În timp ce înfulecă bananele, Mai Marii Mâncători de Banane trebuie să fie tot timpul atenți ca nu care cumva cineva care a izbutit să se cațere pe o ramură apropiată să le taie craca de sub picioare.
În primul rând, se întreabă mai vechii mâncători de banane, cum de au reușit să urce atât de sus intrușii, apoi le oferă și lor câteva banane. Și pacea pogoară peste toți.
Cei ce ling cojile azvârlite văd o șansă în confruntările de sus, sperând ca Înalții Combatanți, în încercarea de a câștiga plebea de partea lor, să fie obligați să facă niscaiva concesii. Frumoase speranțe, dar deșarte. Cei de la vârful bananierului gândesc profund că în luptele fratricide nu trebuie să se implice gloatele.
De aceea, în spiritul cel mai democratic, orice ar cere acestea, glasul lor nu ajunge mai sus. Vor gloatele un oraș mai curat, în cel mai democratic spirit, n-au decât să ceară. Nimeni nu-i împiedică să ceară. Vor gloatele taxe, impozite și amenzi numai pentru ceea ce e legal admisibil, în cel mai democratic spirit, n-au decât să vrea.
Nimeni nu-i împiedică în cel mai democratic spirit să dorească. Apar în media informații cu dovezi în legătură cu modul cum își calcă nu numai cuvântul, dar și limitele de competență Marii Mâncători de Banane, n-au decât să apară. În cel mai democratic spirit, acele informații nu ajung la cei ce ar trebui să le analizeze. (De obicei, și aceia au parte de câte o cracă de pe bananier. Așa că nici ei nu sunt de capul lor.)
Pentru cererile gloatei, în cel mai democratic spirit, există un singur răspuns: „Nu sunt bani!”.
Așa, de pildă, cu ceea ce mai este Piața Mare a Orașului Second Hand, locul de unde își câștigă pâinea amărăștenii. Aceștia toți, alături de miile lor de clienți, au adresat, în cel mai democratic stil, rugămintea de a nu se demola puținul care mai funcționează în Arad. Și, tot în cel mai democratic stil, Mai Marele Mâncătorilor de Banane și-a văzut de demolat. „Piața Mare ține de tradiția orașului. Întotdeauna piețele localităților se aflau în jurul bisericilor!” a argumentat gloata. Mai Marele Mâncătorilor de Banane își vede de demolat. Iar în locul unde își câștigau pâinea amărăștenii și de unde se aprovizioniau alți amărășteni se va ridica un parc la fel de mândru ca Parcul Reconcilierii, unde nu există nici măcar o împrejmuire.
Toată povestea cu Piața Mare, o poveste care costă un purcoi de bani, este o altă afacere ce nu ține cont de nimeni și de nimic.
Asta este limpede. Și îmi aduce aminte de tristul destin pe care îl pregătesc Teatrului Vechi mai Marele Mâncător de Banane, precum și ceilalți Mâncători de Banane (aflați cică pe crăci rivale). Și pentru Piața Mare, ca și pentru Teatrul Vechi s-au găsit rapid alternative în destinații cel puțin ciudate: un spațiu înghesuit lipsit de posibilități de parcare și, respectiv, aiureala mArta. Adică dacă tot auzim că „Nu sunt bani!”, ceea ce există trebuie distrus și se găsesc bani pentru ceva ce nu există.
Și, apropo de Teatrul Vechi, primul teatru de piatră de pe teritoriul României de azi, alături de cel din Oravița,
avem înregistrate declarațiile publice ale primarului actual că, dacă posesorii Teatrului Vechi, primul teatru de piatră de pe teritoriul României de azi, alături de cel din Oravița, nu se implică în renovarea edificiului, îl va rechiziționa. (Nu putem să-i spunem „edil”: edilul construiește, nu dărâmă.) Ne apropiem de sfârșitul anului calendaristic, perioadă când știm că există bani rămași.
Când va rechiziționa primarul actual Teatrul Vechi, primul teatru de piatră de pe teritoriul României de azi, alături de cel din Oravița?
Ein Mann ein Wort? Promitem să-i publicăm fotografia în fața Teatrului Vechi, primul teatru de piatră de pe teritoriul României de azi, alături de cel din Oravița. Altfel, îl va cumpăra un investitor privat care iubește cu adevărat Aradul și nu-l vom mai fotografia pe primarul fotogenic în fața monumentului redobândit de arădenii cărora le-a fost dăruit Teatrul Vechi de către Iakob Hirschl.
