Al Doilea Război Mondial | Prizonierii de război, privire comparativă | Excesele anglo-americane (4)
Probleme insurmontabile pentru aliați
Sfârșitul războiului a adus în tabăra aliaților milioane de soldați germani care au fost obligați să se predea necondiționat și să se constituie în prizonieri de război. Aceasta a generat probleme aproape insurmontabile, aliații nefiind pregătiți pentru acest aflux uman uriaș. Foarte mulți soldați germani au fost mobilizați cu forța în ultimile luni ale războiului și din rândurile lor făceau parte mai ales membri ai Tineretului Hitlerist, băieți de 15-16 ani și bătrâni care au fost încadrați în Volksturm, unde nu prea au apucat să lupte, având o foarte slabă valoare combatantă. Aceștia s-au predat în masă în ultimile zile ale războiului, când de altfel întreaga armată germană a intrat în disoluție. Locotenentul Meyer Levin, din Divizia 12 blindată americană, i-a întâlnit pe acești sărmani soldați ai Reichului în timp ce mărșăluia pe șoselele din Tirolul austriac în zilele de 4 și 5 mai 1945:
„Germanii (soldați) au început să iasă din pădure. Unii erau doar niște băieți de șaisprezece ani, care pretindeau că nu trăseseră niciodată cu arma. Apoi, mai erau și bătrânii, câte doi, singuri, în grupuri, toți mărturisind desigur, că fuseseră forțați să intre în luptă împotriva voinței lor”.
Toți cei care s-au predat astfel au fost dezarmați și trimiși spre lagărul de prizonieri care fusese pregătit la sud de orașul Kufstein. (Stephen Harding, Ultima bătălie, Editura RAO 2015, p. 260)
Meyer Levin își amintea și despre eliberarea foștilor prizonieri de război din mâinile germanilor pe care i-a întâlnit în calea sa:
„Rulam pe un drum bun, pe care se înșirau polonezi, francezi, cehi, ruși, foști sclavi și foști prizonieri care și aici, la fel ca oriunde, păreau să fi răsărit din pământ în momentul în care eliberarea le-a deschis drumul. Era o zi plăcută, călduroasă, iar peisajul montan era minunat; pentru vreo treizeci de kilometri, am avut parte de o frumoasă călătorie turistică pe drumul spre Worgl”. (Stephen Harding, p. 237)
Nu existau la acel moment lagăre pregătite cu tot ce trebuia, în plus mai existau și milioane de prizonieri de război sovietici și aliați ce trebuia să fie eliberați, gestionați, hrăniți și trimiși spre țările de origine. Și apoi numeroșii civili aduși la muncă forțată, sau din lagăre, refugiați din est din calea Armatei Roșii, îngreunau operațiunile de înregistrare, hrănire, îngrijirea răniților, transportarea lor. Din aceste motive obiective, îngrijirea, hrănirea, cazarea prizonierilor au avut mult de suferit, înregistrându-se și victime umane.
Germanii capitulează cu sutele de mii
Prima mare grupare de forțe germane care s-a predat aliaților la acel sfârșit al conflagrației a fost cea din Italia. În nordul peninsulei germanii aveau, în aprilie 1945, 600.000 soldați, inclusiv 160.000 italieni. Armatele de aici au capitulat în 29 aprilie, dar tratatul care prevedea acest act a intrat în vigoare doar în 2 mai. În Norvegia s-au predat, după capitularea din 8 mai, circa 400.000 de ostași germani. Capitularea din data de 5 mai în fața americanilor a Grupului de Armate G (Nordalpen), care se afla între Bavaria și Austria a mai adus 200.000 prizonieri din armata lui Wenck Walther. Au mai căzut în prizonierat Grupul de Armată E (din Balcani), cu 180 mii de oameni, cei mai mulți la englezi, Grupul de Armate Centru, cu 600.000 de oameni, s-a retras spre liniile americane din fața sovieticilor. (Ian Kershaw, Sfârșitul, p. 477-478)
Aproximativ 450 000 dintre cei care luptaseră în est au reușit să ajungă în vest. Deși cu prețul continuării războiului, Donitz reușise să salveze o parte din trupe. Totuși, aproximativ 30 la sută din cei 10 milioane de soldați germani au rămas în mâinile sovieticilor. Armata Roșie a luat în prizonierat 229 mii soldați germani între 1 și 8 mai și 1,6 milioane după capitulare.
Speranțe neîmplinite
Imediat ce Donitz și-a dat acordul cu privire la capitulare la Rheims, au și început tentativele disperate de retragere spre vest a trupelor germane care încă se mai aflau pe frontul de est, înainte ca actul propriu zis al capitulării să intre în vigoare. În mare grabă, noul cancelar german a trimis instrucțiuni către Grupurile de Armate Sud-Est, Ostmark, și Centru să încerce să pătrundă în sectorul lui Eisenhower, cu scopul ca trupele să fie luate prizoniere de americani. O flotilă germană care se afla în Marea Baltică transporta cât mai mulți soldați spre vest. Pe uscat, atât militarii cât și civilii fugeau în masă dincolo de Elba și din Boemia spre Bavaria. Mulți dintre soldați proveneau din grupul de Armate Ostmark, rămas fără conducător odată cu predarea lui Rendulic, iar acum fugeau spre liniile americane, 150 km spre vest. Printre soldații care se aflau în răsărit apăruseră zvonuri potrivit cărora americanii îi eliberau pe soldații germani și îi înarmau pentru a scăpa de bolșevici. (Ian Kershaw, Sfârșitul, p. 484).
Wilhelm Lubbecke, căpitan, comandant de companie în Divizia 58 infanterie, se afla în 9 mai pe un vapor care îl transporta spre Copenhaga, spre a-l pune la adăpost de prizonieratul sovietic. El aflase de cruzimea cu care erau tratați prizonierii de către sovietici și a făcut tot posibilul pentru a scăpa spre vest, spre a fi capturat de britanici. Cu toate că știa că prizonieratul nu era cea mai bună condiție a militarului, a fost totuși șocat atunci când, la punctul de control de după debarcarea de pe nava care îl transporta, englezul s-a comportat cu brutalitate:
„Am ajuns la punctul de control și i-am întins Lugerul soldatului britanic. Spre marea mea surprindere, acesta a țipat la mine într-o germană perfectă, fără accent. Cu o expresie încărcată de ură, mi-a smuls tresele de pe umăr și decorațiile de pe uniformă, lăsându-mă șocat și umilit”. (Wiliam Lubbeck, La porțile Leningradului – amintiri de pe frontul de est, Editura Corint, p. 265)
Prizonieri bătuți și maltratați de civili
În timpul războiului, peste 11 milioane de soldați germani au fost luați prizonieri: În total, sovieticii au capturat în jur de 3.155.000, americanii au luat circa 3,8 milioane prizonieri, britanicii 3,7 milioane, iar francezii 937 de mii. Mulți se vor întoarce acasă într-o țară total schimbată, ocupată de armate străine, care asigurau ordinea. Treptat însă, foștii prizonieri se vor integra în noua ordine democratică. Prizonierii germani au fost bătuți și maltratați și de civilii cehi din Praga, după ce aceasta a fost eliberată.
„Mulțimi de cehi așteptau pe străzi transporturile de prizonieri germani pentru a-i bate cu pietre, pentru a-i scuipa și a-i lovi cu orice obiect pe care îl aveau la îndemână. Femeile, copiii și bărbații germani alergau printre șirurile de cehi încecând să-și protejeze capetele cu brațele, ca să ajungă la porțile închisorii sub o grindină de pietre și de lovituri”, spune Jurgen Thorwald. „Au bătut pe fiecare german pe care au putut să pună mâna până când a rămas nemișcat la pământ, au forțat femeile goale să îndepărteze baricadele, le-au tăiat tendoanele de la călcâie și au râs în hohote isterice privindu-le cum se zvârcoleau. Pe alți bărbați și femei i-au bătut până la moarte.” (Thomas Goodrich, Furtuna din iad, p. 368). Asemenea scene au putut fi văzute și în Polonia, Uniunea Sovietică, Iugoslavia etc.
Prizonieri și nu prea
După capitularea din 8 mai 1945, aliații anglo-americani s-au trezit cu circa 5 milioane de prizonieri germani pe care trebuia să-i interneze, să le asigure condiții de trai și sanitare. Era mult chiar și pentru puterile care au ieșit din război cu pierderi mici, iar America chiar a prosperat. Prizonierii erau într-o stare fizică și psihică deplorabilă. „Ce păcat că nu am putut să ucidem mai mulți, a exclamat Eisenhower, comandantul suprem al forțelor aliate anglo-americane. Ca urmare comandantul a hotărât să ucidă cât mai mulți pe timp de pace.” (Thomas Goodrich, p. 387). Dar, pentru că Convenția de la Geneva garanta tuturor prozonierilor dreptul la viață, cu condiții de trai, hrană, îngrijire medicală similare cu a învingătorilor au fost create două categorii de prizonieri de război germani. Conform clasificării ordonate de Eisenhower, soldații germani nu mai erau considarați „Prisonier of war” ci „Forțe Inamice Dezarmate”. Aceasta pentru a putea ocoli prevederile convenției.
Taberele, niște îngrădituri neamenajate
Ca măsură temporară americanii au strâns prizonierii în 16 îngrădituri uriașe, imediat după ocuparea Germania de Vest, sub denumirea de Rheinwiesenlager. Cele mai multe dintre aceste lagăre puteau să adăpostească 100.000 de oameni, dar până în momentul capitulării majoritatea au fost nevoite să primească mult mai mulți. De exemplu, în tabăra de la Sinzigerau au fost înghesuiți peste 118 mii prizonieri, iar numărul celor de la Remagen a depășit 134 de mii. Unele tabere erau și mai aglomerate. Bohl, de exemplu, avea o capacitate de 10 mii, dar adăpostea de trei ori mai mulți. Taberele nu erau nici pe departe ceea ce se poate presupune despre o tabără. Deoarece aveau prea puține sau deloc corturi sau barăci, erau pur și simplu terenuri îngrădite cu garduri de sârmă ghimpată. Prizonierii nu aveau nici un fel de adăpost, fiind expuși intemperiilor naturii. Iată ce scria un prizonier care a ținut un jurnal zilnic, scris pe hârtie igienică:
„Când e caniculă, mă târăsc într-o gaură în pământ. Port veston și cizme, boneta mi-o trag peste urechi, ranița în care am o lingură și o furculiță de argint îmi servește drept perină. În timpul unei furtuni, unul din pereții găurii s-a prăbușit peste mine. Hainele și șosetele îmi sunt ude leoarcă. Cât o să mai stăm fără adăpost, fără pături sau corturi? Toți soldații germani aveau unde să se adăpostească de vreme, chiar și un câine avea un coteț în care să intre când ploua. După șase săptămâni nu mai dorim decât să avem un acoperiș deasupra capului. Chiar și sălbaticii aveau adăposturi mai bune”. (Keith Lowe, Continentul barbar, Kronicka, București 2019, p. 157)
Imediat după război, soarta germanilor capturați a depins și de toanele învingătorilor. Lipseau hainelor potrivite, prizonierii erau fără mantale, fără bocanci, fără vestoane, de multe ori în haine civile și pantofi de stradă. La Heidesheim erau copii de 14 ani care nu aveau altceva decât pijamale, arestați pentru că erau posibili vârcolaci. La fel erau și condițiile de igienă. Prizonierii nu aveau unde să se spele, iar numărul gropilor destinate să fie folosite ca toalete era complet insuficient. Potrivit celor închiși la Rheinberg, „tabăra nu era altceva decât o toaletă uriașă în care fiecare om își făcea nevoile acolo unde stătea”. Tabăra de la Bad Kreuznach era, în parte, efectiv „o mare de urină”. Hârtia igienică era atât de puțină încât prizonierii au ajuns să folosească bancnote germane.
În lagăre prizonierii mureau zilnic cu sutele
În lagărele de prizonieri mai mari, germanii mureau zilnic cu sutele. „Porcilor”, începea comandantul să strige și să-i bată pe germani cu taburetele, deseori până la moarte. În zorii multor zile, câte un gardian eveu striga: „Eins! Zwei! Drei! Vier!”, și-i conducea pe germani în pădurea dinafara lagărului unde erau încarcerați. „Halt! Luați-vă lopețile! Săpați”, ordona gardianul și, atunci când prizonierii săpau un mormânt de mari dimensiuni, el punea dinainte o poză cu Hitler. „Acum plângeți!”, striga la ei gardianul.„ Să cântați toți câinii latră, iar germanii începerau să îngâne. Toți câinii latră,/Toți câinii latră? Doar micii hot-dogs,/Nu latră deloc”. La un momnt dat gardianul striga: „Dezbrăcarea!” și, când germanii erau complet goi, începea să-i batăși să toarne gunoi de grajd lichid pe ei. Într-o zi, prinzând o broască râioasă, a îndesat creatura grăsană pe gâtul unui nefericit, germanul murind sufocat în scurt timp. (Thomas Goodrich, p. 449)
În timp ce zeci de mii de soldați germani au murit de foame și de sete, alte sute de mii au pierit din cauza supraaglomerării și din cauza bolilor care făceau ravagii printre ei. Hugo Stehkamper, de 16 ani, a povestit astfel:
„Nu aveam decât un pulover care să mă protejeze de ploaia torențială și de frig. Acolo nu exista vreun loc sub care să te adăpostești de ploaie. Stăteai acolo, ud până la piele, pe niște câmpuri care nici nu mai puteau fi numite câmpuri, ci erau niște adevărate mlaștini. Trebuia să faci un efort considerabil atunci când mergeai ca să-ți scoți bocancii care rămâneau blocați în noroi. Îmi este de neînțeles cum am putut rezista atât de multe zile în picioare, atât de multe zile fără să ne așezăm, fără să ne întindem în mocirla aia, doar stând în picioae acolo, uzi până la piele. În timpul zilei mărșăluiam încet, strânși laolaltă pentru a încerca să ne mai încălzim puțin. Nopțile doar stăteam în picioare, pentru că nu puteam să mergem și încercam să rămânem treji cântând și fredonând niște cântecele. Din când în când, unul după altul, vreunul dintre noi obosea atât de rău și genunchii lui se slăbeau atât de mult, încât cădea din picioare.” (Thomas, Goodrich, p. 390)
În aceste ondiții de supraaglomerare, de lipsuri mari în aprovizionare, de funcționare greoaie a comunicațiilor etc existau diferențe și în ceea ce privește tratamentul prizonierilor de către paznicii lor în funcție de tabăra căștigătoare care îi avea în custodie. Dar despre ce s-a întâmplat în continuare în reportajul următor.
Foto: Tabără americană necunoscută pe pajiștile Rinului, 25 mai 1945 / sursa: Wikipedia
- VEZI SERIA AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL








![Actualizare [18+] dilema dilemei: interlopul și-a făcut poze cu falcă sau falcă cu interlopul?! Galerie de înjurături și amenințări care vă pot afecta emoțional 10 falcă - naposim](https://www.criticarad.ro/wp-content/uploads/2016/05/falcaedy-300x225.webp)





