Am vârsta de 16 ani și sunt elevă la Colegiul Național ,,Preparandia-Dimitrie Țichindeal” Arad. Sunt pasionată de literatură, în special de poezia contemporană, de astrologie, astronomie și aspectele acestora. Îmi ilustrez poetic imaginile artistice prezente în percepția minții mele, întrucât propriile poezii și proze scurte definesc o oglindire a ceea ce simt şi trăiesc. Îmi place să călătoresc şi să relaționez cu persoane ce posedă o percepție diferită asupra existenței față de cea concepută de mine.
![[CRITIC GUEST] Karina Bălan: „Sevraj utopic”](https://www.criticarad.ro/wp-content/uploads/2024/06/Karina-Balan.webp)
Avanguardia 41-42
Deconectat!
Îmi comunică digital ecranul multifuncțional
Fundamentalul aer condiționat păstrându-mi cafeaua la rece.
Ora șapte dimineața, încă nu ajunsesem în București
Trenul ne clătina pe fiecare, cabina scârțâind încet-încet
Priveam pe geam potențialele teme poetice
Și-mi dădeam capul pe spate
Lăsându-mă acaparata de indolența feroviara.
Cușeta deschisă, eu singura trezită
Contemplam fiecare particulă imaterială din cabina
41-42 vagonul 3.
Aveam în căști melodii dezolante
Și-mi lăsam aspirațiile să creeze amintiri care cert nu știu dacă au avut vreodată loc
Dar îmi place să cred că au fost.
Cafeaua avea o tentă amăruie
Sustenabilitatea reveriei mele descrescând câte-un pic
Gustul grav trezindu-mă, acaparându-mă pe plan viu
Eram din nou, doar eu,
Eu si gândurile mele macabre
Intervievându-le, întrebându-le unde o să mă conducă mai departe
Nu răspundeau, eu eram protagonista
Dar cert, exista un punct fix, avanguardia
Creăm artă din orice:
Băutul sceptic de cafea grav amăruie,
Savurând fiecare moleculă cafeică existentă in lichidul captiv in cavitatea
Bucală,
Ușor mixat cu secreții letale, patogene ale salivei acide,
Respirațiile grele inițializate din plămânii pătați cu sânge rece,
Era artă, cine se opune?
Sevraj utopic
Astăzi, cu degetele reci împletite în căldura alor tale
Peregrinam de-a lungul unui drum blajin,
Frunzele ofilite decăzând coroana maiestoasă
Ce jalnic aparținea arborilor ezoterici.
Acum, în acest moment efervescent
Cu glasul țiuitor în gândurile tale celeste
Îți spun, perechea șubredă de buze, plăpând
În abstinența aerului carbonizat mișcându-se-ntr-un ritm domol,
Că, a meritat.
A meritat să-mi sacrific scurgerea timpului perpetuu,
Să-mi modelez consacrarea
În mod divers, pe plan obscur
Pentru tine, să-mi despic nucleul afectiv
Să-ți fac loc, într-un ambient floral
Cu vedere optimă la o stea circumpolară,
Un sferoid luminos destinat ție
Pentru fiecare anotimp sublim
A cărui protagonist ai fost tu,
Iar eu… un hominid reveric,
Ce plutea de-a lungul sferei tale,
Într-un cosmos etern.
Lamentatio
Retrospectivă abundentă-n absurditate,
Mă consum apatic,
Jelesc perpetuu,
Într-un vid corupt de vanitate.
Scrutez albastrul pseudo-malign,
O sclipire morbidă,
Captată de sforțarea unei perechi de ochi
Uitată-ntr-un fantasmagoric abis.
Armonios,
Privirea mi se scurgea
Lent, pasiv, revoltător,
Aidoma unei lalele însângerate —
Venin purtat de aspirația zeilor.
Încep să te simt.
Norii ageri de pe cerul ivoriu
Se încumetă să-mi șoptească reveriile crunte, obscure
Menite să-mi fie componente ale trupului acum devenit scrum.
Sunt palidă.
Devin un spectru anonim o dată cu atingerea ta divină.
Îți pândesc scrutarea, îți pândesc ochii —
Migdale onirice de-o nuanță ciocolatie, dogoritoare
Factori ai topirii mele materiale.
Sunt făcută scrum.
Sunt un chiștoc de țigară azvârlit în scârbă pe trotuarul tapetat cu ciment.
M-ai consumat până la epuizare.. nu mă mai găsiseși folositoare, m-ai aruncat
aidoma
Unui buchet de flori ofilite: m-ai distrus.
Sunt înverșunată.
Mirosul de lavandă proaspăt culeasă din grădina grandioasă.
Te agăți de mine.
Încep să-ți port mirosul
Încep să-ți simt razele ocrotitoare asupra pielii mele
Încep să te simt.
Încep să-mi readuc aminte de mirosul crâncen de stejar înfructat ce-ți aparține.
Cicatricile realizate-n blasfemie încep să-și formeze contur
O flacără dură începe să se aprindă înăuntrul trupului meu
Încep să sângerez, dar nu e o substanță pe care să o conștientizez.
Marca 002.
Cu tălpile dezgolite pe cimentul răcit
Îmbrățișez gradual mașinile trecând
Faruri orbitoare și lumini pustii
O hipertensiune arteriala a absurdului morbid
Ne observă in cioburi absorbite de spectrul nihilist.
Vântul îmi mângâie șubred firele dense de păr
Și-ți poartă printr-o adiere vecinică
Gândurile pe care ți le proiectezi perceptiv
De după cortina bordo
Pe care visez să ți-o deschid
Și să-mi las privirea în jos
Acaparată fiind de ale tale aspirații utopice.
Gol.. pustiu.. amăgitor..
Tânjesc după fiecare strop al trupului tău,
Persoana-mi fiind purtată de valuri parfumate ale respirației tale,
Dar dețin o dorință ucigătoare —
Un amurg robust de-o eterna splendoare
Adăpost al prefăcutului tranchil;
Cunosc factorii fantasmagorici,
Nocivi, contraproductivi, vătămători,
Însă, întotdeauna m-am lăsat expusă,
Etalată vorbelor tale ruginite
Adânc străbătând venele mele nimicite.
- Citește mai mulți invitați ai rubricii CRITIC GUEST – AICI
1 comentariu. Leave new
Neapărat să lanseze cărți această fată minunată!!