După o așteptare foarte lungă (mulțumesc celor care se ocupă de distribuția filmelor în România), am reușit în sfârșit să văd thrillerul foarte apreciat al lui Osgood Perkins.
Sunt un fan al lui Perkins de la filmul lui din 2016, „I Am the Pretty Thing That Lives in this House”, care, până în ziua de azi, rămâne cea mai unică poveste cu fantome pusă vreodată pe ecran. În pregătirea pentru acest film, am urmărit debutul său regizoral, „The Blackcoat’s Daughter”, care a fost o abordare la fel de unică a posesiei demonice și, de asemenea, reimaginarea sa a unui basm popular clasic, „Gretel și Hansel”.
Stilul de filmare al lui Perkins este unic,
adoptând abordarea dezgolită a celor de la A24 și acoperindu-și poveștile cu sute de straturi dense de abstracție și alegorie, până la punctul în care filmele sale anterioare erau mai puțin povești propriu-zise și mai mult ajutoare vizuale care îți permit să-ți transcrii propriul înțeles. Acest lucru face ca filmele sale să fie adesea experiențe foarte personale, care pot zgudui spectatorul în moduri unice, în funcție de propriile temeri și anxietăți.
Spun toate acestea pentru că „Longlegs” le evită în cea mai mare parte. Există încă multă ambiguitate în cadrul filmului, dar poți desluși intriga de bază fără să te gândești prea mult la ea. În unele privințe, este chiar explicată pentru tine.
Acesta nu este nici un lucru bun, nici un lucru rău, ci mai degrabă încercarea lui Perkins de a ajunge la un public mai larg, lucru pe care, datorită campaniei sale ingenioase de marketing, l-a reușit.
„Longlegs” începe prin a crea o atmosferă opresivă încă de la prima sa filmare, iar această atmosferă continuă să gâtuiască fără milă spectatorul pentru următoarele două ore.
Cerul mereu acoperit de nori, camerele învelite în negru și gri și personajele care nu zâmbesc niciodată și par de parcă nu au trăit nici măcar o secundă de fericire în toată viața lor pregătesc scena pentru această confruntare aproape biblică între bine și rău.
Și când spun biblică, vorbesc serios. Elementele supranaturale m-au luat prin surprindere, deoarece mă așteptam ca filmul să fie mai asemănător cu „Tăcerea mieilor”, iar pentru primele 45 de minute te păcălește că așa este. Dar spre mijlocul lui, se transformă într-o versiune mai întunecată a „Twin Peaks”.
Maika Monroe, una dintre actrițele mele preferate din noua generație, face o treabă fenomenală portretizând-o pe Lee Harker, agentul FBI traumatizat din rolul principal, dar Nicolas Cage fură absolut tot spectacolul în rolul criminalului în serie eponim, „Longlegs”.
Cage a avut întotdeauna o înclinație pentru dramă,
fiind cunoscut mai ales pentru rolurile sale excentrice și explozive, precum „Wicker Man” sau „National Treasure”. El este la fel de sălbatic în acest rol, dar abordarea pe care o are este una de spaimă tăcută, urmată de izbucniri scurte, intense și inconfortabile de mare energie care, în mâinile oricărui alt actor, ar fi putut tăia toată tensiunea și ar fi făcut scenele mai degrabă comice decât înfricoșătoare.
Factorul de sperietură este un alt mare plus al acestui film.
După mai bine de un deceniu în care nu am simțit nimic urmărind filme de groază/thriller, anul acesta a adus două filme nebunește de înfricoșătoare și neliniștitoare. Acesta este unul dintre ele, celălalt fiind filmul independent irlandez „Oddity”.
„Longlegs” reușește să sperie într-un mod liniștit și controlat și să mențină această frică pe toată durata sa.
Este un film care merită urmărit
acum că este disponibil digital și regret profund că a durat atât de mult până să ajungă în cinematografele din România (ar trebui să fie pe marele ecran în noiembrie), pentru că este cu adevărat o capodoperă a suspansului și se află confortabil în topul meu personal al filmelor anului.
