Mă sună buna mea prietenă, Simona. Simona Stan, ca să fiu mai exact. Și, ca în fiecare an, de vreo trei încoace, mă invită la Zilele Târnovei. Ea e de pe acolo, și e mândră de asta, și nu cred că e neapărat un lucru rău să te mândrești cu localitatea de origine (asta dacă nu e vorba de Aradul ultimilor ani). În fiecare an, invariabil, îi mulțumesc Simonei pentru invitație, dar o refuz. Anul acesta, pentru că e un an al naibii de ciudat, am decis să merg.
Așa că, într-o sâmbătă însorită, pe cum cădea soarele de pe ora patru pe cinci, m-am înființat în parcarea de la CJA. Trebuia să fim patru oameni din presă în drum spre Căsoaia: doi asezonați și doi neofiți. Bineînțeles, ca unul dintre cei noi în sportul acesta, am ajuns primul la locul de întâlnire. A urmat maestrul Vasile Zărăndan, celălalt neofit, care a venit mult mai pregătit decât mine, din punct de vedere al țoalei, în sensul că avea veșminte de camuflaj, care îi permiteau să dispară ușor în coronamentul pădurii, dacă ar fi fost cazul. Și, cu toate acestea, era atât de urban, încât nu a reușit să păcălească pe nimeni, iar impresia creată a fost cea a personajului care sucombă în primele cinci minute dintr-un film cu orășeni care merg în excursie. Mult mai relaxat a venit la această întâlnire colegul și prietenul Dan Coita, numit în breaslă „ultimul prieten al puterii din Arad”. Calm, obișnuit cu genul acesta de plimbări în aer liber, a întrebat doar dacă a ajuns Crețu. Căci Răzvan Crețu este cel de-al patrulea membru al acestui nefast careu. Care Răzvan nu ajunsese, în mare parte deoarece cu o seară înainte mă întâlnisem cu el la o petrecere, de unde eu plecasem pe la unu, iar Răzvan, așa cum aveam să aflu, pe la zece. Dimineața următoare. Așa că stăteam, alături de șoferul dubiței de la Târnova, Sorin îl cheamă, și îl așteptam cu toții pe Crețu. Într-un final, a apărut, anunțându-ne foarte puțin discret că e mahmur și a mâncat o șaormă cu de toate.
Drumul către Căsoaia a fost cel puțin interesant, și nu numai din cauza ploii, care a transformat totul într-o aproape nevăzută, ci și datorită calităților vocale de excepție a lui Răzvan, care a ținut să ne cânte, în reluare și în matineu, o romanță puternic personalizată, care începea cu „Inimă, tu știi”, după care urmau niște versuri care ar fi supărat CNA, CNCD, CNN, CINEMAIȘTIECINE și o grămadă de alte instituții de gen. A început și o ploaie, pe undeva pe la Pâncota, dar nu una din aia mocănească, ci o nebunie cu bulbuci, că nu vedeai la trei metri în față. Așa m-am prins și eu de ce pe drumul în cauză sunt un milion de accidente. Șoferii merg ca nebunii, depășind în curbă, pe linie continuă, și toate celelalte mișcări ale șoferului român prea ignorant ca să știe ce-i un kamikaze. Când am ajuns, în final, la Căsoaia, am nimerit într-un loc abolut minunat, într-un luminiș uriaș, pe o ploaie măruntă, și fără semnal la telefon. Deci asta e natura, mi-am zis, păi e frumos, e momentul reconectării pentru mine. Reconectare care nu s-a produs instant, deoarece am ieșit din dubiță fix într-o baltă, cu noroi clisos pe fund. Trekkerii mei noi s-au umplut de apă, am scăpat o lacrimă, mascată bine într-o înjurătură.
Mergem pe cărarea noroioasă către locul de întâlnire. Avem camere în spatele scenei. Ne întâmpină oameni faini, în mod evident neobișnuiți cu stilul nostru zgomotos. Apare țuica, apa minerală, sticlele de cola și primarul. Înțelesesem din Arad că Florin Farcașiu e un tip pe care nu-l place toată lumea. Mie mi-e simpatic. Ne întreabă dacă am venit bine, îi spune unei domnișoare să se ocupe de tot ce avem nevoie, apoi își adună oamenii și pleacă spre scenă. Încolonați. Am un flashback, dar nu-i dau importanță. Ne așezăm la o masă, eu și Vasile suntem stingheri, se vede de la o poștă că mirosim a asfalt și blocuri. În totală antiteză, Dan și Răzvan știu pe toată lumea, sunt în elementul lor. Scena e foarte mare, e plin de gherete care vând de la mici la clătite uriașe. Merg în recunoaștere, și mă întâlnesc cu Petre, un fost vecin. Nu i-a mers extraordinar la oraș, aici vinde prostioare cu surprize, e mai bine aici. Încep să se adune oamenii, eu merg în sus, către un stâlp unde mi s-a spus că am semnal. Trimit un mesaj acasă, să știe Oti că-s bine. Când mă întorc, văd că s-a populat locul și cu politicieni. A venit Simona, dar mai e și Glad, și Neluțu Cristina. La masa noastră se pune o domniță. E primărița din Petriș, Irina, tipa aia cool de care tot am auzit, cea care a fost la MTV. Sincer, e adevărat. E foarte cool. E complet degajată și dezinhibată, în mare antiteză cu cea mai mare parte a politicienilor și politrucilor prezenți, pe care aerul de munte îi face și mai găini decât de obicei. Spunem bancuri, apoi apar dansatoarele Andreei Bănică. Liniște în platou. Liniște deplină. Sunt îmbrăcate de scenă, iar cine a văzut vreodată un clip al Andreei, știe ce spun. Coita intră în vorbă cu ele. Una e cu două capuri mai înaltă decât el. A fost șase luni în Indonezia. Așa că Dan mă arată cu degetul și spune că și eu umblu prin Asia. Asia Expres? – zice ea. Nu, doar Asia, răspund eu. Aha, spune domnișoara. Intervine un băiat de la Cermei. „Deci dansați?” – încearcă să se bage în seamă. Tipa înaltă e pe fază, și îi răspunde că nu, ele așa se plimbă prin pădure, pe platforme și cu bucile pe afară. Băiatul pleacă, rușinat de cum a dat-o în bară. Nu era ultima oară când l-am văzut. Mai târziu, a încercat să țină pasul cu Răzvan la băut țuică. A căzut secerat după patru sute. Răzvan a rezistat. Mult mai mult.
Începe concertul. Noi îl vedem din spate, că e mai bine așa. Între timp, apare vinul roze și Adi Țolea. Adi ne spune, din nou, cum nu e vina lui cu gunoaiele. Noi suntem deja pe combinații de alcool, așa că îi dăm dreptate. Apare primarul, stă cu noi la masă, dar apare și un bătrân cu un acordeon. Aflu că-l cheamă Joldea, că a fost la nuștiuce concurs de folclor, că are 81 de ani și e din Brad. Hopa, din Brad, zic eu? Da, ca domnu Falcă. Mi-a dat o dată o sută de lei, că i-am cântat. Moșule, ești băut. Nu te cred. Să moară Letiția mea, așa a fost. Începe să cânte. Scot bani, scot și băieții. Joldea cântă de rupe, sare de la chestii jucăușe la doine, apoi la romanțe. Doamne, tare e vinul ăsta. Sau sunt eu obosit. Câțiva, la o masă alăturată, cântă un imn al suporterilor utiști. Ceva cu sfaturi pentru edil. Eu nu cânt, că nu știu versurile. Mă ridic să merg la culcare. Moș Joldea îmi zice „Domnul Bazil, o să te țin minte până o să te uit!”. Râdem la greu. Urc în cameră. Nu ajung să ațipesc, că apare și Răzvan. Ne urăm noapte bună. Și începe.
Să fim clari. I-am cumpărat dopuri de urechi lui Răzvan Crețu, că am o nară bușită, și am ajuns să le folosesc eu. Și degeaba. Halul în care sforăie Răzvan e de neatins, și am experința somnului în cabane cu tăietori de lemne, și în corturi cu beduini. Nimic nu poate fi asemănat cu ce-am auzit. Parcă erau două concerte Obituary și Cattle Decapitation, în același pat cu mine. Încerc o manevră, cea cu tușitul. Nimic. Pocnesc din degete, Răzvan murmură MANELE și horcăie mai departe. Îmi pun perina în cap, sperând că va trece și voi reuși să ațipesc. Nici vorbă. Înjur de absolut toți dumnezeii, mă pun să urlu efectiv. Nimic. Nici măcar o tresărire. Camera se zguduie. După vreo trei ore, mă ridic și încep să-l întorc. E mare, e cât mine, și sforăie în orice poziție. Într-un final, îl întorc pe burtă. Nimeni nu sforăie pe burtă, nu? Greșit. Crețu o face. Îmi vine să plâng. Răzvan îmi arată inutilitatea mea în natură, arată că m-am urbanizat prea mult, o să mor aici, outdoor, și eu și Vasile Zărăndan, vai de neamul nostru, bunica mea din Gurahonț s-ar întoarce în mormânt. Mi-am uitat rădăcinile, sunt doar un orășean la mâna a doua, și aproape de vârsta a treia. Trebuie să fie un vinovat. Și îl știu. E Răzvan Crețu, omul care mi-a descoperit, prin sforăit, slăbiciunile.
E ora trei jumate, sunt efectiv stors de puteri. Am perna în mână, și stau lângă patul lui Răzvan. El sforăie încontinuu, e ca o locomotivă stricată, deraiată și cu ADN din acarul Păun. Mă gândesc foarte serios să-i pun perna pe față și să-l sufoc. Ar muri în somn. Dar ce fac cu cadavrul? E prea mare ca să îl car, nu sunt oricum în cea mai bună formă fizică. De tranșat, ar fi o soluție, am un briceag tactic, doar că ultima oară când am tranșat un miel, mi-a fost rău două săptămâni. Și ce fac cu bucățile? Pădurea e mare, dar nu am văzut nici un câine pe aici. Cu săpatul nu mă descurc, și oricum, la prima ploaie, totul ar ieși la suprafață. Și de plouat, plouă puternic. M-ar prinde repede, și nu sunt genul care să fantazeze la a fi sodomizat la dușuri în pușcărie. Plus că mai sunt și problemele cu conștiința, dar asta-i ușor, lucrez în presă, trece cu o bere. Rămâne și problema fantomelor, iar de astea chiar mi-e târșă. Nu e de mine. Mai bine încerc încă o dată să-l întorc. E într-o poziție nefirească, ca un codalb în picaj. În sfârșit, nu mai sforăie. Aleluia. Ridic mâinile de pe el, și deodată se mișcă. Începe din nou, ca o răzbunare, ca un viol perpetuu al urechilor mele. Mă dau bătut, merg înjurând în patul meu și aștept, resemnat, dimineața. Pe la nouă și jumătate, Crețu se trezește. Se întinde și mă întreabă, candid „Tu mai dormi?”. Îmi vine să-l pocnesc. Abia mă abțin. Iese din cameră și, în sfârșit, e liniște. A ieșit și soarele. Încerc să mai prind somn, de data asta simt că o să-mi iasă. După fix zece minute, începe să urle muzica de la băieții cu micii și cârnații. Pe la spate, pe la spate.
Restul zilei, am fost un zombi supraponderal. Am hălăduit prin poiană, am băut bere foarte amară și am făcut tot posibilul să plec mai dvreme de luni, ca să evit cele două pericole mortale: concertul de muzică populară și încă o noapte în cameră cu Răzvan. Mi-am folosit persuasiunea, talentul oratoric și cunoștințele religioase. Am făcut și poze, am fost și oarecum haios, dar ar reușit. Ne-a dus pe toți acasă un antreprenor de pompe funebre. Nu cu dricul, ci cu un Mercedes. A mers tare de tot, dar bine, și oricum îmi era deja indiferent dacă trăiesc sau mor. Am ajuns acasă, iar soția, bucurându-se că am ajuns mai devreme, m-a pus să ud florile de pe terasă. 23 de ghivece. Nu am putut să mă piș pe ele, așa cum aș fi vrut și ar fi meritat, pentru că vecinii erau afară. Cu copii cu tot.
Nu aș vrea să înțelegeți că am ceva cu Răzvan Crețu. Dacă e să am cu cineva, am cu Dumnezeu, care a considerat haios să mă pedepsească în felul ăsta. Răzvan e un prieten drag, un om eminamente fain și un ziarist aproape strălucit.
Cu care n-am să mai dorm niciodată.
3 comentarii. Leave new
Ma bucur sa impartasesc impresii asemanatoare,comune parca, desprinse din experiente asemanatoare traite si de mine dar mult mai bine exprimate in text.Nu scriu nu,nu sunt un prieten al cuvintelor,dar ce te atinge si ai trait nu te lasa indiferent si cel mai important este ca aventura asemanatoare traita,citita si exprimata parca iti apartine si te identifici cu personajul.Frumos,asta e tine de ce este uman cu trairi si remuscari,fapte si ganduri,bine spus.
Basiiiiil, citesc și nu contenesc in a rade. Ești sclipitor!!
Basil, deși în urmă cu 23 de ani am jurat (pe pământ teuton) să nu mai pun în gură țigară nici măcar pe lumea cealaltă, când constat ce efecte feerice are fumul trabucului asupra scrisului tău, mă gândesc serios să mă apuc de șamanism !!!