AMINTIRILE UNUI ARDELEAN DE LA KINGSWAY HOUSE (II)
EGO MAGISTER SUM ET NIHIL QUOD SCHOLA EST A ME ALIENUM PUTO (C)
În loc de „Epilog” la episodul „B” al seriei „Ego magister…” , un nou PROLOG:
DE LA „REBEL FĂRĂ CAUZĂ” LA „RISCURILE MESERIEI”
Mă întrebam în materialul anterior: Vrea, cu adevărat, tineretul lumii (inclusiv cel de la noi) să studieze, să învețe, să se instruiască… să se educe? Era prima „interogație majoră” în contextul unei discuții … cu mine însumi într-un cadru mai larg, generat de re-începerea unui nou an școlar / academic 2024-25. A venit acum momentul să mă refer la situația din Românica actuală… Ideea generală – nici pre-concepută (!)… și, pe deasupra, nici nouă – este că și țărișoara noastră confirmă „strălucit” marea neconcordanță, ruptură între ceea ce s-a numit (mai ales în psihologie) nivelul de aspirație și nivelul de auto-realizare. Mai pe șleau, între dorință și „putirință”. Cum am fost și eu tânăr (deci elev, apoi, student…) iar ulterior am devenit profesor (întâi de liceu apoi, la Universitate…), am „șansa” (sau „ghinionul”) să stau „cu fundu’n două luntri” i.e., să privesc „problema” din două unghiuri considerate – „clasic” – drept opuse, ireconcibiabile.
Și, consecvent maniei mele de a invoca filme celebre – spre a ilustra „metaforic” ceea ce aș vrea să spun – nici de data asta nu mă voi abate de la acest „viciu”… Căci, cam tot ce intenționez (acum) să prezint, se situează între două orizonturi – „Rebel fără cauză” și „Riscurile meseriei ”… Primul – reconsiderat, de critica de specialitate yankee, ca fiind de o neverosimilă (re)actualitate – este „oglinda” delicvenței juvenile urbane într-o Americă imediat post-belică. Apărut pe ecrane în 1955 (deja color și cinemascop !), în regia lui Nicholas Ray, oferă un recital de mare clasă pentru regretatul James Dean și pentru cunoscuta Natalie Wood. O generație tânără, dezorientată, față în față cei „maturi”, năuci și ei, după cel de-al Doilea Război Mondial. Al doilea – filmul de debut cinematografic al reputatului și tot-regretatului cântăreț belgian Jacques Brel; 1967, regia Andre Cayatte – este „oglinda” franțuzească a unei alte generații de adolescenți (mai precis, „ele”) într-o lume de tip sadovenian („Locul unde nu s’a întâmplat nimic”, prima ediție-1933): drama unui tânăr profesor de provincie confruntat cu sexualitatea abuzivă, grav-infracțională dar imaginară (!) a unei tinere generații școlare, la fel de năuce în fața emancipării feministe a vremii. Ambele filme, demne de cinemateca de aur, au ceva esențial în comun: conflictul între generații, dorința aprigă de emancipare a celor tineri, ahtiați de mirajul „Trebuie să se întâmple ceva și în viața mea, spre a avea un sens…”. Acest element comun poate fi considerat – mutatis mutandi – un „decor perfect” pentru „scena” în care își joacă rolul tânăra generație de la noi. Cu mențiunea că Jim Stark-ul (de la noi!) nu este post-belic ci, mai degrabă, pre-belic (vezi realitățile din Ukraina și Israel, dar nu numai; iminența unui conflict militar mondial devastator) iar prof. Jean Doucet (de la noi!) nu mai este victima unei înscenări de viol din partea unor tinere obsedate de revoluția sexuală, ci este agentul unor abuzuri sexuale comise de cei maturi asupra celor tineri… Vă sună cunoscut? Hai?…
Deci: „Cel mai sigur mod de a-l determina pe copilul tău să facă ceva este de a-i interzice acel lucru” … (din Legile lui Murphy). Cred că de aici trebuie pornit…
Cele mai recente (și alarmante!) statistici (de la noi!) spun că aprox. 30% dintre copiii și tinerii români de la sate au abandonat școala; în total, aproape un 25% dintre copiii și tinerii cu acte românești nu sunt cuprinși în nicio formă de învățământ în țară (aprox. 700.000. de persoane)… Nici un oficial NU știe unde sunt și ce fac ei… Ca atare, Românica deține nedoritul record negativ al abandonului școlar, între cele 27 de țări ale U.E.! Cum sunt cam prăpăstios din fire, cred că datele oficiale comunicate au fost („un pic”) cam „edulcorate”, cred că realitatea e mult mai sumbră… în definitiv, ce ne facem și cu copiii români plecați cu un părinte sau ambii sau „fără (?)” în străinătate – la muncă, pentru „aparținători”, dar și pentru unii dintre ei (… și cerșitul, prostituția și delicvența infantilă, impuse prin forță sau …convingere <<? >> de anumiți adulți , nu reprezintă tot o muncă?). Îmi amintesc din anii trăiți foarte recent în Anglia, cât tam-tam se făcea în mass-media (de „acolo”) în cazuri similare (doar ca fapte în sine, nu sub aspectul cantitativ, infinit (!) sub nivelurile statisticilor de la noi). Și subliniez, nu era vorba doar de copii și tineri „pur-sânge” britanic… „Ei” respectau cu strictețe, cu acribie ceea ce se înțelege prin drepturile copilului… Chiar dacă, au fost și unele cazuri (foarte recente, dar și foarte puține!) de abuzuri „birocratice” (preluarea – ceva mai „dură” – a unor copii români, fie ei și rrromi, din familiile lor „necreditate”, spre a fi dați spre adopțiune altor familii… britanice… „sănătoase”!…)…
Cum naiba putem explica astfel de situații – noi, în Românica, nu cei de „afară”? Apoi, „Ce-i de făcut?” (vorba lui V.I. Lenin…). Îmi vine să râd când îmi amintesc de programatica „România educată” a lui Herr Klaus, dar nu și pomenindu-l pe Florin Negruțiu (eternul partener de tandem agasant pseudo-publicitar cu Claudiu Pândaru, cel cu << Bula>> în care trăiesc „ei”):… unde sunt cei 6% din PIB pentru învățământ și educație?…
Am să încerc să văd lucrurile între polarități.
Pe fondul unei Românii – țară din Lumea a treia – după criteriile strict-europene, „civilizate” (nu glumesc deloc aici!), se observă o primă polaritate: sărăcia endemică din mediul rural și cartierele marginale (mahalale) ale orașelor vs. opulența găunoasă a unei pături sociale noi (după ’89), recte, „șmecherii”, noii îmbogățiți „de carton” și demnitarii-conducători (politicieni!) de la orașe și sate, „ciocoii vechi și noi”. Precaritatea existenței afectează – în fapt – o arie populațională mai largă. To get the BIG PICTURE: „mulți oficiali români sunt în stare de negare în privința gradului de sărăcie din țară” (Philip Alston – raportor ONU pe probleme de sărăcie extremă – 2015): 40% din populație trăiește în sărăcie și ATENȚIE! 34,1 dintre copii suferă de lipsuri materiale extreme… Și ca să nu fi rămas la anul 2015, iată ultimele statistici oficiale, de la noi: Datele Eurostar (2013) plasează Românica pe primul loc în U.E., cu privire la sărăcia relativă – 25,4 %; dar, cele mai recente studii la nivel de U.E. (2020) arată că 1 din 3 români sunt în pericol de sărăcie sau excluziune socială iar INS vorbește de 8,5 milioane de persoane cu același tip de risc, iar aici, 1/3 din populație e afectată de privare materială severă. Azi, Românica noastră dragă e considerată țara cu cea mai mare inegalitate între bogați și săraci din U.E.: cei mai prosperi 20% din românași au venituri de peste 7 ori mai mari decât cei mai săraci locuitori ai țării – 20 %! În zonele rurale sărăcia este de 38 % iar în cele urbane este de 13,8 %; evident, cei mai afectați sunt rrromii (76,8 %). Sunt datele Eurostar. Eu sunt convins că acum – stricto sensu – lucrurile stau mai rău: războiul de la frontiera de nord și estică (inclusiv la Marea Neagră), seceta sinistră, apoi, inundațiile catastrofale („firești” după „pârjolul” verii și verilor), inflația galopantă (cea mai mare din U.E.)… toate astea „ne trag serios în jos”. Cu toate mult-trâmbițatele (pe nas!) măriri de salarii și pensii („recalcularea națională” cu destule erori, din cauza „galopului” impus de circul electoral – 2024…). La celălalt „pol” nu mai am ce comenta; „se vede și de pe Lună” (vorba premierului maghiar V. Orban), dar și din Proxima Centauri (vorba mea, sic!) că o cultură a corupției este endemică în Românica, nu de ieri de azi: toată istoria noastră e străbătută de ideea „dai un ban da’ stai în față!”…
Care este impactul acestui „big picture” asupra tinerilor aflați în situația celor doi poli?
Am să încep cu lumea bogaților, favoriții soartei, norocului și „șmecheriei”… Posibilitățile materiale ale „babacilor” la oferă un nivel de aspirație ciudat: nu-i interesează școala; „ai lor” au toată grija să nu le lipsească nimic, chiar și diplome de absolvire de tot felul, cumpărate pe bani (nu neapărat) grei sau meditații cu cheltuieli serioase (de data asta) ca să scoată din boi,.. vaci…. Mașini scumpe, țoale de firmă, bani de buzunar pentru distracții extravagante (să nu se streseze micuțu’ sau micuța), voiaje pe tărâmuri exotice „nici-visate” de chiar strămoșii lor ș.a.m.d. Și totuși, ei îi musai să fie absolvenți de facultate, să aibă o patalama cât mai țipătoare și, dacă se poate (dar trebuie să se poată!…) o diplomă cu antet cât mai „strălucitor” (universități celebre de „afară” – ce vreți, credeți că numai la noi există corupție?). Nu contează că nu vor profesa niciodată ceea ce scrie pe patalama; au grijă „bătrânii” să le asigure un loc’șor călduț câte zile or avea și ei și progeniturile lor și alți urmași etc. Trecând la lumea sărăntocilor, lucrurile devin din cenușii, negre de-a dreptul: dacă părinții vor totuși și totuși ca ai lor copii să aibă o soartă mai bună, vor face eforturi supra-omenești și nu neapărat legate de găsirea unei grădinițe sau școli „bune”; haine & încălțăminte, rechizite (la minimum necesar), manuale (din mila publică sau a altora), rezolvarea problemei navetei sau cazării (în insalubrele internate școlare supra-aglomerate, focare de infecție biologică dar și social-morală) și multe altele dintre „consumabile” unde hrana nu este întotdeauna pe primul loc… Interesul este să-și facă iute-iute o meserie ca să le aducă o pită cât de cât, să nu mai fie povară în casă. Unde-s mai mulți frați / surori (lucru obișnuit în mediile sărace, bănuiți de ce…), cei mai mari se vor sacrifica, renunțând la școlarizare (de bună voie sau „convinși” de părinți) și vor ajunge ca și strămoșii lor „la coada vacii”, cum se spune. Oricum ei sunt antrenați de mici în munca din gospodărie (fie la țară fie la oraș; nu se poate altfel! Abandonul școlar de aici pornește – spre deosebire de cei favorizați, care se lasă de școala „plictisitoare” tot din plictiseală…
Tabloul creionat pare sumbru, parcă ar veni din Evul Mediu și fragila modernitate târzie românească, fie și vorba de ambii poli… Dar am făcut-o intenționat, în tușe groase, tocmai pentru că astfel de realități mai există… Evident, extremele sunt… „extreme”; între ele există o masivă „clasă de mijloc” ce cuprinde copii și tineri care vor să învețe, care sacrifică multe pe altarul vocației dorit împlinite, care știu valoarea banului și mai ales sursa sa sănătoasă, munca. Ei vor face un mare efort de a-și rândui viața iar satisfacția ar putea să fie pe măsură. „Ar putea” doar, căci șansa lor binemeritată se ciocnește de existența celor „cu pile”. Dacă vin din lumea celor ceva mai bine „situați”, vor răzbi greu la un loc de muncă meritat pentru competențele dobândite. Loc deja „ocupat”! Cauza? S-o mai spun? Nu sunteți bătuți în cap! Uitați-vă numai la cei ce ne „conduc”, la capacitatea lor uriașă de „reproducere și regenerare”. Cât despre cei ce vin din mediile ceva mai defavorizate, ce să mai vorbesc… cine va lupta pentru cauza lor, oricât ar fi de buni? Pentru un observator atent și care e ceva mai vârstnic, deci a apucat „cele două lumi”, va fi limpede, ca apa chioară de izvor, că ceea ce a însemnat un privilegiu – în trecutul comunist – recte, „originea sănătoasă și dosarul de cadre”, devine azi, în pseudo-capitalismul primitiv românesc, avantajul banului și al „funcției”… politice. Oare de ce se înfuriau nemaipomenit de mult „tovarășii”… vechi și… noi (sal’tare taică și noroc! Bace Nicolae Filimon …) atunci când auzeau nemuritoarele versuri… „Căpitane, nu fi trist! Garda merge înainte!… prin…partidul comunist…”???. Tare valabile și azi, priviți la Gică a lu’ Simion și la Șoșo-Bau-Bau… Herr Klaus, iată „Românica educată”!…
Sunt tinerii din Românica de azi debusolați? Da! În cea mai mare parte… Ceea ce este peremptoriu, indiferent de mediile din care provin, un număr uriaș de tineri vor „să plece afară”. Cei din așa-zisa „lume bună”, pentru că au avut ocazia să vadă pe viu „lumea de afară”… Numai că… N.B., pe banii „babacilor”, din mașinile de lux ale „babacilor”, stând temporar în hoteluri sau vile de lux plătite de „babaci”… Oricât ar fi de „lung” brațul babacilor și de groasă punga babacilor, tot ajung la un moment dat să dea, singuri, bot în bot cu realitatea de „acolo”, unde există de demult „mafia” pământului… Cei din așa-zisa „lume de jos”, pentru că au văzut probabil, la tv. sau au auzit din relatările unor indivizi „bine informați” dar nu și „intenționați” etc.. Cert este că își fac o imagine „roz” despre o lume ce-i de nicio culoare! „Culoarea favorită” și-o face fiecare singur, fie printr-o muncă asiduă și dură (!), fie pe căi lăturalnice, i.e., prostituție, trafic de droguri, arme și carne vie etc., printr-o „muncă” extrem de riscantă… Toți cred că „acolo” umblă câinii cu covrigi în coadă (ca ratonii yankei, he, he, he!…); realitatea „lor”, super-concurențială (cu reguli dar și fără!…) abia așteaptă să te halească, pe deasupra, sunt sătui de „venituri” până peste cap. Eu, unul, nu pot să spun „veni, vidi, vici” (am trăit în Anglia ca pensionar, dar din pensia mea, românească…), poate un „veni, vidi…vax!”. Anglia nu-i România, e England (U.K.) a „lor”, nu a „noastră”, oricât ne-am strădui să… „Băieții” români caută să-și facă rost de cât mai multe „partenere”, „fetele” românce… un soț… Mulți dintre cei ce vor să plece spun că se duc doar să facă bani spre a reveni în patria-mumă „să facă și să dreagă”…după…. Alții deși „doritori”… dar bine „dresați” de familiile lor ceva mai deștepte / prudente, îi dau „tot înainte” cu „nu vreau să plec, vreau să trăiesc în iubita mea <<patrie-natală>>” (sic!). Dintre cei ce vor să plece totuși la studii și apoi, să dobândească o oarecare experiență („pozitivă”?!…) și toate pe bune, mulți vorbesc de o posibilă revenire acasă să „servească patria…”. Ei bine, eu, unul, nici pe ăștia nu-i cred. Cei serioși care „pleacă”, care reușesc (doar foarte puțini și cu compromisuri, uneori, de neimaginat!), apoi, aceștia pleacă for good! Cei care vin aici (vreau să spun, Occidentul european, în speță Anglia și Germania, apoi, Italia, Spania, ciudat, mai puțin Franța… Elveția nu, căci e inaccesibilă, etc.) doar ca „aventurieri”, fie că sfârșesc în saci de plastic sau în pușcăriile „lor”, fie că se întorc acasă „cu coada între picioare”… Un lucru e cert: cu natalitatea în prăbușire, cu părăsirea țării de către un număr impresionant dar și îngrijorător de mare de tineri și adulți (cu sau fără copii), cu îmbătrânirea accentuată a populației – pe fondul unei speranțe de viață, net inferioare mediei europene etc., se estimează că prin 2050 (cel târziu) vom fi – în spațiul nostru mioritic – doar vreo 16 milioane…(optimist vorbind…). Nu disperați, nu va fi cazul ca „ultimul care pleacă, să stingă lumina…”: Africa și Sud-Estul Asiei ne vor „ajuta” să supraviețuim … ca țară, ca stat , dar nu ca… Și toate astea, dacă se va întâmpla ca cineva „să-l termine” pe tavarisci Vladimir Vladimirovici… altfel… vom deveni, cu planetă cu tot, „electroni liberi” în timp și spațiu… Nu cred în profețiile lui Nostradamus și nici în elucubrațiile Babei Vanga…
Voi continua – în episoadele următoare – expunerea unui punct de vedere (personal) asupra problematicii tineretului, educației și școlarizării sale, rânjind șăgalnic și nostalgic-melancolic la ideea „bătaia îi ruptă din rai!” (sic…). Mai am atâtea de multe de spus încât nu mă va prinde nici ziua de poi-marți… La urma urmei, (mai) am timp destul, doar sunt pensionar… Până la eternitate, mai este… sper… După un deceniu de viață de „parazit”, iată, „recalcularea” – în privința mea – a mai „dres busuiocul” dar „s-a împuțit brânza” – drept compensație: inflația!… Deci:
– Ioane, te-am văzut. Nu e frumos să-ți bați copilul.
– Păi, cum să nu-l altoiesc, Gheorghe, daca merită? Vezi și tu cât e de obraznic…
– Nu e bine, Ioane, nu e bine… Ar trebui să faci ca mine.
– Cum, Gheorghe?…
– Uite, pe mine când mă supără aștept și, înainte de a pleca la școală, îl îmbrac cu un tricou pe care scrie „Orban-președinte”…
Și îl bat colegii.
Citește și:
- AMINTIRILE UNUI ARDELEAN DE LA KINGSWAY HOUSE (III)
- AICI – seria UN ARDELEAN LA KINGSWAY HOUSE
- Mai multe articole ale autorului puteți citi AICI – Reportaje și AICI – Opinii
