A FAREWELL TO BRITAIN sau ENGLAND FOREVER!
I. Post-traumatic syndrome.
În bătaia farurilor maşinii rulând printre străduţele înghesuite, încărcate de patina medievală a Rochester-ului, văd ultimul patruped (natural!) liber al Kent-ului: o vulpe; prezență obișnuită în spațiul urbanistic al comitatului; e 22 august, patru dimineața, e încă întuneric și, strecurându-se printre patrupezii cu roți de cauciuc, își caută probabil ceva de potol… Mărețul castel de pe vremea lui William Cuceritorul (the Conqueror), nu mai puțin istorica Catedrală maiestuoasă a orașului… o întreagă epocă (pentru mine) rămân în urmă… Ne angajăm pe una din cele mai vechi autostrăzi ale Regatului; ținta? London! La o aruncătură de băț (cca. 30 mile) de Chatham (con-urbația Rochester-Chatham-Gillingham & o mulțime de localități mai mici), unde mi-am trăit (fără întrerupere!) ultimii patru ani de viață britanico-română… Punct final? Aeroportul Internațional Luton, unul dintre nu mai știu câte are capitala Marii Britanii. După ce-am trecut cu bine prin enervanta fojgăială, prin labirintul de culoare șerpuitoare până la dileală, primesc, în fine O.K.-ul final și iată-mă în avion (obișnuitul zbor… „românesc” Wizz Air). Destinația? Timișoara (non-Schengen terminal)… Aradul, deși e mai bine dotat corespunzător (centrul de dirijare a zborurilor pentru această parte de Europă), nu s-a pricopsit cu măcar o cursă directă pe zi, deși cererea – bag mâna-n foc! – ar fi fost și mai mare… De la hubloul aeronavei speram să văd măcar coastele albe ale Dover-ului sau estuarul șerpuitoarei și dragei mele Medway… (soră quasi-siameză cu Tamisa)… voiam ca, măcar cu privirea, să zic și eu un „farewell to Britain”… „djaba (!)”… doar nori perverși ce ne-au însoțit până prin apropierea capitalei Banatului… După ce pe pista aeroportului Luton am dârdâit (la propriu!) de frig, coborând pe pista aeroportului Timișoara, m-a trăsnit în moalele capului dogoarea sahariană a interminabilei super-canicule de prin părțile acestea ale Continentului (cum zic englejii); era ora (locală) 13! Ce dracu’… am trăit o viață prin părțile astea, dar m-am dezobișnuit! În fine, prima ființă autentică (tot patruped natur!…) plimbându-se agale printre avioane: o mâță multicoloră (cum îi stă bine în aceste ținuturi multiculturale…). Așa cum în perfidul Albion voi fi întâlnit (în libertate!) o mulțime de vulpi (urbane…), tot așa, în plin centrul Aradului voi întâlni o puzderie de mâțe (…tot în libertate ?!…).
Credeam că ceea ce s-a numit „sindrom post-traumatic” e doar o fiță,
să aibă și psihologii un „obiect al muncii”, o fandoseală pentru acei nefericiți ce-au trecut prin clipe grele și încă nu s-au dezmeticit… Ei bine, m-am înșelat și încă, rău! Deși am trăit patru ani ancorat adânc în viața cotidiană a unei genuine Britain, între oameni obișnuiți (de toate națiile și metehnele, tipice fostei metropolei coloniale – U.K.), nu mi-am imaginat vreodată că mă voi simți atât de ciudat, revenind în Românica: patru ani sunt mulți dar și puțini spre a te înstrăina atât de șocant de meleagurile natale (am în vedere, în primul rând, Clujul meu etern…). Bașca, am ținut zilnic un contact strâns cu țara; mai ales Fuhrer-Mujer a făcut-o (celalți doi feciori ai noștri sunt, cu familiile lor, pe malurile Someșului); apoi, am fost poate mai la curent cu realitatea românească decât românașii înșiși, de aici, prin posturile tv. românești ce le urmăream aproape zilnic ( la peste 1500 de mile distanță! …).
Că m-am îndrăgostit profund de Anglia este tot atât de adânc adevărat,
că am crezut că îmi voi face rădăcini tot atât de solide și în țara lui King Arthur nu este mai puțin veridic… dar șocul resimțit în momentul revenirii acasă (cu speranța ascunsă că poate, totuși, totuși nu mă voi lăsa incinerat aici) nu se poate descrie… Iată, sunt deja patru zile de când am aterizat – ca un bun român-ardelean – în Ardeal (Banat și Țara Zărandului, sudul Crișanei – pentru mine) și încă nu m-am dezmeticit… Doar arhitectura urbană, sec. XIX – început de sec. XX, cu aerul său imperial-habsburgic, net diferită de cea britanică, îmi semnala că sunt acasă, în Ardeal… Restul… totul îmi părea străin… doar o luminiță timidă dintr-un trecut neverosimil pâlpâia ca un led în mintea mea semnalând… ce?
II. „Privind înapoi cu ironie” (Ioan Tuleu – Mirador, Arad, 2024).
Trebuia să mă re-racordez rapid la realitățile Aradului, spre a ieși din jegoasa stare de angoasă post-traumatică. Ocazia s-a ivit mai iute decât îmi voi fi imaginat: joi, 22 după-amiaza, ajunsesem la noua locuință închiriată de Fuhrer-Mujer, cu „noroc porcesc”, chiar în buricul târgului. În aceeași seară un telefon primit, tot de consoartă (ce mică-i lumea!…), mă invita la o lansare de carte, a doua zi, la Sala Ferdinand a Primăriei – erau Zilele Aradului și, corespunzător, o mini-sesiune de comunicări științifice privind trecutul faimosului și frumosului oraș de pe malurile râului ce-mi poartă numele (sic!- să crape dușmanii!…). Mai am doar câțiva buni prieteni arădeni (în viață!…) și încă celebri… printre ei, Cei trei John (ca să fiu în bon ton cu locurile de unde veneam): Tuleu, Biriș și Dehelean. John/Johnny Tuleu este autorul cărții menționate, cu subtitlul „Amintiri din epoca de aur”. Doar pe primii doi i-am întâlnit la Sala Ferdinand. Uff! ca și cum ne-am fi despărțit cu o zi în urmă… tonică senzație, zău așa! Vechiul prieten și coleg de facultate John Biriș mi-a dăruit, de îndată, câteva din noile sale cărți („Testul Spengler” am început-o imediat ce-am ajuns înapoi, la noua locuință). Cât privește cartea lui John Tuleu, până în noapte, am devorat-o… De fapt mă și gândesc să scriu o recenzie despre ea: splendidă năzbâtie memorialistică – „Privid înapoi cu ironie” (poate o șarjă, cu mult talent scriitoricesc, la adresa celebrei scrieri și ecranizări a britanicului John [alt John?!…] Osborne – „Look Back in Anger” [„Privește înapoi cu mânie”], din nu mai puțin celebrul val al tinerilor furioși… evident, britanici…). Prezentarea cărții, la lansare, chiar de Zilele Aradului și chiar în 23 August (horribile dictu et auditu… sau …formidolosus?) a fost făcută de prietenul nostru John Biriș. Nici nu se putea altfel: ilustrul universitar (acum) timișorean, alături de dragu’ și talentatul istoric și jurnalist John Tuleu, apoi alături de mulți prieteni comuni (unii, din păcate…) și last but not the least, subsemnatul, suntem personaje ale cărții… Am trăit împreună o epocă arădeană ce încă își așteaptă o justă și cuvenită caracterizare și repunere într-o corectă matrice istorică – sine ira et studio… John Tuleu are nedisimulată dreptate când spune că „memoria omului nu poate fi depozitată în colecțiile arhivistice ci se stinge odată cu purtătorul ” (p.5). De aceea, sunt hotărât să scriu cât mai curând despre această carte, nu neapărat o recenzie doctă ci, mai curând, o replică, o șarjă amicală la adresa acelei „felii” de existență trăită între anii 1987-1989 (cel puțin, de mine) într-un Arad nebulos, incredibil pentru o „venitură” de la Cluj, după prima treime de viață trăită pe malurile Someșului, apoi (a doua treime) pe malurile râului care…(nu mai insist… să nu mă trezesc cu ceva în cap!…).
III. „Vestul și restul. În ce lume trăim ?” – unul dintre eseurile lui John Biriș din „Testul Spengler”.
Îl pomenesc aici prin faptul că mi-a reamintit, prin ricoșeu, mentalitatea țării de unde tocmai venisem: ei – briții – și noi – „Continentul” (i.e. Europa?!…). Subiectul merită o atenție aparte: cât timp am trăit pe teritoriul Majestății Sale Britanice, nu am încetat să fac paralele U.K. – Romania; nu comparații, nu etichetări ci, pur și simplu, paralele… pentru că ele nu se întâlnesc niciodată! (apud Euclid… dar nu și Bolyai-Lobacevski—Gauss-Riemann…). În episoadele ce sper că vor urma în acest nou serial, voi încerca să văd Românica cu ochii fostului locatar la Kingsway House, recte, cum îmi apare țara acum (hic et nunc), prin prisma experienței „britanice”.
Ca să mă scutur definitiv de „șocul post-traumatic”, pomenit aici de mai multe ori, trebuie să mă explicitez:
(i) nu am vrut să mă întorc în patrie, probleme de familie m-au silit, așa, hodoronc-tronc iar asta spus cu condescendență;
(ii) în țara lui Shakespeare am învățat să trăiesc un alt fel de patriotism (românesc, evident!), radical diferit de cel „profesat sforăitor” de scârbele de politicieni ai vremii (de la noi…) – un patriotism critic dar mai duios, chiar mai „romantic”, dar nicidecum lipsit de luciditate;
(iii) așa cum, practic, „peste noapte”, a trebuit să părăsesc Românica, volens nolens, tot din aceleași motive de familie, a trebuit să părăsesc (acum)-iubita mea Anglie: în 15 septembrie 2020 nici nu vroiam să aud de Engliterra (doar ca loc de domiciliu, să ne înțelegem!), în 22 august 2024 (cam tot „peste noapte”) mi se sfâșia inima și-mi impuneam – strângând din dinți (pe care nu-i mai am… ha, ha, ha!… da’ nu-i râsu’ meu!…) – să nu arunc nici măcar o privire înapoi (parol!) în drumul întoarcerii… mă întreb și în clipa de față: spre ce?;
(iv) după ce m-am străduit din răsputeri să mă integrez în ceea ce îmi imaginam că va deveni noua mea patrie, după ce m-am curățat de toate prejudecățile, șabloanele inoculate în copilărie și tinerețe (unele fermecătoare, dar – cum aveam să constat la fața locului – fără nici o acoperire în realitate), după ce m-am obișnuit cu acele aproape zilnice British showers (Doamne, cât de mult le duc dorul aici, în infernul caloric tropical!), după… … iată că totul se prăbușește, iar trebuie să o iau de la început… am abandonat atâtea „lucrușoare”, adunate o viață în Românica, acum abandonez altele, adunate cu greu în patru ani de England… To sum up – cum zic anglo-saxonii – o dublă dez-rădăcinare! Și încă destul de violentă, ca fapt crono-topic…Trăirea ei este ceea ce am numit – evident, mai mult metaforic! – șoc post-traumatic…
IV. „În căutarea timpului pierdut”… abia începe… voi ajunge, oare, în final la „Timpul regăsit”?
Pe fondul „ceței sufletești” ce a pogorât asupra mea din clipa în care am aflat că trebuie să revin în Românica, în contextul unei canicule parșive ce mă ține, practic, zi și noapte în casă, la detestatul air conditioning, trebuie să mă re-racordez măcar la Aradul meu părăsit acum cam 47-48 de luni… Iar prima operație de ieșire din „șocul post-traumatic” va trebui să fie căutarea de țigări la bișnițarii din piață! Cum sunt un fumător înrăit, învederat… am ajuns deja la fundul sacului cu ce-mi adusesem din Britain, tot de la bișnițari („ăia” erau arabi, irakieni). Doar n-o să fiu nebun să plătesc statului (oriunde ar fi…) un obol absurd, prin prețurile impuse indirect, a fi practicate în „shop”-urile (alimentare sau nu). N-au decât să „baune” cu toții împotriva viciului cu iarba dracului… mai bine s-ar ocupa dracu’ serios de drogurile ce au inundat și patria strămoșească… Al doilea pas va fi să „studiez” prețurile (de azi) pe piața românească… evident, la produsele de larg consum. În Anglia (în familie) nu foloseam cuvântul „liră sterlină”, ci tot cel de „leu”. În „traducere bancară” directă, „la curs”, 1 Sterling Pound = aprox. 6 Lei. Pentru noi, en famille, 1 Pound = 1 leu, sau 100 pence („acolo” se pronunță „pii”) = 100 bani. Altfel nu avea sens pentru noi. Este adevărat că pensia din România ne venea automat pe card și scoteam tot automat, direct la cursul zilei, pounds. Era un handicap enorm pentru noi românii ce trăiam din banii din România. Cum prețurile la bunurile de larg consum în Kent cel puțin (Kent – comitatul / „județul”… – nu țigara… care, de altfel, nici nu o mai găseam pe meleagurile britanice) erau foarte apropiate de cele pe care le știam și în Românica, apoi, variau de la shop la shop (fie de același profil și chiar în strictă vecinătate) din motive știute numai de Ăl’ de Sus, cum paritatea Pound / Leu (mai bine zis, „cursul”) era în defavoarea Românicăi (chestie firească! …) apăreau situații paradoxale…E.g., la modul cel mai comun, o franzelă feliată românească (parol!) standard o luam de la un magazin turcesc („Tulip”) cu aprox. 1,50 pound (i.e., 1,5 lei, pentru noi). Franzelă românescă autentică (doar coaptă în Kent, că nu o s-o aducă de la peste 1500 mile depărtare!…)… la fel cum găseam franzelă poloneză sau celebra baguette franțuzească (tot coapte pe malul Medway-ului) și cam la același preț cu surata românașă… Acum, dacă „traducem”, ar veni cam 8-9 lei în Românica (ieri am aflat că la hala din piața „mică” a Aradului, ceva românesc, similar, costă în jur de 5-7 lei). După cum observați, n-am avut în vedere aici țigările și berile… o problemă, în definitiv, strict personală… Vă asigur, totuși, că le va veni și „lor” rândul… Un calcul comparativ, cât de cât corect, prin raportare la venitul mediu lunar al unui angajat (U.K. – Romania) ar fi extrem de greu de făcut: factorii de variabilitate și de context economic (comparabil, sau nu…) sunt practic nelimitați. S-a impus o constatare (nu de azi, de ieri!): în Românica, la salarii „românești”, prețurile la bunurile (de larg consum!) sunt deja vest-europene ceea ce adâncește și mai mult „prăpastia Vest – Restul” de care pomeneam mai sus, invocând cartea prietenului John Biriș. Acum, odată ce va mai trece căldura asta infernală și voi putea ieși cumva „în lume”, voi putea „creiona” mult mai bine portretul Românicăi de strictă actualitate, așa cu o revăd eu azi… Sunt o groază de lucruri de observat, analizat, criticat… Va trebui să-mi regăsesc și cadența unui cinism și sarcasm „bine temparat” (i.e., ceea ce eu numesc „simț al umorului”, nu neapărat…. negru…).
V. Anglia este Anglia și România este România!
Printre primele întrebări care mi s-au pus imediat după revenirea la Arad, de către persoane mai mult sau mai puțin cunoscute, au fost și cele absolut de așteptat: „Cum este (în) Anglia ?”, „Cum ți <<se arată>> acum România?”… Răspunsul nu poate fi decât cel din capul paragrafului prezent (5). Prietenii John (Biriș & Tuleu) nu m-ar întreba așa ceva deoarece (ei) știu prea bine „cum stă treaba” ei sunt mult mai purtați prin lumea largă și… În prezenta mea tentativă de nou serial („Amintirile unui ardelean de la Kingsway House”), evident, în tandem cu alte seriale începute încă din Perfidul Albion, unde am avut și mai am ceva de spus, vreau să scot în evidență, din capul locului doar trei lucruri:
- Cărțile prietenilor John (Biriș & Tuleu) mi-au răscolit multe amintiri. Universitarul (acum timișorean), Ioan Biriș, în „Testul Spengler”, în partea finală (la capitolul „Portrete”) readuce la viață, în primul rând, cetatea universitară a Clujului, o parte din dascălii noștri comuni de la „UBB”. Dacă mai pun la socoteală că eu, cel puțin, sunt clujean get-beget, ecoul acestor remembers este extrem de puternic. Recenta carte a lui Ioan Tuleu a mai răsucit un cuțit în rana amintirilor. „Privind înapoi cu ironie” trebuie continuată! – asta e cel puțin părerea mea… Aradul anilor premergători „revoluției”… (nu știu de ce pun termenul ăsta între ghilimele… în definitiv, cam în toată Românica „masele” s-au dovedit „adevăratele făuritoare ale istoriei”- vorba lui Marx !…). Nemernicii care au furat revoluția plătită cu atâta sânge, cu atâtea sacrificii, culmea, de către cei nevinovați sau aproape nevinovați pentru eșecul istoric al Românicăi, nenorociții ăștia erijați în posesori de „certificate de revoluționari” (bine că nu „revol’ționari de profesie” – vorba Motanului Arpagic și a Ovarășei Codoi)… nu-i mai aruncă nimeni dracu’ la „lada de gunoi a istoriei”? Prietenul John Tuleu, cu siguranță, va avea multe de spus, de povestit cu privire la Aradul de … „după”… De aceea susțin necesitatea continuării… amintirilor…
- Am promis că voi relata tot ceea ce-mi propun în acest serial în lumina, sau mai bine zis, în „întunericul fantomatic” al iubitei mele Anglii, proaspăt părăsite dar cu speranța unei reveniri (speranța, moare ultima, n’est-ce pas? ). În fapt, Anglia este patria de drept a fantomelor… ele mă vor bântui până mă voi transforma în mult-dorita cenușă răsturnată dintr-o urnă, fie în râul care-mi poartă numele (sorry!), fie în draga de Medway, fie în Someș… da’ ce dracu’ mai contă‘ unde, atunci când nu mai ești dar continui să exiști… în Nirvana ?… De fapt, care Anglia? – „That is the question”… Am mai menționat, în alte materiale, problema cu care m-am confruntat. Noi, „ăia” de pe „Continent”, le zicem briților, de-a valma. generic – engleji… Dar cum treci The English Channel (La Manche, Canalul Mânecii), trebuie „să belești bine” ochii și mai ales urechile… „Britanici” se consideră mai ales veniturile” (cu atât mai mult dacă au obținut the residence sau, Oh, my magnificent Goodness/ Godness – the Citizenship!…). Un englez, respectiv, scoțian, galez sau nord-irlandez îți va reaminti mereu ce (nație!) este… De aceea, mai ales în Românica, termenii de „Anglia”, „englez” acoperă – generic – cam tot ce ține de statul britanic (The United Kingdom of Great Britain and Northern Ireland). Briții – de-a valma – se vor auto-intitula British… dar fără prea mult entuziasm, doar în fața unor autorități (mai ales străine); fiecare nu uită ceea ce … este… Aici e o mare deosebire față de români: ai noștri se invocă după regiunile natale numai din „patriotism local” și numai când e cazul să se contrapună (fără nicio dușmănie! îmi place să cred…) altor „regiuni”… De fapt, cum veți vedea mai departe, limba și teritoriul românești se prezintă infinit mai sudate, comparativ cu alte părți, de aiurea… Deci, pe „engleji” îi voi numi și mai departe așa cum îmi vine în minte (vreau să zic, la gură). „Acasă” – nu pot evita termenul pentru perioada de stat în țara lui Robin Hood – i.e., în Chatham (Kent), la Kingsway House, la întrebarea uzuală a localnicilor – „de unde (dracu’) vii (sau ai mai răsărit și tu)? ” – răspundeam invaribil: „Dracula’s Land… Dacă de Românica nu prea auziseră ei, cu siguranță de Dracula și Transylvania mai aveau ceva în minte… Căci, la capitolul educație și instrucție, marea majoritate a briților, sunt taman de-o teapă cu ai noștri tineri (chiar dacă „la Paris învață”…)… Înțelegți, boieri dumneavoastră, cum vine „șpilul”…
- Prima lecție fundamentală pentru amatorii de Anglia, de limba și cultura sa gigantică: dacă vreți să învățați – corect și eficient! – frumoasa și spectaculoasa limbă a lui Shakespeare, atunci NU AVEȚI CE CĂUTA PE TERITORIUL MAJESTĂȚII SALE BRITANICE! Ah, să nu uit!, nici pe teritoriul UNCHIULUI SAM… Este un punct de vedere strict personal, bazat pe experiența trăită pe propria-mi piele… Mai sus, puneam în contrast caracterul puțin disipativ, dacă nu chiar complet non–disipativ al limbii și culturii române față de limba și cultura altor seminții. Nu mi-a venit să cred: în Britain există tot atâtea limbi engleze câte localități, cartiere, străzi, case, chiar locuitori sunt! Ar veni cam peste 60 de milioane de variante. Să mai vorbesc de yankei? Dar de restul pământenilor care improvizează zilnic o engleză internațională pe care doar ei, poate, o pricep… Deci, alternativa de ne-evitat: înveți engleza pentru a comunica SAU pentru a cunoaște cultura și civilizația engleză, prin extensie – britanică, prin supra-extensie, anglo-saxonă? În prima variantă, ar trebui să știi engleza „de stradă”, recte, câți vorbitori sau pretinși vorbitori sunt pe lumea asta (vreo câteva miliarde de „regionalisme”, în fapt, „individualisme”…). În a doua variantă, ar trebui să te ții „departe de lumea dezlănțuită”, să stai într-o cușcă de sticlă bine păzită de un Domn Henry Higgins, iar tu să fii o Eliza Doolittle. Ca în Bernard Shaw’s Pygmalion… Nu uitați, el (autorul!) era irlandez! Și, dacă se poate, „cușca de sticlă” să fie – cum spuneam, tot în tradiție engleză – cât mai departe de… „lumea dezlănțuită”…
Poate că acum veți pricepe de ce mă auto-identific mereu, cu „mândrie ocoșă”, drept român-ardelean…
Citește și:
- AICI – seria UN ARDELEAN LA KINGSWAY HOUSE
- Mai multe articole ale autorului puteți citi AICI – Reportaje și AICI – Opinii
