Virăm puțin de la poezie și mergem spre studiu/ eseu. Maria Pașcalău este o tânără cercetătoare foarte serioasă, al cărui domeniu de interes sunt scriitorii români evrei. Ea e invitatul de final de an la Critic Guest.
Maria Pașcalău este profesor de limba și literatura română, Doctor în Filologie și cercetător independent. A absolvit Facultatea de Litere a Universității Transilvania din Brașov, Masteratul „Literatură și cultură-contexte românești, contexte europene”, Facultatea de Litere, Istorie și Teologie a Universității de Vest din Timișoara și Școala doctorală de Științe Umaniste a aceleiași universități.
Domeniul ei de interes este Literatura Holocaustului din România, despre care a publicat mai multe articole: „Tristan Tzara – un maestru al practicilor transnaționale avangardiste”, în Quaestiones Romanicae. X: Identitate – Diversitate, coordonator Valy Ceia, Tomul 1, Timișoara, Editura Universității de Vest, 2023; „Scriitorul evreu – «calul troian» din cultura română modernă? Antisemitismul literar”, în Identitate şi ideologie. Limba şi literatura română în paradigma culturală contemporan, Coordonator Ofelia Ichim, Iași, Institutul European, 2022; „Recuperarea memoriei culturale a unei comunități pierdute. Proza lui I. Peltz”, în Quaestiones Romanicae. IX: Memorie – Uitare, coordonator Valy Ceia, Tomul 1, Timișoara, Editura Universității de Vest, 2021 etc.
A publicat în 2023 la Editura Universității de Vest din Timișoara volumul Scriitori evrei în literatura română. Identități moderne în context (trans)național. Această carte, la origine o cercetare doctorală, își propune să studieze un corpus de scriitori români de identitate evreiască în contextul conflictului dintre o viziune național-etnocentrică asupra literaturii și o viziune transnațională cu tendințe critice, experimentale, puternic inovatoare, insistând asupra mecanismelor prin care majoritatea culturală și-a exercitat presiunea
identitară asupra minorității culturale, reprezentate în acest caz de minoritatea evreiască.
Autoarea urmărește cazul scriitorilor evrei care au activat în spațiul cultural românesc în perioada cuprinsă între anii care au precedat obținerea emancipării și momentul în care regimul comunist a acaparat în totalitate puterea, respectiv din deceniul al doilea al secolului XX până în 1947. Sunt cuprinși astfel scriitorii care și-au publicat cele mai importante scrieri în această perioadă, autori a căror valoare a fost confirmată fie pe moment, fie, mult mai târziu, fiind recuperați și revalorizați în perioada comunistă sau în cea postcomunistă, și anume F. Aderca, Ury Benador, M. Blecher, Ion Călugăru, B. Fundoianu/ Benjamin Fondane, Gherasim Luca, Sașa Pană, I. Peltz, Mihail Sebastian, Tristan Tzara, Ilarie Voronca.
Miza cărții este de a pune în lumină o serie de scriitori români evrei cu contribuții esențiale la evoluția literaturii române, fie că e vorba de cei bine-cunoscuți în spațiul world literature, fie că e vorba de cei care au activat în plan autohton, cu toții aflați actualmente într-un nemeritat con de umbră al spațiului cultural românesc.
B. Fundoianu/ Benjamin Fondane – o identitate interstițială
Deși își asumă o identitate de scriitor român, Fundoianu nu intenționează să își țină ascunse de publicul românesc originile evreiești. Despre propria evreitate scrie în Rampa câteva articole pe care le publică în anul 1921. Textele cu un pronunțat caracter literar sunt scrise cu sinceritate, pe un ton foarte personal, fără a problematiza, în aparență, dubla ancorare culturală. În articolul „La cimitirul evreiesc din Iași”, vizitarea locului unde este înmormântat tatăl său alături de alți patruzeci de mii de evrei din orașul natal îl determină să își mărturisească deschis sentimentul apartenenței la această comunitate:
„Și plec pe cărare, ostenit de tăcere, convins că-l voi regăsi fără lacrimă și mâine aici și la anul, până în ziua când vor urca și alții la cimitir, să mă găsească pe mine.” (Fundoianu 1999: 359).
În alte două texte publicate sub titlul „File” evocă nostalgic oameni și locuri din copilărie, făcând trimitere la rădăcinile sale evreiești. Potrivit lui Leon Volovici, Fundoianu funcționează fără probleme în spațiul celor două culturi, cea română și cea iudaică, fără a resimți acest mod de existență ca fiind conflictual:
„Spre deosebire de alți evrei din generația lui și de cei din generația imediat următoare, Fundoianu trăiește această dublă identitate în modul cel mai firesc, fără a semnala obișnuitele drame, scindări sau crize de identitate. Explicația acestui neașteptat echilibru interior ține, cred, de mediul familial, dar și de un context mai general.” (1999: 8)
Însă în anumite articole publicate în presa evreiască scrie despre problema identității la scriitorii sau la artiștii evrei, fără a face vreo referire directă la preocupările sale în această direcție. Comentând două dintre poeziile din volumul Melodii ebraice, una dedicată poetului și filozofului Iehuda Halevi și o alta în care e menționat un metaforic sipet de aur, Fundoianu scria referitor la opțiunile identitare ale lui Heine:
„Și iată povestea melodiilor ebraice și povestea vieței protestantului evreu Heine. […] Și în toată activitatea lui izbucnește continuu și dureros conflictul în preajma sipetului de aur al lui Dariu: să puie într-însul sufletul lui Halevy – sufletul evreu al lui Halevy – sau să-l vândă sipetul de aur, sipetul de aur al personalității, ca să cumpere cașmir de care, întreaga viață, Heine a fost așa de nevoiaș. ” [ sic!] (Fundoianu 1999: 80)
Nu se referă niciodată în mod direct la propriile opțiuni identitare, culturale și artistice, ca fiind dureroase sau conflictuale, însă face această observație în cazul lui Heine, fără ca aceasta să reiasă în mod evident din versurile poetului evreu german convertit la protestantism. Fundoianu îl vedea pe Heine așa cum, poate, se vedea pe sine uneori: prins între loialitatea față de propriile rădăcini și nevoia de recunoaștere artistică în afara culturii iudaice. După cum observa Roxana Sorescu, își chestionează relația cu propria evreitate prin intermediul lui Heine:
„Analiza unui autor – Heine – și a versiunilor sale în limba română oferă prilejul definirii culturale a evreității unui autor și, în oglindă, după cum va proceda toată viața, a definirii de sine.” (2019).
Preocuparea față de problema identității la scriitorii sau la artiștii evrei transpare și din alte texte publicate în presa evreiască. În 1922, publica în revista Hasmonaea textul „Poeți”.
Titlul articolului se referea la poeții evrei care au refuzat asimilarea, ignorați și disprețuiți în culturile naționale europene. Pentru a exemplifica această situație se oprește asupra lui H. N. Bialik, unul dintre poeții săi preferați, din a cărui lirică publicase traduceri în Hatikvah, Mântuirea, Lumea evree și Hasmonaea. Bialik, în afară de a fi un mare poet, avea, în opinia lui Fundoianu, și un alt mare merit. Acesta consta în asumarea unui atașament de neclintit față de limba și de cultura ebraică:
„Bialik este un oarecare, al cărui nume sigur nu ne indică altceva, decât că aparține unui evreu, căruia nu-i e rușine să-l poarte, și care n-a simțit nevoia să-i adauge nici vosky nici vits nici șkin. Onoare ție Bialik! […] Tu n-ai voit să cânți în altă limbă, decât a poporului tău.” [subl. aut.] (Fundoianu 1999: 168).
În 1930, la șapte ani de la adoptarea identității franceze, Fundoianu publica în revista Adam un articol dedicat pictorului Marc Chagall, de a cărui viziune artistică ce poartă amprenta culturii ebraice se arata fascinat:
„Chagall se mărturisește născut la Witebsk, el vorbește cu o inimă de vioară, capete bărboase de rabini mistici, nunți ovreiești cu scripcari în frunte, în provincii de vis și construiește decorul, locul spiritual, în care, iată sare ca o serpentină râsul lui Șalom Aleichem.” (Fundoianu 1999: 173).
Admirația față de Chagall care își exprimă deschis în artă propria evreitate e cu atât mai mare cu cât, în pictură, asumarea unei identități etnice sau naționale e mai ușor de eludat decât în literatură, căci, după cum afirma Fundoianu tot în acest articol, „vorba presupune identitate” (Fundoianu 1999: 172).
E posibil să fi fost măcinat uneori de remușcări sau îndoieli, însă nu le-a exprimat niciodată public.
Pentru Fundoianu, definirea unei identități artistice singulare, a fost, de la început, mai importantă decât identitatea etnică și, în cele din urmă, mai importantă și decât identitatea națională, deși se declara un susținător al specificului național în artă. Într-un alt articol, „De la etică la spectacol”, prin explicația pe care o dădea teoriei bovarismului a lui Jules de Gaultier, își justifica alegerile astfel:
„Dacă te vei crede poet vei scrie poezie. Dacă te vei crede predestinat erudiției, vei citi; – sau morții, te vei sinucide. Iluzia pe care fiecare
dintre noi o are despre sine – e însăși temeiul activității noastre” (Fundoianu 1999: 139).
Pentru Fundoianu iluzia supremă este poezia, care nu poate fi condiționată de determinări etnice sau naționale. Ideea situării artei în afara condiționărilor exterioare va fi adusă în discuție de Fundoianu mai târziu, în unele dintre articolele despre scriitorii francezi. În articolul „O teorie a clasicismului: Charles Maurras”, demontează teoriile pozitiviste dezvoltate de Auguste Comte, considerând că arta nu se poate afla sub influența condiționărilor politice:
„Construcțiile de artă nu țin de cele politice și nu cresc pe ele, ca niște fructe. Mediul poate înrâuri subiectul operei, nu orientarea, nu instinctul ei. Literatura nu poate fi un produs al politicii, cum nu poate fi peisajul un produs al recuzitei” (Fundoianu 1980: 46).
Într-un alt articol, Masca lui Gide, se pronunță vehement împotriva influenței mediului:
„Opera de artă e voluntară. Artistul poate să scape de mediu, Gide. Artistul se poate opune mediului: se poate crea pe sine, poate crea masca” (Fundoianu 1980: 73).
Deși activitatea sa literară și publicistică în spațiul celor două culturi, română și iudaică, se desfășoară, în general, separat, Fundoianu creează și spații de interferență, pe de o parte, prin publicarea în presa evreiască a articolelor și a poeziilor pe care le semnează B. Fundoianu, pe de altă parte, prin câteva articole publicate în presa românească în care abordează problematica evreiască. În aceste articole însă, după cum observă Camelia Crăciun, tratează problemele comunității evreiești dintr-o perspectivă mai degrabă culturală,
decât politică (2013b: 50), așa cum o face în articolul „Cimitirul evreiesc din Newport”, publicat în numărul din iunie 1921 al revistei Rampa, în care își exprimă îndoielile privind finalitatea proiectului sionist pornind de la poemul cu același titlu de Longfelow. Într-un alt articol, „Evreii în cultura română”, semnat V. Dănoiu și publicat în 1923 în revista Contimporanul în contextul discuțiilor privind dreptul evreilor de a participa la construcția culturală a națiunii române, inventariază cu mare acuratețe contribuțiile evreilor români „la formarea atmosferei intelectuale propice unei desvoltări culturale” [sic!] (1923: 4).
