Al Doilea Război Mondial | Prizonierii de război, privire comparativă | Excesele anglo-americane (3)
Englezii erau mai binevoitori
Dincolo de caracterul odios, criminal în sine a războiului, luat la modul gneral, au existat la nivel personal sau de grup și numeroase acte de compasiune și solidaritate și pot fi date destule exemple și de omenie, mai ales la englezi. Astfel, în timp ce erau încercuiți și aveau pe cap un număr considerabil de prizonieri germani, englezii i-au tratat ca și cum ar fi fost de-ai lor, deși le lipseau alimentele. „Rațiile prizonierilor predate unui ofițer german erau identice cu cele pe care le primeau brianicii „O porție însemna o jumătate de biscuit și cam o șesime de sardină. Totul era calculat cu atenție și toți germanii au primit câte o porție de care s-au arătat foarte mulțumiți. (Antony Beevor, Arnhem, p 365)
Germanii se predau în mase mari la sfârșitul războiului. Richard Brett-Smith a notat în timp ce străbătea străzile Hamburgului:
„Gicisem de multă vreme cât de dezorganizat era inamicul și că întreaga lui logistică se prăbușise, dar, chiar și așa priveliștea pe care o vedeam acum era cu mult mai ciudată decât ne-am fi putut închipui. Mii de infanteriști, militari din Luftwaffe și SS, tunari antitanc, marinari din kriegsmarine, maghiari, români, brancardieri, oameni din Reichsarbetsdienst, băieți din Hitlerjugend, soldați de orice vârstă și din orice unitate imaginabilă se îmbrânceau unii pe alții într-o dezordine totală (…) Wehrmachtul zbătându-se să se predea pe orice clae posibilă, cu mândria abandonată și cu rezistența total epuizată”. (Thomas Goodrich, op cit.p 350)
Iată ce povestește și Guy Sajer despre predarea la care a fost parte:
„Ne-am ridicat împreună. Alții ne-au urmat repede. Ne-am îndreptat spre învingători cu inimile bătând nebunește în piepturi și cu gurile uscate. (…) Am fost împinși brutal și adunați la un loc de soldații englezi cu fețe răzbunătoare. Cu toate acestea, noi eram obișnuiți cu un astfel de tratament, pentru că văzuserăm mult mai rău de la propria noastră armată, mai ales pe timpul perioadei de instrucție (…) Asprimea cu care ne-au tratat englezii părea, prin comparație, nesemnificativă și chiar marcată de o anumită bunătate.” (Thomas Goodrich, Furtună în iad, E Corint, p. 351)
Germanii la mila americanilor
Americanii au încercat să-i facă pe soldații germani să se predea spre sfârșitul războiului, împânzind Germania cu fluturași în care li se promitea un prizonierat decent, cu rații de mâncare ca ale soldaților americani. Și aceasta a contribuit la faptul că predarea în fața anglo-americanilor părea o binefacere comparativ cu cea din est. Astfel, dacă procentul prizonierilor germani deținuți în est până în trimestrul al III-lea al anului 1944 era de peste 50%, după aceea procentul deținut de puterile vestice a crescut rapid. Prima mare captură de prizonieri germani în vest s-a petrecut în 17 aprilie 1945, când bătălia pentru Ruhr fiind deja spre final, grupul de armată condus de feldmareșalul Model a fost dizolvat și astfel în jur de 317 mii de soldați și 30 generali au fost luați prizonieri. (Model s-a împușcat în 21 aprilie în apropiere de Duisburg). (Ian Kershaw, Drumul spre iad, E. Litera, p. 401)
A fost prima predare în masă a soldaților germani, după care ritmul de predare a crescut și mai mult, mai ales că multe unități militare se retrăgeau precipitat de pe frontul de est pentru a nu cădea în mâinile sovieticilor, preferând captivitatea americană și engleză. Unul dintre ofițerii care s-au predat în încercuirea din Ruhr a fost Otto Carius, comandant de companie de tancuri grele, Tigru. Pentru că a considerat că este imposibil să lupte în preajma unui Lazaret (lagăr spital) german fără să-l pună în pericol, a hotărât negocierea cu americanii pentru salvarea lazaretului:
„Când am pornit spre inamic împreună cu sergentul meu aveam un sentiment de disconfort în coșul pieptului. O reminiscență de pe vremea luptelor din Rusia (…) Nici sergentul meu nu se simțea în largul său. Se temea pentru mine și încerca să mă convingă de acest lucru. Până la urmă toate s-au terminat cu bine. Americanii s-au dat jos din tancuri și probabil că din acest motiv nu am mai avut temeri. Am fost primit de comandantul unei unități de tancuri care avea un translator evreu cu el. Prima întrebare a fost: „Tu SS?”, dar am reușit să-l calmez pe acel om cumsecade. La fel ca toată lumea credea că în fiecare uniformă de membru Waffen SS se afla o bestie însetată de sânge. L-am asigurat că noi tanchiștii purtasem capul de mort pe uniformele noastre cu mult înaintea unităților SS”. Din Lazaret, Carius a fost trimis, împreună cu alți șase ofițeri, într-un lagăr improvizat de prizonieri de război. (Otto Carius, Tigrii în noroi, Edit mii de cărți, p. 266)
A fi SS-ist era egal cu moartea
Dar, pentru unitățile SS care s-au predat și care au fost suficient de norocoase pentru a scăpa de tratamente sălbatice sau de execuție au existat uneori umilințe mult mai rele decât însuși moartea – spune Thomas Goodrich:
„Atunci când un grup de supraviețuitori, după șase ani sângeroși de război, și-au fixat pe piepturi medaliile primite pe câmpul de luptă într-un act final de mândrie cazonă, căutătorii de suveniruri din armata SUA s-au năpustit asupra lor și s-au bătut pentru ele, deposedându-i de ultimele vestigii ale vitejiei de care dăduseră dovadă.” (Thomas Goodrich, p. 364)
De multe ori însă, să fii membru SS însemna moartea. Locotenentul Hans Woltersdorf a asistat, în timp ce se afla internat în spital, la execuția unui ofițer SS:
„Cei care puteau să stea în picioare s-au dus la fereastră și ne-au spus nouă, celor care zăceam în paturi, ce se întâmplă afară. Ne-au spus că a venit o motocicletă cu ataș, care transporta un ofițer și doi soldați din Wafen SS. Cei trei și-au predat armele și motocicleta. Celor doi soldați li s-a permis să continue pe jos, dar ofițerul a fost ridicat de către americani. L-au însoțit o parte din drum,doar 50 de metri. Apoi s-a auzit o salvă de pistol mitralieră, iar cei trei americani s-au întors singuri”. (Thomas Goodrich, p. 359)
Atunci când forțele franceze aflate sub conducerea lui Jacques Philippe Leclerc au capturat 12 militari dintr-o unitate SS franceză, în apropiere de Karlstein, generalul l-a întrebat sarcastic pe unul dintre prizonieri de ce purta uniformă germană.
„Și dumneavoastră arătați foarte elegant în uniformă germană, domnule general” i-a răspuns băiatul. Înfuriat Leclerc a ordonat ca toți cei 12 prizonieri să fie împușcați. În mod obișnuit orice militar din trupele SS era măcelărit pe loc în momentul în care se preda. Oricine purta uniformă germană se putea considera norocos dacă era doar pălmuit s-au lovit cu piciorul, apoi încarcerat. „Înainte de a putea fi trimiși în mod corespunzător la închisoare”, a scris un martor, atunci când un grup de băieți a trecut pe lângă locul unde se afla un grup de GI american s-a năpustit asupra lor și i-a bătut cu o cruzime de nedescris, doar pentru că erau îmbrăcați în uniforme germane”. (Thomas Goodrich, p 360)
Americanii se răzbună pentru Dachau
Dorința de răzbunare a americanilor devine mai accentuată după ce aceștia văd cu ochii lor ororile pe care le-au înfăptuit naziștii în lagărele de concentrare de la Mauthausen, Dachau, Belsen etc. La 28 aprilie trupele americane intră în lagărul de concentrare de la Dachau, la nord de Munchen. În jur de 30 de gărzi încearcă să opună rezistență, dar sunt împușcate repede. Peste 500 de gardieni SS sunt împușcați. Cea mai mare parte dintre soldații americani sunt oripilați de ceea ce văd acolo. Un locotenent pune să fie executați la zid 346 membri SS. (Antony Beevor, Al doilea război mondial, p. 765). În lagăr s-au găsit vagoane pentru vite pline cu corpuri scheletice. Dintre cei 30 000 prizonieri supraviețuitori, 2466 erau într-o stare atât de proastă încât au murit în următoarele săptămâni.
Orori greu de descris despre marșurile spre lagăr
O descriere detaliată a celor întâmplate atunci la Dachau o face Nicholas Best:
„Lagărul Dachau a fost eliberat complet de americani în 29 aprilie 1945. Înainte de aceasta, mulți dintre gardieni au fugit pentru a li se pierde urma. Armata americană a primit informații că s-ar pregăti exterminarea prizonierilor, așa că s-a grăbit pentru a-i elibera. Nemții au opus o rezistență simbolică. Principala cale ferată care ducea spre Munchen avea o bifurcație care ducea spre lagăr. Urmărind-o americanii au ajuns la un șir de vagoane de tren abandonate la intrarea în lagăr. Erau 39 în total, vagoane de marfă folosite în mod normal pentru a transporta cărbune sau vite. Apropiindu-se, americanii au constatat cu oroare că fiecare era plin cu deținuți morți, aflați într-o stare jalnică. Cadavrele, între cinci sute și două mii, zăceau acolo de două zile. Deținuții veneau de la Buchenwald. Călătoria durase peste două săptămâni din cauza atacurilor aliaților asupra liniei ferate, inclusiv unul cel puțin, asupra trenului. Înghesuiți în fiecare vagon, unii în vagoane platformă deschise, alții în vagoane de marfă închise, cu ușile încuiate, deținuții muriseră ca muștele, de sete, alții de foame, de frig sau pur și simplu din cauza bolilor și a epuizării. Nemții nu le dăduseră nimic. La fel ca la Belsen, se spălaseră pe mâini și pe picioare de întreaga afacere și-i lăsaseră să se descurce singuri. Foarte puțini au supraviețuit, însă cei din SS îi împușcaseră la sosire ori îi ciomăgiseră până îi omorâră, ca să facă economie de muniție. Cel mai greu de suportat era mirosul de la starea de descompunere a cadavrelor. Unii erau în pielea goală, alții în uniforma dungată, însă toți scheletici, albi ca varul, zăcând neputincioși în propriul sânge și în propria mizerie”. „Erau împrăștiați în jurul vagonului de parcă cineva i-ar fi răsturnat și ar fi aruncat oamenii din el alături de șinele de tren” – își amintea soldatul Jimmy Gentry.
„Unele cadavre erau încă în tren, altele atârnau peste grămezile de oameni de afară și atunci am văzut pentru prima dată că nu erau soldați”. „Am văzut doi prizonieri care zăceau pe asfalt cu creierul zdrobit”, își amintea locotenent colonelul Felix Sparks, care comanda batalionul Diviziei 45 Tunderbird și era însărcinat cu capturarea lagărului.
„La fel ca pe britanicii ajunși la Belsen, pe soldații americani i-a cuprins o furie oarbă împotriva gărzilor SS. Atunci când patru soldați au ieșit dintr-o ascunzătoare, locotenentul Bill Walsh, comandantul Companiei 1, le-a ordonat să urce într-un vagon și i-a împușcat imediat cu pistolul său, unul după altul. Soldatul Albert Pruitt i-a terminat cu totul cu pușca lui. Dar majoritatea gărzilor plecaseră. Scotocind lagărul au mai fost găsiți însă destui nemți ascunși iar alții la infirmerie răniți și bolnavi. Într-un moment de nebunie Walsh a aliniat 60 SS-iști dintre cei găsiți între alți soldați din Wehrmacht și a început să-i împuște. Noroc că a intervenit colonelul Sparks și 17 dintre ei au fost scăpați. Potrivit unor relatări, alți 346 membri ai Waffen SS au fost împușcați după ce au fost aliniați în fața unui zid”. (Nicholas Best, Cinci zile care au zguduit lumea, p. 111-113)
Omorârea gardienilor
Lagărul Dachau a fost predat de locotenentul Heinrich Wicker, numit doar de trei zile comandant al lagărului. Entuziasmul deținuților a fost imens, îngrămădindu-se să îi îmbrățișeze pe soldații americani, aceștia fiind avertizați că s-ar putea ca prizonierii să aibă tifos. Americanii au întâlnit acolo sălbăticia; cadavre stivuite, cameră de gazare și crematoriul. Prizonierii proveneau din toată Europa: Italia, Iugoslavia, Rusia, Grecia. Polonia etc dar cu toții suferiseră inimaginabil în mâinile naziștilor. Nu erau dispuși să ierte în timp ce-i îmbrățișau pe eliberatori.
Locotenentul George Jackson, din Divizia 42 americană, nu a putut să intervină când a văzut prizonierii încolțind un soldat german. Și americanii au continuat să ucidă germani. Asasinatele au continuat până seara. Despre comandantul Wicker nu a mai auzit nimeni nimic, niciodată. (Nicholas Best, Op. cit p. 115). Alții povesteau cum soldații eliberatori, șocați de ceea ce au făcut germanii, au stat deoparte și au aprobat violențele împotriva soldaților germani și a gardienilor din lagăre. Soldații americani au stat deoparte când gardienii din trupele SS au fost linșați, înecați, tăiați în bucăți, strânși de gât și omorâți. Unii soldați se ocupau chiar cu împușcarea gărzilor germane. Tot la Dachau, un locotenent american a executat cu pușca mitralieră peste 300 de gardieni. Tocmai văzuse cadavrele prizonierilor îngrămădite în fața crematoriului. (Ian Buruma, „Anul 0 1945 – o istorie”, E. Humanitas, p. 91)
Zece mii de cadavre la Belsen
Nici englezii nu au fost scutiți de priveliștile macabre descoperite în lagărele germane. În 15 aprilie, armata britanică a eliberat lagărul Belsen unde a descoperit 10.000 cadavre neîngropate. La îngroparea cadavrelor au fost folosiți gardienii SS care au protestat că se puteau îmbolnăvi astfel de tifos. Gardienii din SS care au cerut o pauză de câteva minute au fost obligați să se întindă cu fața la pământ într-o groapă comună, unde au așteptat înfricoșați să fie uciși în orice clipă. Un gardian s-a sinucis după ce a muncit câteva ore la îngroparea cadavrelor. Până la urmă, britanicii au folosit un buldozer la îngroparea morților. După ce au văzut ce s-a întâmplat la Belsen, răzbunarea britanicilor a devenit, ocazional, violentă. Un militar din Bateria 369 spunea că:
„Le-am dat SS-iștilor (gardieni) rații de înfometare și i-am pus să muncească fără pauze la treburile cele mai mizerabile. Băieții noștri nu aveau nici o jenă și îi loveau cu patul puștii sau îi înțepau cu baionetele ca să-i facă să muncească mai repede. La un moment dat, un SS-ist pe jumătate mort a fost aruncat într-o groapă comună și nu peste mult timp au început să arunce peste el alte cadavre. A încercat să fugă, au tras în el și l-au rănit. Așa că oamenii l-au dus înapoi la groapa comună și l-au tratat așa cum ar fi tratat el orice deținut”
Comandantul lagărului, Josef Kramer, a fost luat prizonier și interogat. Anchetatorii au fost scandalizați de indiferența lui la crimele comise. Apoi, a fost pus în lanțuri la mâini și la picioare în timp ce soldații din pază îl loveau cu paturile puștilor. La sfârșit, l-au trimis în lagărul de prizonieri de la Celle, fiind însoțit pe drum de o ploaie de pietre aruncate de soldații Wehrmachtului, la fel de scandalizați ca soldații britanici de ce văzuseră la Belsen. Iosef Kramer a fost judecat pentru crime de război. (Nihcolas Best, Cinci zile care au zguduit lumea, p 88)
Orsson Welles despre Ohrdruf-Nord
La rândul lui, celebrul scriitor Orsson Welles scria în comentariul său despre micul lagăr Ohrdruf-Nord: „Grămezi de morți ca martori. Cuptoare pline. Ingenioasa mașinărie pentru darul suferinței. Ochiul clipind în mormântul deschis (…) Patton și Bradley, ochii lor năpădiți de toate astea. Eisenhower mergând încet cu o imensă demnitate de-a lungul întinsului tablou. O furie uriașă neagră lovind greu în inima comandantului”. (Nicholas Best, op. cit. p 135)
Imagini cu realitatea cruntă privind lagărele germane au apărut și în jurnalele de știri englezești și americane, îngrozind opinia publică din cele două țări care cerea judecarea vinovaților. A fost prima dată când s-au dezvăluit crimele naziștilor și altfel decât din relatări scrise ori povestite, mai mult sau mai puțin crezute.
Foto: Lagărul Dachau / sursa: Holocaust Encyclopedia
- VEZI SERIA AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL
