Teoretic sună foarte bine. Republica parlamentară se bazează pe acest tip de control. Este definitoriu. Dar ia să vedem ce înseamnă el mai exact în republica noastră? Prin legea fundamentală controlul întregului aparat administratic este asigurat de Parlament. Orice mișcă în țara noastră este supus acestui control. Cel puțin așa se înțelege din text. Având astfel această asigurare, noi, cetățenii votanți ar trebui să facem nani, odihniți, știind că nimic rău nu va reuși să ne tulbure odihna și confortul zilei ce urmează. Cei care au scris Constituția în urmă cu 23 ani au fost buni teoreticieni dar, din păcate n-au pus mâna în viața lor pe o eprubetă. Au lucrat doar cu ipoteze. Și ei, trăitori prin comunism, nu luau în calcul reaua intenție. Au plecat de la premiza falsă că în 22 decembrie 1989, odată cu înlăturarea lui Ceaușescu de la putere, acesta a luat cu el toată mizeria și educația securist-comunistă. Iar împușcându-l au fost convinși că democrația își va relua locul pierdut în noiembrie 1946. În fapt exact aici s-a comis cea mai mare greșeală. N-au vrut în ruptul capului să se întoarcă la capătul liniei, (deși ar fi fost cea mai ușoară opțiune), și au ales cu încăpățânare o cale mult mai sinoasă și plină de necunoscute, motivată doar de dorința ascunsă de a se păstra o grupare de oameni specializați în informații, numai buni pentru a fi puși la lucru în noua democrație. Acești oameni dețineau la vremea de atunci informații totale cu privire la toți cei care s-au suit la conducerea acelui front de salvare a ticăloșiei educate securistoid, pe românește, oameni fără căpătâi. Sunt oamenii care au primit rezolvarea printr-o decizie simplă și nebăgată în seamă. Cu toții s-au pierdut în structurile unui minister comandat deja de unul dintre cei care au pus la cale lovitura de stat. Ministerul Apărării Naționale. O manevră foarte iscusită. Care ziarist ar fi avut atunci curajul să caute informații despre aceștia? Oameni fără nume care imediat după aparția primului decret lege și-au înființat intreprinderi mici devenind astfel primii privatizați ai României. Și de atunci încoace nimeni nu i-a întrebat de sănătate, în ciuda controlului parlamentar. Câți au fost, câți mai sunt? Probabil nimeni nu știe și sigur nu mai este important. Nu toți au ajuns să conteze cu adevărat. Important este cum au contribuit aceștia, la nenorocirea acestei țări? Pentru a înțelege este nevoie de puțină istorie.
În anul 1990. încă era pericolul revenirii la tipul de democrație abandonat în 1946, după cum am scris. Trăiau oameni care știau ce înseamnă democrația liberă. Erau pe atunci: Corneliu Coposu, Ion Rațiu și mulți alții. Și aveau tribună. „Emanații” nu se simțeau foart bine și munceau la strategia noii democrații din care cei de mai sus să nu conteze. Și așa provizorii cum erau au decis înființarea partidelor cu 3 membri. O mișelie pe față. Partide cărora le-au fost virate câte 1 milion de lei pentru dezvoltare. Practic au fost cumpărați oameni pentru viitorul prim parlament. O altă mișelie pe banii românilor. În 20 mai 1990 românii au fost chemați la un simulacru odios. Și-au numit ei singuri călăii. Emananții au stabilit ca jumătate din ceea ce trebuia să fie o Adunarea Constituantă să aparțină frontului lor de mișei. Iar pe cealaltă jumătate să alerge partidele istorice și cele stipendiate cu 1 milion, nou înființate. Ce a ieșit, doar curcile și bezmeticii lumii mai pot analiza. Atunci nu a contat calitatea celor intrați în CPUN. Abia din 1994 s-a pus problema loialității celro care vor intra în Parlament. Și de atunci a devenit gașca de securiști necesară. Cnadidații trebuiau verificați sub toate aspectele. Treceau, în general, doar cei care aveau vulnerabilități fragile în cv-urile lor și care puteau fi exploatate în mod șantajist. Cu foarte puține excepții, Parlamentele de după 1994 au fost validate cu oameni șantajabili. Și acesta a fost rodul munii celor care s-au pus în slujba emanaților după 1990. Sigur că ei au făcut averi comparabile cu cele ale rușilor și astăzi nu se pot atinge de ei deâct Dumnezeu. Și nici nu se prea cunosc numele lor. Ceea ce e bine.Întreb azi după istoria descrisă mai sus? Cine pe cine controlează? Sau care e rolul Parlamentului în Republica noastră? Și peste astea, care e rolul nostru în alegerea parlamentarilor? Luna viitoare mergem să alegem. Local și european. Avem liste în care partidele ascund tot felul de mișei la europene. Cei mai mulți deja știu dacă vor fi sau nu aleși. Mizele la europene anul acesta sunt enorme. Globaliștii pot pierde majoritatea. Numai că sunt pe val partidele de extremă dreaptă. Cu iz naționalist. Deocamdată ponderat dar cu tendințe de exacerbare. Românii trebuie să trimită acolo 33 de eurodeputați. Cei mai mulți se duc pentru bani. Partidele i-au pus pe listă convinse fiind că vor primi cotizații babane de la ei, măcar că nu din acești bani își fac ele strategiile. Dar sunt bani necontabilizați. Și nu sunt chiar puțini. Nimic nu este gratis azi. Nici chiar verificare cv-urilor candidaților. Măcar că uneori e nevoie și de inventarea unor șantaje.
În concluzie, controlul parlamentar este doar o teorie la noi. În condițiile „democrației emanate” din 1989, controlul se face chiar invers. Oamenii din instituțiile de informații controlează acțiunile parlamentarilor noștri. Ei nu pot vota decât după cum li se cere. Altfel. Vulnerabilitatea își poate produce efectul. Și vom citi în presă despre năzbâtii comise iar anchetarea lor nu va mira pe nimeni. Abia atunci se vor descoperi furtișaguri, genți cu bani, sau sechestrări de minore.
Cam la asta, din nefericire se reduce controlul parlamentar de la noi. Avize de bună purtare, nu de la partid cum erau pe vremuri, ci de la SRI. Ești vulnerabil, ai șanse mari să devii chiar șef de stat. În România.
Și aceasta este o cauză pentru care democrația la noi trebuie desființată. Sau regândită, măcar. Și nu e cazul să ne gândim la dictatură. Nu e o opțiune, ci o sperietoare. Nu sunt date din care să sperăm că anul acesta vom avea un alt tip de Parlament. Tot cu oameni vulnerabili. În proporție majoritară. Care să nu dea bătaie de cap, nepoților de emanți.
