SIEM REAP ȘI FUNDURI DE GĂINĂ
Am gustat, ajunși la sălașul nostru, o mostră de bucătărie khmeră autentică. E vorba de mâncarea lor națională, numită amok (fără nici o legătură cu îngrozitoarea boală din Indonezia). E, în fond, un pește de râu, fiert în lapte de cocos și mirodenii blânde, cu mult lemongrass și frunze de limetă kaffir, totul înăbușit într-o frunză de banan. Bucătăria khmeră este, ciudat, foarte blândă. Nimic din condimentele super iuți ale thailandezilor sau vietnamezilor. E foarte asemănătoare cu poporul khmer, blândă și de bun simț. Influența franceză este puternică, se mănâncă baghete și croque, iar singurul gust mai înțepător este dat de amestecul de sare, piper, galangal și limetă, amestec prezent la toate mesele. Desigur, există ardei iute, pentru cei mai temerari, însă cambodgienii preferă gustul cuminte, și mănâncă mai mult vegetale și pește de apă dulce. În Cambodgia se află cel mai mare lac din Asia de Sud Est.
Ne-am aventurat prin Siem Reap. Pentru cei ce nu știu, aici regulile de circulație sunt, în fapt, una singură. Claxonul. În rest, haos total, dar fără accidente. Sunt mii de motorete, mopede, tuk tuk și alte bazaconii fără nume, dar sunt și un număr extrem de mare de SUV-uri, mai ales Lexus și Toyota. Toată lumea circulă încet, cu grijă și extrem de calm. Inițial, e un haos cu care te obișnuiești greu, cel puțin așa crezi. Dar e mai bine decât ne imaginam, așa că am pornit la pas prin al doilea oraș ca mărime al Cambodgiei. Surprinzător de curat, chiar îngrijit, o surpriză plăcută pentru orașele mari ale Asiei tropicale. Mă așez la o masă improvizată, pe marginea drumului, spre ieșirea sudică din Siem Reap, unde localnicii mănâncă niște frigărui ciudate. Toți se miră că stau cu ei, dar sunt foarte drăguți și primitori, se oferă să îmi arate cum să mănânc misterioasele frigărui. Unele sunt aripi de găină, altele au o formă ciudată, dar sunt extrem de gustoase. Mi se spune că mănânc funduri de pui. Am făcut-o și pe asta, dar carnea e minunată, bagheta cu unt merge minunat cu condimentele. Mai cer niște chilli, iau o bere locală lângă și totul e perfect. Plătesc o sumă derizorie, undeva sub un dolar, și plec spre marile bulevarde ale Siem Reap-ului. Aici, arhitectura franceză se îmbină armonios cu elementele khmere. Îmi vine în minte că e unul din foarte puținele cazuri în care francezii s-au înțeles cu cambodgienii. Observ că nu există clădiri mai înalte de două etaje. Mi se spune că nu e voie, nici o clădire nu poate depăși ca înălțime Angkor Wat. E o formă de respect, unul adevărat. Aici nu există haos în construcții. Am să îl văd în alte părți ale țării.
LA MARE, PE NISIPUL AURIU
Plecăm către Sihanoukville, orașul de la mare. De fapt, e Golful Thailandei, întâlnindu-se cu Marea Chinei de Sud. N-am fost niciodată atât de departe în est. Primul lucru pe care îl observ, în drumul meu spre hotel, e numărul uriaș de cazinouri, și numărul uriaș de clădiri masive în construcție. Taximetristul ne pune la curent cu situația. Chinezii cumpără tot. În săptămânile ce au urmat, am văzut cel puțin două hoteluri ridicându-se efectiv peste noapte. Capitalul chinezesc e impresionant, dar viteza de lucru e ceva de speriat. Mă aștept la o atmosferă mai relaxată aici, doar e raiul turiștilor cu rucsac, așa i se zice. De fapt, în fața ochilor mi se înfățișează un nou Macao. Cambodgienii sunt de-a dreptul îngroziți de ceea ce ei numesc invazia chineză. Se cumpără toate locațiile posibile, e plin de restaurante chinezești cu meniu doar în chineză, iar numărul turiștilor din soare răsare e absolut imens. Sunt absolut impresionat, o spun fără nici un fel de nuanță. Khmerii sunt scoși de pe plajă, nici măcar nu pot spune încet și sigur, ci repede și fără mari menajamente, nu pot concura cu investițiile chineze. Colosul chinez e nemilos, eficient și pragmatic. Iar Cambodgia e o țară săracă și coruptă.
Nu ar trebui să văd toate astea, cel puțin nu cu un ochi atât de critic. Doar suntem turiști, și am venit să ne bucurăm, nu-i așa? Plaja, câtă mai e, și ca norocul mai sunt plaje publice cu duiumul, plaja zic e perfectă, cu un nisip fin și auriu deschis, ca o dumnezeiască făină fierbinte. Găsești o grămadă de mici restaurante, dar și bătrâne doamne care vând creveți la grătar, sepii sau calamari. Plus enorm de multe fructe. Iau niște durian, fructul acela foarte mirositor (eu îl ador), și sunt trimis în cealaltă parte a plajei. Nu protestez, doar mă bucur de gust. După cum arată porțiunea goală de plajă din jurul meu, sunt singurul care apreciază asta. Apa mării e tot timpul caldă, zi și noapte, asta îmi place la nebunie aici, faptul că noaptea sunt 25-26 de grade, e absolut minunată umezeala asta sărată, toropitoare, face timpul să stea parcă în loc, dar el nu și nu, și uite un nou apus, doamne dumnezeule, apusurile sunt fantastice aici, soarele se lasă cu greu înghițit de mare, dar o face, în final, cu grația cu care se dezbracă o balerină. E minunat aici, pe plajă, și aproape că nu pot observa că se apropie de mine o siluetă ciudată. E un bărbat tânăr, fără picioare. Nu cerșește, cum fac unii copii de pe aici, doar te privește trist. Îl întreb ce i s-a întâmplat. Mină, mină vietnameză. Îmi urează sănăatte. Nu știu ce să îi răspund. În zilele următoare, aveam să aflu numărul uriaș de mine încă îngropate în Cambodgia, urmele războiului, povestea genocidului cambodgian. Nu știam, dar urma să cobor în iad.
Articol asociat:
