AMINTIRILE UNUI ARDELEAN DE LA KINGSWAY HOUSE (II)
EGO MAGISTER SUM ET NIHIL QUOD SCHOLA EST A ME ALIENUM PUTO (D)
„DESTINUL” EDUCAȚIEI ȘI ȘCOLARIZĂRII ÎN ROMÂNICA DE AZI: „DRUMUL SPRE
ÎNALTA SOCIETATE”
1.Vorba spaniolilor,… „El trabajo es el padre de todas las virtudes”…(nu e cazul de traducere).
Într-o societate „normală” (cum o fi așa ceva?…) adulții, mai ales părinți, (la fel, „normali”?!…) ar trebui să-și îndrume progeniturile (copii și tineret) pe calea cea corespunzătoare: „trebuie să înveți și iar să înveți spre a ajunge într-o lume mai bună decât a noastră”; aceasta înseamnă muncă dar și respectul față de muncă… Ce frumos!… În realitate (inclusiv în cea românească) rar se întâmplă așa ceva; cu oarice excepții, „bătrânii” au o atitudine mai „sănătoasă”: „fire-ai al dracu’, pune mâna pe carte! altfel, te mâncă jermii, îți rup oasele, io te-am fă’ct, io t’omor!”… Goddamn it! (vorba mea…). În cazul progeniturilor românașe de „obârșie nobilă”, atitudinea se schimbă (din nou, cu ceva excepții…): „las’ că are grijă mama și tata de tine, tu numa’ să salvezi aparențele, mai treci naibii și pe la școală, să știe lumea că exiști și tu…”. Suntem, din nou, între extreme, polarități creionate grosier. Problema este cum „se descurcă” progeniturile în mijlocul acestei noi polarități. Ca de obicei…vorba lui Horatius (o odă) – Aurea mediocritas… I.e., calea parvenirii… Conform Dex, a parveni (unul dintre sensuri) = „a ajunge fără merite deosebite, prin mijloace neoneste sau printr-un concurs favorabil de împrejurări, la o bună situație materială, politică sau socială; a pătrunde într-o pătură socială înaltă; „a se ajunge…”
2. „Room at the Top” (tradus la noi „Drumul spre înalta societate”) este un roman (1957) scris de un autor, membru al mișcării „tinerii furioși” – John Braine; britanic, nu se putea altfel!…
Romanul a fost ecranizat (prima versiune) în 1959, în regia lui Jack Clayton, cu Laurence Harvey și Simone Signoret; a doua versiune „se face ” de către BBC – 2012 (cine altcineva?), cu respectarea scrupuloasă a cărții. Atât autorul cât și regizorul și actorii (primei versiuni) au devenit faimoși, la fel ca și curentul specific Angliei post-belice – Angry Young Men. Tema – dualitatea dintre pasiune și rațiune – nu este nouă, ea străbate secole de literatură și teatru, ca să nu amintesc aici decât de „Roșu și Negru” al lui Stendhtal, sau, la noi, de piesa lui Camil Petrescu, „Suflete tari” (astea îmi vin acum în minte). Am ales filmul britanic pe post de parabolă datorită tematicii-cadru mai larg, recte, situația compromisului și a parvenirii acolo unde se împletește socialul cu eroticul… Doar spuneam – într-un episod anterior – că tinerii noștri aflați la învățătură („afară”, de pildă, în Anglia) se împart în două: „băiețetul” să-și găsească partenere, în număr cât mai mare; „muieretul”… un soț!… Valabil și pentru „înăuntru”! Nu voi intra decât superficial în intriga filmului; tema banală: un umil tânăr provincial și „nesituat” (Joe Lampton) balansează între o experiență erotică „nemaipomenită” cu o muiere „ceva mai vârstnică”, pe deasupra, măritată (Alice Aisgill) și efortul de a „se ajunge”, prin seducerea fiicei de magnat local (Susan Brown). Lucrurile se termină prost (ca de obicei?!… Doamne, cât de moral!…, vreau să spun, „moralizator”… ): muierea- amantă-perfectă moare într-un accident de mașină iar muierea-instrument de parvenire rămâne borțoasă și trebuie „s-o ia”, cu acte-n regulă, la dictatul magnatului local – tată. „Rețeta” clasică a parvenirii dar unde se uită că „medicamentul” salvator de sărăcie are și… „contraindicații”… Tânărul nostru parvenit ( un Faust mizerabil), ajuns în „înalta societate” va rămâne veșnic sfâșiat de cele petrecute în viața lui, unde „totul are un preț”… Am ales titlul acestui paragraf pur și simplu, pentru că-mi place cum „sună”… dar și pentru că semnifică ceea ce cred profund: de la intenție și pretenție până la realizare, ceea ce contează este drumul…
3. Între „Bullying” și „Burned out” (consacrat în literatura de specialitate și ca scris „burnout”).
În engleză, „bully” = bătăuș, huligan. În Wikipedia, ni se explică bullying-ul mai savant: „comportament ostil / de excludere și de luare în derâdere a cuiva, de umilire (…) poate fi asociat cu termenii de intimidare, terorizare, brutalizare (…) dorința unor persoane de a-și câștiga puterea și autoritatea, punându-i pe alții într-o lumină proastă…”. Deci, are formă de abuz fizic și emoțional, cu 3 caracteristici: este intenționat, repetat și reprezintă un dezechilibru de forțe. Pentru tinerii noștri „învățăcei” și tinerele „învățăcele” agentul-acțional e reprezentat, de obicei, de bătăușul/șii clasei sau școlii, respectiv, de dascălul/ii la o anumită/e materie/ii… Cât despre fenomenul de „burned out / burnout” (intraductibil din engleză, Maslach Burnout Inventory – 1993), voi urma pe Nicoleta Croitoru: „Frecvența fenomenului burned out (burnout) în organizațiile moderne, cât și consecințele foarte severe atât pentru individ (tulburările sănătății fizice și psihice) cât și pentru organizație (scăderea productivității, absenteismul, fluctuația mare, accidentele de muncă) (…)”… ne pune în fața a ceea ce numim deja stres și epuizare din cauza solicitării excesive (reală sau resimțită subiectiv) într-un anumit context de activitate. În cazul nostru – școala, școlarizarea, în genere, educația, educarea. Cum, mai ales în ziua de azi, la noi, tinerii (de la prichindei la adolescenți, ba chiar și studenți) sunt „împinși de la spate” de propriul lor mediu familial (sau de propria ambiție) să parvină, să ajungă în „înalta societate”, având sau nu vocație, charismă, e de înțeles marea probabilitate de a ajunge „burned out”. De aceea, „învățarea” (formarea de competențe, dorite sau nu) este și ea o muncă, resimțită ca povară, corvoadă… Cât despre „înalta societate”, ținta fixată de „împingătorii de la spate” sau propria ambiție (mai rar!), ea nu se confundă cu „elita societății”, ultima sintagmă, ea însăși fiind ceva vag, mai ales în ziua de azi… Despre „corvoada de a învăța” de a se forma, să nu-mi zică nimeni că toți tinerii (de ieri, de azi, de „afară” sau de la „noi”) țopăie într-un picior de bucurie că trebuie să meargă la școală, la examene și alte… „plăceri”! Le recomand totuși o carte (este tradusă și în limba română) -„Tratat despre lucrul bine făcut” – scrisă de reputatul și respectatul logician polonez – „părintele” praxeologiei – Tadeusz Kotarbinski…
4. Elita (meritocrația) vs. „Înalta societate” (falsa valoare); „Self-made man” vs. parvenit.
Tineretul (de la noi sau de aiurea) s-a zbătut mereu între erotism / hedonism – pe de o parte – și realizarea de sine, reușita / succesul social (public) – pe de altă parte. Ultima polaritate se înscrie în cadrul mai larg al polarității din titlul acestui paragraf. Și la noi (mai ales azi) se face confuzia dintre elită și „înalta societate”, respectiv, dintre cel ce „se ajunge” (și reușește performant) prin efortul, munca proprie asiduă și cel ce „dă din coate”, cum poate (mai mult, cum pot alții pentru el…). Valoarea autentică, cea care conduce la meritocrație este confundată cu apartenența (cel mai des, nemeritată) la simandicoasa „înaltă societate” (concept obscur, pe măsura celor ce fac parte dintr-o astfel de lume, auto-închipuită). Apoi, munca e confundată cu „norocul în viață”. În elitele autentice (în cultura unei societăți intră, cred eu, și performanțele științifice și sportive etc.) ajung întâi și întâi marii deschizători de drumuri, „spărgătorii de frontiere”, i.e., cei care – față de școală și educație au fost mereu niște rebeli, non-conformiști (dar nu „fără cauză”… vorba filmului…). Evident, există și excepții. În „înalta societate” se află cei legați de bogăție, avere și deci de politică, putere. Cum au ajuns la așa ceva?: prin moștenire sau corupție. Din nou, există și excepții dar cei ce se auto-intitulează cu emfază scârboasă ca făcând parte din acest fel de pseudo-elită, fiți siguri că au călcat pe multe cadavre și ascund multe schelete în dulap…
Cei tineri sunt învățați, îndrumați, persuadați să se străduiască să ajungă, măcar în „clasa de mijloc” (middle-class) – concept la fel de obscur ca și cel de „clasă muncitoare” sau „om al muncii”. În „dulcii” ani de viață stalinist-comunistă (în Europa de Est), viață „motănesc-arpagică” la noi, în Românica, se știa cine are „privilegiul” de a fi clasă muncitoare; „middle-class”-a era o categorie privită cu ură și dispreț și nu mi-a fost niciodată clar ce dracu’ ar putea să însemne; la fel ca și în cazul semanticii sintagmei de „om al muncii”… (cu „clasa muncitoare” m-am mai lămurit eu, adică m-am mai „nelămurit”!). Când ești – social – foarte „jos” (ce o fi însemnând și asta?…), rareori visezi „sus”, pseudo-elita, „înalta societate”, te mulțumești și cu o „amărâtă” de poziție de middle-class, în imaginarul popular de la noi, un fel de „domn la oraș”!… asta a fost una dintre lecțiile socialismului românesc… Ciudat (!), exceptând partea politico-ideologizantă (pe care toți cei de bună credință o ignorau, printr-un teatru desăvârșit), în „acei” ani, conținutul și formele, strict didactic vorbind, apoi, cadrele didactice ale învățământului românesc (de calitate) încă altoit pe marile tradiții, mai ales interbelice, pe o stabilitate legislativă relativ acceptabilă… toate erau net superioare „haosului-sistematic” de azi, în era post-comunistă și primitiv-capitalistă (stricto sensu!). Nu e vorba de nici o „nostalgie” a celor bătrâni, handicapați de melancolia senilă a vârstei, ci de o crudă realitate pe care, mai ales cei ce-au profesat în domeniu (la toate nivelurile), o resimt acut. „Pe vremea mea se făcea carte” nu este o vorbă goală, în ciuda faptului că la unele discipline (mai ales umaniste) cenzura comunistă a operat din greu; dar și mai ciudat (!) studiul individual, bine îndrumat, uneori cu „riscuri…” acoperea golurile impuse de unii „semidocți oficiali” ai timpului. Până și „la țară” (mediu clasic condamnat la eternă înapoiere) se făcea ceva, mai ales acolo unde „apostolii” (pace, O. Goga!) își înțelegeau misiunea, chiar în condițiile precare existente… Am predat în ambele „felii de istorie” (și în mediul pre-universitar și, mai ales, în cel universitar și post-universitar) și cred că am dreptul să-mi exprim oroarea față de ceea ce am constatat, mai ales cu privire la nivelul învățământului superior. Așa-zisa „democratizare totală” (vorba vine!…) a dus la producția de mare serie a semidocților. Nu neg valoarea reală a unor vârfuri care se afirmă, mai degrabă, „afară”, nu neg meritul celor ce au obținut medalii la „olimpiadele” școlare și universitare naționale și internaționale cât și al celor ce i-au pregătit, printr-o muncă pe care numai cei în cauză o știu. Neg altceva: lipsa de preocupare pentru adevăratele elite de învățăcei, de încurajare și susținere corespunzătoare a celor dotați, talentați (la propriu, nu „închipuiți”). Tot familia „săraca” duce greul și „greul și mai greu” în cazul mediului rural (încă la distanțe astronomice de cel urban) ca să nu vorbesc comparativ cu „Vestul” pe care l-am văzut și trăit din plin… La noi se bate apa-n piuă cu privire la recuperarea celor „pierduți” pe cărările școlarizării, dar și aici, insucces total (în episodul anterior am prezentat destule date statistice). Despre calitatea de dascăl a noilor veniți (care mai „riscă” în profesie?) nici nu mai vreau să vorbesc. Vina este aici, în primul rând, a universităților! Să nu ne închipuim că „afară” (pentru mine, în special Anglia) plouă cu „genii” într-ale educației și învățământului; diferența o face altceva – selecția cadrelor! „Acolo” nu prea merge cu pile (mită, soția lu’…, amanta lu’… – valabil și pentru genul opus, cu toate relativismele „lor” privind sexul…). Cert rămâne faptul că „acolo” selecția este deosebit de severă, mai ales – mi se pare mie – în ceea ce privește atitudinea deosebit de menajantă față de „puștime” (de la prichindei la adolescenți și chiar față de studenți). Noi, în schimb, am sărit serios peste cal. Mi se va răspunde, ca de obicei: păi, Britain își poate permite, este una dintre cele mai „avute” societăți europene, dacă nu chiar „cea mai cea” și, mai ales economicește, nu neapărat în calitatea nativă a oamenilor „pământului”… Răspund, dând exemplul Finlandei, care e departe de Anglia la acest capitol, dar foarte „sus” cu performanțele sale educaționale (nu musai și în învățământul superior). Și totuși, când e vorba de școlarizare, educație, cam toți, de pretutindeni, trag spre… Anglia…
6. Lupta cu falșii idoli sau De ce tineretul nostru visează la „cai verzi pe pereți”?
Una dintre „fantomele de import” de la noi este obsesia succesului social, material și de public; dacă se poate, și etalat cu jenantă sau scârboasă ostentație. Așa apar „falșii idoli”. Ce vor „să se facă” The Young Ones din Românica?… Aici e aici! Las la o parte, pe cei ce sunt ancorați corect în realitate: informatică, A.I., robotică, inginerie de înaltă clasă (ca să mă refer doar la cei cu opțiuni non-umanistice, deși „clasica” dihotomie real-uman este, de demult, de apanajul epocii „când era stră-bunica fată”). În Anglia și în Vest, în general, tinerii vor rapid o meserie și câștiguri rezonabile, care să le asigure independența și libertatea de a se bucura de erotismul specific vârstei. Asta e! Deși nu se înghesuie pe la facultăți (ca la noi!), paradoxal, ponderea tineretului studios la nivel superior este net mai mare „afară”, comparativ cu Românica… E drept, la noi și abandonul școlar pare să fie cel mai ridicat din U.E. Ai noștri tineri se visează oameni de afaceri și, mai ales, de succes în domeniu, uitând că pentru așa ceva îți trebuie „ceva carte” și încă serioasă! A murit acel „self-made man” care a plecat de pe stradă și a ajuns într-un palat… Sau, cel puțin, așa ceva a devenit rara avis… O mare buluceală a apărut mai recent la medicină (deh, halate albe, bani la plic în buzunar, meserie curată…) uitându-se că – pentru a deveni cu adevărat medic – pe lângă o anume înclinație, vocație etc., mai e de luat în seamă o muncă titanică de pregătire adecvată, ca să nu mai vorbesc de triajul profesional propriu-zis. Și pentru a deveni „economist în genere” (și aici există o varietate mare de specializări, atrage mult, mai ales titulatura de manager) trebuie tras din greu. Dacă vrei să ai „success” (se înțelege de care succes e vorba…). Mulți (prea mulți?) trag la drept (dar și științele juridice au o paletă nemaipomenit de largă!). Aici este însă o situație specială: tradiția nefastă de la noi (încă din sec. XIX) asimilează orice om respectabil în societate cu un absolvent de drept. Și azi. Indiferent dacă profesezi sau nu. Mai ales că mulți (prea mulți!) se complac doar să aibă o diploma. A fi cu „studii” (și doar atât!), mai semnifică și azi a avea dreptul… După absolvire, poți tăia liniștit frunze la câini. Sau „profesezi” orice altceva sau te țin „babacii” (dacă pe ei „îi țin” buzunarele…). Dar nu aici e durerea cea mare; mulți, sosiți (da’ puțini „chemați”) se visează în ceea ce generic e numit azi showbiz (prescurtare-jargon de la „Show business”, i.e. divertisment, agrement, recreație, impresariat artistic dar și artiști de toate genurile… inclusiv „maneliști” – horribile dictu!). Aici, acum, mai ales la noi, nu contează talentul, important, destul e „să participi”!… Ce să mai comentez aici ? Scurt și cuprinzător: cea mai importantă „fabrică” de kitsch-uri…. O nouă „meserie” dă din coate, mai nou: influencer! Ca și cum, pe fiecare l-o „scuipat” mă-sa pe lume cu calitățile atât de speciale. Vorbesc de influencer-ii serioși. Și tot aici, colac peste pupăză!, se cred ca „senatori de drept” și… politicienii… o altă tagmă de ratați care n-au altceva de făcut. Cu toată repulsia mea față de aceste specimen, țin să remarc totuși că a deveni politician – în limitele decente ale termenului (nu „politicianist”!) pretinde niște calități pe care nu le are oricine… Vreți un contra-exemplu? Iată, cel mai cunoscut la noi, Gică a lu’ Simion și indigerabila (spus cu condescendență!) Șoșo-Bau-Bau… Ba, mai am de pus încă un sinistru personaj pe listă, de data asta unu’ în sutană, Teodosie-Savonarola of Tomis (ultimul se vrea „influencer” de mare clasă și, mai nou, și sexolog … întru binecuvântarea Ălui de „Sus”…)
Iată la ce fel de „elită” aspiră o generație năucă, considerată tânără. Ei înțeleg într-un mod cu totul „original” faptul că o elită reprezintă „o societate cu calități deosebite ce depășește media realizată de ceilalți indivizi ai societății” (definiție de DEX). Din nou, a cui e vina? În primul rând a guvernanților noștri, indiferent de culoarea politică… parcă mai contează „culoarea” atunci când e vorba de a fi aleși, de a accede la „ciolan”! În Vest predomina alegerea unor meserii în domeniul serviciilor, mai ales tehnice, foarte profitabile la… buzunar… și care nu necesită atât amar de școală. Tineretul de „acolo” nu se dă în vânt după diplome de înrămat și de pus pe toți pereții… adică pe spațiul, zona în care unii visează caii verzi…
În episoadele următoare aș vrea să abordez raportul „hard – soft” în educație și școlarizare.
Voi mai fi „în vogă” până la deschiderea noului an „academic” (universitar). Reamintesc – din nou – ceea ce semnalam în materialele mai vechi din Critic Arad: Shakespeare a avut mai multă clar-viziune ca Vladimir Ilici (poreclit Lenin): Înainte cu ceva secole față de avântatul revoluționar bolșevic, anticipându-i parcă, zisa goală de conținut „Învățați, învățați, învățați! ”, bardul de la Statford-upon-Avon rostise „preventiv”: „Vorbe, vorbe, vorbe!”…
Citește și:
- AMINTIRILE UNUI ARDELEAN DE LA KINGSWAY HOUSE (IV)
- AICI – seria UN ARDELEAN LA KINGSWAY HOUSE
- Mai multe articole ale autorului puteți citi AICI – Reportaje și AICI – Opinii
