Nici măcar în imaginațiile utopice nu s-a născut o țară ideală. Cu un sfert de veac în urmă, mi-am întitulat teza de doctorat Politica și presa și am subintitulat-o Reprezintă mass-media a patra putere în stat?
Desigur, mă refeream la un stat democratic, unde legislativul, juridicul și executivul se află fiecare în altă mână.
Concluzia este că până și acolo mass-media nu este cu totul independentă, fiind limitată de interesele proprietarilor instituțiilor de presă, de așteptările publicului, de rigorile legii, de cutumele locului, de relațiile cu oamenii care o sponsorizează direct sau prin plata generoasă a publicității și, în primul rând, de presiunea politică. Dacă nu ține seama de aceste constrângeri, instituția riscă să dea faliment.
Într-o țară bananieră, unde totul este dirijat din vârful administrației, unde legislativul, juridicul și executivul se întrepătrund flagrant după interesele celor aflați pe crăcile superioare ale pomului, jurnalistul fie adaptează realitatea în favoarea puterii, fie strigă în vânt. Și vede cum nu se mișcă nici măcar o ramură.
Așa și în orașul Second Hand, jurnalistul este deseori întrebat ce rost au materialele sale critice, cât timp ele nu aduc niciun efect concret.
Dezamăgirea justificată a publicului este exact ceea ce îi convine mâncătorului de banane: pe de o parte, el se arată mare îngăduitor, pe de altă parte, indică faptul că vocea presei nu are nicio valoare practică. Și, totuși, mai sunt jurnaliști ce-și păstrează coloana verticală dreaptă, așa că urmează o luptă ce se finalizează cu victoria celui care a rezistat mai mult în ring.
În orașul Second Hand, puterea locală este total surdă nu numai la vorbele presei oneste, ci nu aude defel nici vuietul străzii.
Ceea ce se întâmplă acum cu „Piața Catedralei” devenită „Catedrala fără piață” este cea mai clară dovadă că decidenților nu le pasă absolut deloc de strigătele de indignare a celor ce i-au votat. În vremuri când se cere populației să strângă până la refuz cureaua, se demolează ceva ce a funcționat firesc de secole. Se strică ceva firesc pentru a se arunca o groază de bani pe ceva ce se dovedește tot mai mult un nou fiasco. La primă vedere, este un atac la viața micilor producători incapabili să închirieze locurile de vânzare le prețuri ce depășesc, în lipsa cumpărătorilor, ipoteticele venituri.
Totul pentru marile magazine, de unde câștigurile pleacă din oraș și din țară!
Miile de cereri, de semnături, de implorări ca acest lucru să nu se întâmple au fost zadarnice. La fel ca vocea presei (încă) libere. Piața Mare nu mai există, animația zilnică a dispărut, magazinele ce o flancau au emigrat pe bani mulți într-un viitor nesigur, bietele nane ce vindeau puținul din gospodăria lor au dispărut și ele chiar înainte de sărbătorile iernii, perioada când mai puteau câștiga și ele amărâte mici sume (impozitate).
Cei ce-și duceau traiul în Piața Catedralei nu s-au organizat suficient pentru a le aminti Mâncătorilor de Banane că sunt cu adevărat o forță, sperând ca simpla evidență să biruie.
Ei nu au luat exemplul fanilor echipei UTA, care reușesc să atragă bani mulți, chiar dacă insuficienți, de la cei ce le-au confiscat până și stadionul dăruit populației de baronul Neumann. Ei sunt cu adevărat o forță ce ar putea avea greutate la alegeri. Nici intelectualii nu au luat exemplul vajnicilor suporteri sportivi, când au răspuns prea puțini pentru readucerea la viață a Teatrului Vechi (și el donat de ctitor arădenilor).
Lupta dintre jurnaliștii onești împotriva mașinațiunilor vremelnicei puteri reprezintă un test de anduranță – cine supraviețuiește mai mult timp.
Până la urmă, puterea alternează, dar jurnaliștii rămân aceiași. Și există speranța ca opoziția venită la butoane să amendeze drastic fărădelegile predecesorilor demolatori de tradiții și de identitate. Asta cu condiția ca noua putere să nu fie continuatoarea vechii puteri.
Întotdeauna la o furtună puternică, până și într-o țară bananieră pomul se scutură și Marii Mâncători de Banane prăbușindu-se, se zdrobesc de sol.
Da, mai există speranța ca o viitoare conducere să respecte tradițiile și, în primul rând, să țină cont de nevoile primare ale localnicilor. Să nu mai fie posibilă o crimă la adresa amărăștenilor ca demolarea Pieței Mari ori ignorarea Teatrului Vechi.
Cu această nădejde mai scriu jurnaliștii care refuză mercenariatul.
