Evaziunea lirică și energiile care dau în clocot definesc universul poeziei începuturilor lui Lucian Scurtu, din antologia Lucyan Mărturisitorul (Editura Limes, colecția Magister, 2024, cu o prefață de Nicolae Coande), poezia unui „mărturisitor” al propriei vieți, contaminat de revelația trăirii intense și a morții fericite. Volumul este unul impresionant, de aproape 600 de pagini și cuprinde toată opera poetică a scriitorului orădean, opt volume, de la cartea de debut Lucyan Mărturisitorul (1996) până la cel mai recent volum, Ispita lacheilor (2022). E, totodată, și o ediție aniversară, poetul împlinind în luna octombrie 70 de ani.
Descoperirea lumii, într-o nouă lumină, și a dragostei – ca o statuie antică și o nouă trezire la viață –
deschid, încă de la volumul de debut, perspectiva discursului eliberat de mitologiile și cântecul vârstelor, cu treptele lor: inițierea, dragostea, aventurile eului, provocările destinului, simplele întâmplări cu tâlcul abia insinuat, dorul, harul, explorarea infinitului vieții, misterul morții. Lectura propusă în recenta antologie relevă nu doar mișcarea cronologică a unui discurs, surprins în datele lui esențiale, ci și biografismul discret, alimentat de energiile creatoare, așa cum putem observa în acest poem pseudo-bacovian, intitulat „Plumb”:
Şi despre Lucyan Mărturisitorul se spunea că a făcut un
unghi uşor cu Universul,
Emoţionat de leneşele contrarii care se gudurau incestuos cu
elegia, poemul şi versul,
Cel alexandrin din căminul încălzit cu aburi nobili din răsuflare de zeu,
Îmbogăţit mai târziu cu pământ, metale scumpe şi chiar cu rarul minereu,
Scos la lumină în clipe galante cu muncă de grămătic mărunt
și aproape slavon,
Mineriadă abătută gingaş dinspre aprigul miazănoapte spre mândrul cocon,
Colonizare de îngeri în reverii duplicitare din vremuri mai de demult,
Acum când nu mai îmi place marea s-o privesc mi-e scârbă de ea
şi vreau doar s-o ascult,
Aici, în gymnaziul şase aşezat pe malurile unui râuleţ, spre pusta maghiară,
Mă răcesc uşor şi sincer încet şi bun sub lovitura măiastră de gheară,
De porumbel, de uliu, de femeie, inorog, şobolan sau pisică,
Până ce carnea din jurul osului domnesc se înnegreşte, se strică,
Doar limita dreaptă, precum o riglă renascentistă, mă înnobilează
cu aripi din zdrențe, șindrilă și paie,
Să pot zbura încurajat de furia și jocul focului din odaie,
Căsătorit cu el în parnasiene beții, bucurând poporul
Care spune: „ce bine ne e sub Lucyan Mărturisitorul,
Sunt grâne, uleiuri, stofe, mirodenii, citrice, sticlării, goblenuri,
fructe înmiresmate,
Şi toate pe săturate,
Pentru că unghiurile lăsate de el, cu nebunia, erau preacurate!”
Dacă parcurgem cronologic vasta antologie,
constatăm că primul volum (care dă și titlul întregii opere poetice), Lucyan Mărturisitorul (1996), adună – tematic vorbind – poeme ale existenţei, ale identităţii şi diferenţei, ale dragostei şi morţii. Elementul biografic răzbate aproape obsesiv şi declanşează criza eului pe la jumătatea volumului, în poemul „Autobiografie făcută țăndări”, unde autorul își evaluează prin filtrul critic existența, rostul, propria singurătate, angoasele. Un bun prilej de meditaţie şi de ordine interioară. „Autobiografie făcută țăndări” ţine mai mult de un interval decât de un spaţiu: drama condiţiei omului, legată de misterul morţii şi al supravieţuirii, de semnele pe care trupul le poate transmite în anumite situaţii limită. Tema existenţei e legată direct de cea a trupului care suferă transformări şi devine principalul vehicul al eului liric:
Să faci autostopul pe marginea unui drum judeţean,
ca şi cum te-ai afla pe marginea abruptă a propriei tale singurătăţi,
şi dintr-o dată să te trezeşti într-un camion hodorogit,
care înaintează spre propria ta biografie,
intră în ea prin acele dimineți de tânăr profesor în Tămăşeu,
o calcă, o striveşte, o sfâșie (în urmă rămân gesturi tardive,
măşti decrepite de boală),
inclusiv prin ziua aceea pătată de o lumină înecăciosă
în care R. mi-a șoptit: „o boală aproape necesară existenţa noastră,
apă îngheţată peste care trec înecaţi spre copca dulce a realităţii,
de unde numai oraşul muşcă sigur (poate şi tu?),
şi numai atunci aş putea să trec şi eu cu gândurile tale în mână,
până la ultimul pod suportat de inocenţă”,
dar aici firul se rupe, ideea devine neclară, ştearsă,
precum o oglindă retrovizoare în care te vei recunoaşte mult mai târziu –
camionul mişcă imaginea mult spre prezent lăsând în urmă
biografia vraiște şi pe mine alergând înnebunit
prin norul de praf strigând, opriţi! opriţi!
făcând semne disperate cu cămaşa de forţă a morții,
transpirată şi îmbrăcată pe sufletul gol.
Sentimentul alterităţii, al vidului interior răzbate cu vigoare din discursul liric, declanşat de diferite întâmplări sau fiinţe: există un caleidoscop al imaginilor care compun şi recompun mereu alte şi alte ipostaze ale căutării sinelui, cum este și cazul poemului „Mila, nebunia, frica”:
Perechea de şoimi încearcă mândră umerii calzi,
fineţuri de o clipă pentru dorita libertate interioară,
sărut leprosul pe gură până la detaliu,
gândul matein îmi acoperă faţa cu un giulgiu pervers, înşelător,
voi bate cuiele nu în palmele omului, ci în copitele satirului,
flăcări identice precum cozile Lolitei luminează coridoarele templului,
„gângania naibii, îmi spun, vei trăi în curând semnificaţia accidentului biografic”.
De sub pielea personajului încerc să extrag câteva trăsături principale,
mila, nebunia, frica, lenea bâlbâială didactică –
privesc cu atenţie deruta firului cu plumb pe care îl reprezint între oameni,
prin aburii lui am zărit-o într-o pauză, frumoasă ca o salcie plângătoare
(atunci nu m-a crezut, a schiţat un zâmbet, a roşit puţin),
ceea ce va naşte ea voi slăvi eu, ceea ce voi slăvi eu va naşte ea.
Umerii mei ciuguliţi până la şolduri, zadarnic ascund
lanul cu bucate aurii.
Indiscutabil, de la o carte la alta, programul stilistic al poetului orădean s-a îmbogăţit şi s-a nuanţat,
cu precădere începând de la volumele Mâna siameză (pentru care a primit și premiul filialei Arad a Uniunii Scriitorilor), Exitus și Amurgul din afara trupului (ce titlu minunat!). Nu-i mai puţin adevărat că poetul moşteneşte o vigoare soresciană a verbului care celebrează misterul şi construieşte viziunea, evoluția sa de la prima până la cea mai recentă carte fiind remarcată și apreciată de criticul Al. Cistelecan, pe coperta a patra a antologiei: „Cine e (și cîți e!), ce face, ce crede și ce vrea Lucian Scurtu aflăm chiar de la el, din predoslovia acestei ediții definitive. (…) Pe la începuturi, vîrtejul retoric îl trăgea într-un fel de emfază imaginativă și tematică, nu lipsită de nostalgii oraculare, dar cu vremea și-a luat seama că romantismul trăit în felul postmodern trebuie să fie, deodată, pe cît de patetic, pe atît de parodiat. De atunci, destul de repede, de pe la al doilea volum deja, exultanțele și exaltările lui Lucian sînt ale unui histrion al propriilor obsesii și elanuri, patimi ori pasiuni beatificate și senzualizate, unul asaltat deopotrivă de entuziasmul și de beția proclamațiilor extatice, al interjecțiilor pasionale, și de umorul de sine, pe de altă parte. Cu plămîni mari, respirînd în rînduri care trec de marginea paginii și declamînd dintr-o barochiadă deopotrivă imaginativă și referențială, Lucian se trage, după fiecare rafală de emfaze, la adăpostul spiritului ludic, cel căruia îi și dă drumul să zburde liber în ultimele volume.”
Accentul volumului antologic și al destinului literar cade pe anii din urmă, cu vâltoarea și zbuciumul sufletesc, cu amplitudinea căutării și a explorării unui nou continent. Poetul își descătușează energiile amorțite sub vremi și pornește o nouă campanie, oportună experienței libertății și resemantizării sensurilor creației. Ea echivalează cu o resetare a organismului său liric. O carte (cât o întreagă operă) care merită toată răbdarea și atenția.
Citește și: [CARTEA SĂPTĂMÂNII] Antologeek: o antologie de poezie a subculturilor
