Arhitectura consensului diplomatic | Despre cum nimeni nu spune nimic și toți sunt de acord
Președintele țării nu a ezitat ca la formarea noului guvern să intervină și să-și revendice alegerea și nominalizarea ministrului apărării și pe a cel al afacerilor externe, sectoare de care răspunde personal, așa cum prevede Constituția. Trecuse ceva timp și se interesă cum „se achită de sarcini” aleșii săi. Primi un tablou veridic de implicare a miniștrilor săi în îndeplinirea funcției.
Într-o arhitectură instituțională care funcționa impecabil, două ministere-cheie operau după reguli diferite: unul după certitudine, celălalt după interpretare.
La Apărare, doamna ministră Varvara Știrbu nu accepta ambiguități.
La Externe, la domnul inginer Axinte Sbârcea acestea constituiau materia primă.
Între cele două entități guvernamentale, consilierii.
Nu mediatori.
Nu interpreți.
Ci traducători ai realității prezente.
Apărarea — exactitatea
— Nu ministru. Ministră! — răsuna, periodic, pe holuri.
Nu era o corecție lingvistică. Era o ordine. Militară!
Consilierul Ioniță înțelesese demult că precizia nu înseamnă neapărat claritate. Ieși din birou cu acea expresie rezervată a omului care tocmai tradusese ceva ce nu putea fi spus.
— Cum a fost? — întrebă secretara.
— Corect, spuse el. Foarte corect.
Telefonul sună. Doamna Neli sare, ia telefonul, o voce de bărbat anunță ceva, se ridică de la birou se îndreaptă spre ușa ministrului, o deschide.
Secretara intră.
— Doamnă ministru…
— Ministră! Se aude o voce altistă.
— Da… Ministră. Avem o solicitare de clarificare din partea partenerilor.
— Ce nu e clar?
— Tocmai asta… ceva nu e clar.
O pauză.
— Atunci să fie clar: noi suntem clari.
Ioniță notă mental formularea.
Știa deja traducerea.
Externele — aproximația
La Ministerul Afacerilor Externe, domnul Sbârcea citea o notă verbală.
O dată. De două ori. A treia oară doar urmări rândurile.
— Trofine!
Consilierul apăru.
— Domnule ministru?
— Ce vor? Și-i întinse hârtia.
Trofin privi documentul.
— Își exprimă preocuparea și recomandă prudență.
— Adică?
— Nu sunt mulțumiți.
— Și de ce nu spun așa?
Trofin ezită o fracțiune.
— Pentru că nu sunt dumneavoastră.
O pauză.
— Și noi ce le spunem?
— Că apreciem deschiderea, luăm act și rămânem disponibili.
— Adică?
— Nu spunem nimic… dar într-un mod acceptabil.
Sbârcea dădu din cap.
— Extraordinar. Vorbești și nu spui nimic.
— Este forma cea mai sigură de a spune ceva.
Întâlnirea
Vizita la Apărare fu organizată „în vederea alinierii”.
— Nu ne aliniază nimeni! — preciză ministra din primul moment.
Trofin și Ioniță schimbară o privire.
— În sens conceptual — interveni Trofin.
— Atunci spune domnule, conceptual!
— Conceptual, ne coordonăm.
— Așa, mai merge.
Discuția continuă.
— Trebuie identificate pârghiile — spuse Ioniță.
— Nu ridicăm nimic! Hai că-i bună!
— În sens figurat…
— Atunci spune figurat!
Sbârcea interveni, împăciuitor:
— Eu zic să simplificăm: avem o problemă.
Ministra se întoarse:
— Cine a pierdut-o?
O pauză.
Trofin notă în carnețel:
„Problemă = incident localizat, fără responsabilitate atribuită.”
Traducerea
După întâlnire, consilierii rămaseră singuri.
— La tine cum e? — întrebă Trofin.
— Traduc exact. Până nu mai rămâne nimic.
— La noi e invers. Lăsăm suficient cât să pară că e ceva.
— Și iese?
— Iese. Dar nu rămâne.
Ioniță zâmbi scurt.
— La noi rămâne. Dar nu iese.
Documentul
Textul final: „Apreciem deschiderea, luăm act de preocupările exprimate și reiterăm disponibilitatea pentru un dialog constructiv.”
Sbârcea îl citi.
— Bun. Trimite-l.
— Este echilibrat — adăugă Trofin.
— Adică?
— Nu spune nimic greșit.
— Și nimic clar.
— Exact.
Răspunsul
Răspunsul veni în același limbaj.
Sbârcea îl întinse lui Trofin.
— Traducere.
— Sunt mai nemulțumiți decât înainte.
— Și noi?
Trofin ridică din umeri.
— Noi suntem consecvenți.
Exteriorul
La întâlnirile externe, lucrurile deveneau vizibile.
Un oficial străin vorbi despre „mecanisme flexibile”.
Ministra interveni:
— Iar mecanisme! Spuneți ce vreți!
Traducerea nu mai fu o întrebare. În căști, deveni o observație.
Sbârcea completă:
— Dacă e problemă, o rezolvăm. Dacă nu, nu.
Un diplomat notă: „abordare binară”.
Altul: „claritate imprevizibilă”.
Trofin notă altceva:
„Sensul a fost eliminat din motive de stabilitate.”
Informarea
Raportul ajunse la președinte.
„Dificultăți în operarea limbajului diplomatic. Tendință spre simplificare. Percepție de impredictibilitate.”
Președintele îl citi.
— Bun.
Consilierul așteptă.
— Unde e problema?
— Se semnalează un deficit de cod diplomatic.
— Adică vorbesc direct.
— Într-un fel, da.
— Și asta e rău?
O pauză.
— Depinde cine înțelege.
Președintele zâmbi ușor.
— Important e că au fost numiți corect.
Consilierul nu întrebă de cine.
Summitul
Sala era perfectă. Discursurile, și mai.
Un oficial vorbi despre „convergență”.
Sbârcea șopti:
— Ioniță, ce-a zis?
— Să fim de acord.
— Și suntem?
— În mod constructiv.
Când îi veni rândul:
— Noi suntem pregătiți. Dacă apare ceva, rezolvăm!
În traducere, fraza deveni mai lungă.
Mai sigură. Mai puțin periculoasă.
Ministra interveni:
— Noi nu ne aliniem!
Trofin șopti:
— Poate ar fi util să precizăm că susținem cooperarea…
— Exact asta am spus!
Consilierii notară.
Nu ce s-a spus. Ci ce trebuia să însemne.
Concluzia
Sistemul funcționa impecabil.
Miniștrii spuneau frust, de la obraz.
Consilierii traduceau în limbaj diplomatic.
Partenerii interpretau după traducere.
Iar între toate acestea nu exista contradicție.
Doar diferențe de sens nesemnificative.
Dar sensul nu era necesar.
Pentru că, într-un sistem stabil, cuvintele nu trebuie să fie înțelese.
Este suficient să fie acceptate.
Iar când nu mai pot fi înțelese deloc, ele capătă cea mai sigură formă: nu mai pot fi contrazise.
Președintele, după ce parcursese tabloul activității, părea mulțumit de selecția făcută pentru cei doi miniștri și aprecia performanța lor în relațiile de cooperare cu partenerii strategici.
— Important este că lucrurile funcționează — spuse el, închizând dosarul. Șeful informațiilor de la Președinție fără a scoate un cuvânt prelua dosarul și pleacă.
Bine că funcționau, gândi președintele. Alegerea mea a fost inspirată..
Nicio poziție nu fusese formulată suficient de clar încât să poată fi contestată.
Nicio acțiune exprimată nu a creat obligații. Nicio diferență nu devenise conflict, pentru că nu ajunsese să fie înțeleasă.
Totul rămăsese în limitele acceptabile ale consensului. Un consens în care fiecare înțelegea altceva și, tocmai de aceea, era de acord.
În ministere, activitatea continua în același ritm. Fără a se fixa ceva concret.
În fond, dificultatea nu era să spui ceva, ci să spui ceva care să poată fi înțeles.
Iar acest risc fusese, în sfârșit, eliminat. Statul funcționa impecabil.
În aceste condiții, succesul era inevitabil.
- Citește mai multe articole ale autorului – AICI
