AMINTIRILE UNUI ARDELEAN DE LA KINGSWAY HOUSE (III)
EGO MAGISTER SUM ET NIHIL QUOD SCHOLA EST A ME ALIENUM PUTO (B)
PROLOG. „Educația este ceea ce rămâne după ce ai uitat tot ce ai învățat la școală”… (i se atribuie lui A. Einstein).
S-a glosat mult pe această idee; unii vorbeau doar de cultură generală în loc de educație. Cam tot un drac… Nu importă atât de mult aici autorii, ci ideea: în viață mai păstrezi doar cam ceea ce a (mai) rămas după ce ai uitat cele turnate cu tolcerul – în capul și în lumea convingerilor tale – de către educatori, formatori, instructori și… alte lighioane… Unii, mai mucaliți, au mers cu sarcasmul până la a spune că „De mic am fost silit să-mi întrerup educația ca să merg la școală” sau că „Educația mea a fost suspendată doar în anii de școală”… bănuiți cine este autorul ambelor citate… G.B. Shaw, cine altul?. Acești autori au fost deja „trecuți” prin „chinurile educaționale” ale școlarizării. De cealaltă parte a „liniei frontului”, părinții: „Ca părinți, petrecem primii doi ani din viața copiilor învățându-i să meargă și să vorbească. Restul de 16, ne chinuim să-i învățăm să stea jos și să tacă”… (Legile lui Murphy). Dar, chiar „pe linia frontului”, se află „obiectul muncii” (instructiv-educative!…) – prichindeii până la „adâncă adolescență”… Deci, „Audiatur et altera pars”(Seneca); tinerii învățăcei nu pot comenta decât astfel: „Școala ar fi mult mai distractivă dacă pauzele ar fi mai lungi decât orele”, respectiv, „Vacanțele sunt acele zile binecuvântate când nu trebuie să te prefaci că îți place școala”… (evident, autorii sunt anonimi căci nimeni n-are chef să-și dea, singur, foc la valiză sau să-și aprindă – tot singur – paie în cap!); nu suntem în aceste ultime luni în plină și supra-saturată „modă” a incendiilor? Mergând dincolo de umor (eu unul, nu pot decât „zâmbi mânzește”), se ridică o serie de întrebări majore, parcă având o reverberație mai largă acum, în „săptămâna luminată” a noului re-început de an școlar / an „academic”… (ultimul mai are de așteptat cam vreo 15 de zile…).
PRIMA ÎNTREBARE MAJORĂ: Vrea, cu adevărat, tineretul lumii (inclusiv cel de la noi) să studieze, să învețe, să se instruiască… să se educe?…
Întrebare de un milion de puncte, cuprinzând, tacit, cam tot atâtea sub-întrebări… Cei mai tradiționaliști, mai conservatori ar răspunde imediat, fără nicio ezitare: „Ce, parcă merge după ei?… La dracu’, câteva bice bune pe spate și niște nuiele, tot atât de bune, la fund și le trec <<dumnealor>> ifosele…”. Dacă realizăm cu adevărat schimbările profunde din lumea oamenilor, mai ales în ultimele secole (și, periculos de accelerate în ziua de azi), nu putem da un răspuns atât de „tranșant”. Neuitând comparațiile pe care simt nevoia să le mai fac, în primul rând cu Anglia, după proaspăta experiență britanică, cred că trebuie să plec de undeva de mai departe…
Pe la mijlocul anilor ’70 (sec. XX), a avut loc – în Bula lu’ Pândaru – un „minunat” Congres Mondial al Populației. Unul, dintre multele care au mai fost. Evident, sub „înaltul patronaj” al Ovarășei Codoi. Se putea altfel?, doar pluteau din plin asupra noastră efectele celebrului „decret” asupra natalității și interdicției avorturilor în Românica – decret care, coroborat cu o altă „înțeleaptă” hotărâre de partid privind formulele de adresare oficială în iubita noastră țară „socialistă”, recte, <<tovarășe / tovarășă…>> – va naște celebrul banc cu „ovarășă” – formula oficială (și pretins și „naturală”) de adresare unei femei…. Ovarașa – „Prima mamă a țării”- și-a rostit chinuit „discursul”, atrăgând totuși atenția asupra declinului demografic de la noi și asupra marilor dezechilibre demografice de aiurea (i.e. suprapopularea planetei…). S-a „fâțâit” puțin și cu relația populație – educație, dar a terminat-o în „coadă de pește”… (ce vreți? de pe atunci era academician-dr.-inginer, savant de largă recunoaștere internațională!…). Problema raportului populație-educație însă a rămas. Francezii de la „Harakiri ” (sau „Charlie Hebdo”? nu-mi mai amintesc precis) n-au stat mult pe gânduri și – certamente! – cu gândul și la Ovarășa Codoi, au „trântit”, imediat și pe prima pagină, două caricaturi în paralel: prima, sub întrebarea „Surpopulation?” ; a doua sub răspunsul „Une seule solution!” Primul desen înfățișa un „act de procreare” normal, vaginal; al doilea, … un „act sexual anal” popular zis și „sodomie”!… Ai dracu’ franțuji! Primul desen era tăiat cu un „X” mare, mare și sub el scria „Mauvais!” Sub al doilea desen scria doar „Bon!” Mai vreți și alte explicații sau „detalii”?…
Să trecem totuși la „chestii” mai serioase…
Vă veți întreba, pe bună dreptate, ce legătură au toate astea cu problematica educației și învățământului? Ei bine, conexiunea e fundamentală: „baza biologică” a unei societăți (populația, vie-concretă), dependentă, firește, de contextul natural-obiectiv în care aceasta trăiește (poziție geografică, resurse naturale, factori de climă și, mai ales, capabilitățile economice etc.), se asigură prin capacitatea ei de reproducere, supraviețuire, dezvoltare, care, la rândul ei „impactează” baza respectivă; există o dialectică strânsă între toate acestea. Dar în așa-zisa „capacitate de reproducere” un loc și un rol esențial revine și capabilității de reproducere social-educațională, recte, „osatura” ei cultural-civilizatorie… Iar aici, educației (reproducerea și dezvoltarea psiho-culturală a indivizilor) îi revine o sarcină uriașă. În acest vălmășag sau „nod gordian” al conexiunilor complex-dialectice, pe mine mă interesează – hic et nunc, în aceste considerații! – doar două lucruri: (a) cum se corelează problematica populației (unui anume spațiu geo-polico-economic, evident și statal) cu problematica educației, în prezent și în viitor? și (b) cum se particularizează această „corelație” în cazul Românicăi de azi?
Realitatea social-istorică concretă ne pune în fața unor discrepanțe greu de digerat. Printre ele, se află una care mă obsedează, mai ales că ea există (cred eu!…) de când lumea: incapacitatea oricărei societăți (începând cu hăurile istoriei) de a armoniza (măcar) capacitățile de activitate ale populației cu satisfacerea nevoilor sale reale (nu imaginare), ca societate, în prezentul continuu și în perspectiva unui viitor incert. Niciodată educația (incluzând și procesul de învățare-instruire-formare) nu a putut oferi o acoperire corectă a nevoilor reale, prezente și de perspectivă ale unei societăți. Se poate răspunde simplu: asta este una din hibele esențiale ale omului – mereu vrea mai mult, mai divers și niciodată nu-l va „sătura” nici măcar dracu’… mai mult, prin „construcție”, omul e o contradicție între intenție, pretenție și realizare… I.e., ca în „jocul” hoții și vardiștii, unde primii sunt mereu cu un pas înaintea celor din urmă, în societate, putem spune pe dos, educația (învățământul cu toate angaralele sale) este mereu cu (cel puțin) un pas în urma nevoilor curente și de perspectivă. E oare ceva fatal? Ca să mă fac mai bine înțeles, vă propun un experiment imaginar (valabil pentru orice punct pe hartă din lumea aceasta): dacă am testa – inopinat! – competențele efective, curente ale unui om ce activează într-un anumit domeniu profesional concret (nu contează nivelul de calificare; putem totuși exclude ceea ce numim „muncă grosier necalificată”) după criteriile exigențelor momentului…. am avea colosala surpriză (oare?) să constatăm, într-un procentaj alarmant (!) că… să spun mai departe? Cititorii noștri sunt prea inteligenți ca să nu intuiască răspunsul… Un „cârcotaș de meserie” ar putea obiecta: cine ar avea oare (obiectiv!… haida-de!) competența / capacitatea să stabilească precis raportul real competențe efective – cerințe profesionale curente? Ar mai spune că oriunde, după un timp, intervine neapărat rutina care are efect devastator asupra creativității, spiritului de inovare, autoperfecționării. Și că, la urma urmei, de aia s-a inventat „educația permanentă”, învățarea / formarea continuă…mai ales în zilele noastre. O fi, dar „nu răsare”… Istoria planetei ne-a „blagoslovit” cu mari discrepanțe între: suprafețele diferitelor țări, resursele lor naturale, mărimea populațiilor corespunzătoare, capacitățile lor de a asigura (măcar) minima educație (considerată „decentă”) etc. Toată lumea presupune că acolo unde este suprapopulație este (de obicei, nu exclusiv!) și subdezvoltare, implicit mari carențe în capacitățile educaționale. De asemenea, se mai știe că în majoritatea țărilor așa-zis „dezvoltate”, „civilizate” (horribile dictu!) declinul populației (sporul natural negativ) este o realitate mai mult decât alarmantă, dar sistemul educațional merge „uns”… Șablon! Una (nu singura!) din erorile făcute este identificarea educației cu performanța științifico-tehnică (avangarda culturii de azi!). Unde sunt bani mulți va exista oare și excelență cultural-educațională (evident, inclusiv științifico-tehnică)?. Sare în ochi faptul că aceste considerații sunt, cel puțin, discutabile! Nu dau decât un exemplu: țările arabe „petro- dollariene”; bogăția excesivă și distribuită cam exclusivist a dus la o mulțime de „extravaganțe” civilizatorii (rezultat al avangardei științifico-tehnice… preluată de aiurea…) dar nu la un progres educațional… Trec peste discriminarea muierilor (eu cinicul, „sexistul” zic, cu pretins umor negru, „foarte bine fac ăia cu alea”) și reamintesc că cei bogați, de „acolo” (cel puțin) își trimit odraslele spre „cizelare”…, tot în Marea Britanie… culmea, indiferent de gen (oare?)…
Eforturile lumii de azi sunt totuși notabile (aceasta a fost și prima rațiune a creării UNESCO); ciudat, generațiile tinere, primele în vizorul acestor bune intenții NU prea răspund la acest imperativ al educației… dar nici la ecourile problemelor ridicate de declinul natalității în țările „fruntașe” ale mapamondului. Cauzele pot fi multiple. Am să iau doar exemplul U.K. Vom constata că se aseamănă (până la un punct!) al naibii de mult cu situația din Românica (totuși și din păcate, o țară din „lumea a III-a”, strict vorbind de Europa…). În primul rând, un standard ridicat al nivelului și calității vieții a împins vârsta procreării (N.B.: la cei care au mai dorit aceasta) spre cote tot mai înaintate; de aici, sporul natural precar al populației și al natalității (mai ales în mediile „educate”); riscul sarcinilor ratate sau ale „rebuturilor” la procreare (cauzele aici sunt clar, preponderent, „limitele <<vârstei>> biologice”) se îngemănează cu prelungirea duratei formării profesionale dar și cu dorința de a profita mai mult de facilitățile vieții într-o societate mult „mai bună”… Am văzut cu ochii mei, pe „strada cotidiană”, că în perfidul Albion există (la vedere!) mult mai mulți copii și tineri „handicapați” comparativ cu Românica. (Repet, poate în Românica nu se prea vede, din lipsa resurselor de a facilita – public! – existența acestor nefericiți). Un factor ar putea fi și alcoolismul și consumul de droguri… (Dar să nu-i jelim pe „ei”… și „noi ”ne străduim” din plin, cu motoarele turate la maxim, „să-i ajungem din urmă” la acest capitol). Am văzut – tot în cotidianul britanic – o mulțime de mame (dar ți tați) cu copii (în cărucior), alții, ținuți de ambele mâini („ei” și „ele” își poartă, cam toți, „bagajele cu cumpărături” în rucsacuri adecvate, purtate pe spate, spre a avea mâinile libere) sau în lese (ca „prietenii necuvântători”). Bunici, mai puțin… „seniorii” se menajează, se respectă, având pensii / venituri relativ „respectabile” destinate altor activități „recreative”… la senectute… Evident, nu toți!… Mă refer la cazurile în care se „iese” la plimbare sau când cei mici sunt „cărați” spre „spațiile de tortură” (i.e. așezămintele educaționale…) aflate la mică distanță. Cei mici, „cărați” în automobile, cam cu aceleași destinații, stau cuminți și „legal” pe bancheta din spate, prinși în scăunele speciale sau curele de siguranță – cu „milițianul” britanic nu se glumește, nici în vis… Încă o observație: majoritatea mamelor, evident tinere, nu sunt de „rasă caucaziană” (deci anglo-saxonă!). În al doilea rând, nici „tineretul britanic” nu se înghesuie la învățătură, nu se dă „de ceasul morții” din pasiune, iubire pentru învățătură… Îi vedeam, dimineață de dimineață, pe cei mai măricei, mergând la școală (eu stând pe scăunelul meu în capul „prea-britanicelor” scări / trepte…. evident, la „sfânta” mea țigară…). Fie că erau însoțiți de părinți, fie erau singuri (de fapt, mai mereu, în șleahta arhicunoscută în orice țară!) – grădinițele și școlile, în aceste cazuri, fiind relativ aproape – toți afișau o „meclă” blazată, „împăcată cu soarta”… Pe la ora 3 p.m. – „refluxul”, dar de data aceasta, o față zâmbitoare… O mențiune pentru cei fără părinți însoțitori (la dus și la întors): mulți trăgeau discret din țigară (majoritatea cazurilor – electronică) și… mai ales fetele! Tradiția britanică a vieții de familie este mult diferită de cea românească; la fel, cam în toată lumea occidentală anglo-saxono-germanico-scandinavă (inclusiv americană, non-latino): tinerii abia așteaptă „să scape” din „cuibul” familial… De aceea, majoritatea covârșitoare a absolvenților de școală obligatorie se orientează spre meserii „de viitor”, bine plătite și care – rapid! – le dau șansa (?) de a fi cât mai iute „independenți”… să se „bucure” de plăcerile societății de consum! Școala „pe mai departe” este lăsată în seama „tocilarilor”… să-și julească ei coatele pe băncile liceelor și facultăților. Este în spiritul tradiției britanice (dar, în general, și vest-europene și nord-americane) încurajarea afirmării independenței, individualității (și a individualismului concurențial ) într-o societate concurențială și de consum. Ei vor, cât mai repede, bani (și cât mai mulți posibil!). De aceea, cei ce vin din medii marginale, defavorizate (dar nu singurii) cad ușor în mrejele lumii interlope, ale consumului și traficului de droguri, în primul rând. De aici, consecințele tragice cunoscute. Unii (nu neapărat de religie musulmană) cad pradă unor nefaști influecer-i care-i îndoctrinează până la radicalism și de aici, la terorism, nu mai e decât un pas. Dar există și „teroarea străzii”, în zonele social-marginale / marginalizate… criminalitatea juvenilă este în creștere și nu neapărat din motive religioase sau de „justiție socială” (sic!). Se adaugă la acestea costurile tot mai mari ale educației / școlarizării de tip liceal și superior; nu toți susținătorii (legali sau nu) pot face față. Gratuitatea pregătirii de înalt nivel a devenit un vis (sau un coșmar) pentru cei mai mulți „aspiranți”. S-a spus, pe bună dreptate că – in Britain – la o societate „foarte stratificată” îi corespunde un sistem de șanse de reușită școlară (și) în viață la fel de „stratificat”! Poate așa se explică și recentelee evenimente tragice (religioase? rasiale?…) dintr-o serie de orașe (nu prea mici) ale Engliterrei… Și reacția celor ce încă trăiesc sub sloganul „Keep Enlgland White” … În țările „latino” ale Europei (Italia, Spania, Portugalia… dar și România) tradițiile vieții în familia lărgită (mai multe generații co-existente sub același acoperiș) încep să se spulbere și aici. E comod și, mai ales, mai puțin costisitor să stai cu „ai tăi”, lăsându-te întreținut cât se poate, până la o vârstă „cât se poate”… „Nota de plată” este controlul din partea „babacilor”, deci o imixtiune (intolerabilă!) în viața privată, individuală, tânără, afectată de o mulțime de „pofte” stârnite de manipularea perversă a societății de consum. Și aici, „deviațiile normale (?)” de la normalitate…
În toată lumea așa-zis „civilizată”, occidentală (nu uitați, există și „Extremul Occident” – Japonia, Coreea de Sud, Singapore ș.a.m.d.) guvernează un zeu atotputernic – un fel de Ianus bifrons (cu două fețe): succesul material-bănesc și succesul public! Lui i se închină toată lumea, inclusiv generația tânără… inclusiv idealul educațional al lumii „civilizate”…
Cum stau lucrurile în Românica, în episodul următor… să nu uităm că toți cei tineri mai ales (vorba vechiului cântec al lui Cliff Richard – „The Young Ones” – „Tinerii”) „baună” că „Vrem o țară ca afară!”…
Să închei – deocamdată – en fanfare!
Dragul și cinicul meu Oscar Wilde: „Învățământul este un lucru admirabil, dar e bine să ne amintim din când în când că nimic din ceea ce merită să fie știut nu poate fi predat”…
Dar, „să dreg busuiocul”: Mentorul meu într-ale logicii, metodologiei și filosofiei științei, distinsul și regretatul prof. dr. Mario BUNGE (Canada) – la începutul celebrului său Treatise on Basic Philosophy (7 vol.) – îl invoca în Motto, pe dascălul său din Argentina (Senor POTA): „Do your job! Your reward will be in doing it, your punishment, in having it done” („Fă-ți treaba ta!, Răsplată fie-ți făcând-o, pedeapsă, terminând-o”!…). Mi-l însușesc…
Citește și:
- AMINTIRILE UNUI ARDELEAN DE LA KINGSWAY HOUSE (II)
- AICI – seria UN ARDELEAN LA KINGSWAY HOUSE
- Mai multe articole ale autorului puteți citi AICI – Reportaje și AICI – Opinii
