În hotărârea sa, pronunțată marți, 16 noiembrie, în cauza Văcean v. România (cererea nr. 47695/14), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a declarat, în unanimitate, că a existat Încălcarea articolului 8 (dreptul la respectarea vieții private) din Convenția Europeană a Drepturilor omului.
În speță, reclamantul, profesor de muzică, s-a plâns de încălcarea dreptului său la reputație datorită publicării, în 2011, a unui interviu (video) și a mai multor articole pe site-urile mai multor ziare care susțin că a comis un furt în 2008. Înregistrarea în cauză a circulat pe internet la momentul când reclamantul urma să fie numit în postul de director al Filarmonicii după ce a obținut cel mai mare punctaj în concurs. Ulterior, poliția i-a confirmat primăriei că reclamantul nu a fost cercetat pentru furt și a fost numit în postul de director al Filarmonicii.
Curtea a hotărât că instanța județeană, care a respins integral acțiunea reclamantului, nu a examinat suficient probele și nici nu a stabilit dacă interviul și articolele în cauză au furnizat cu adevărat o contribuție la o chestiune de interes general și nici cea referitoare la natura comentariilor făcute în interviu. De asemenea, Curtea consideră că instanța de competență nu a introdus echilibrat, în conformitate cu criteriile stabilite în jurisprudența Curții, dreptul jurnaliștilor la libertatea de exprimare și dreptul reclamantului la respectarea reputației sale. Ea notează, printre altele, că articolele în cauză au fost menite să transmită un mesaj fără echivoc către opinia publică – și anume că reclamantul, viitor director al unei instituții publice, a fost sau ar fi trebuit să fie subiectul unei anchete penale pentru furt. În aceste condiții, instanța de competență ar fi trebuit să caute dacă exista o bază faptică obiectivă şi suficientă.
În 2011, un interviu (video) cu M.D. (care a fost președintele Uniunii Artiștilor Interpreți din Filarmonică) și mai multe articole de presă au fost publicate pe site-urile a patru ziare, susținând că reclamantul, profesor de muzică și viitor director al Filarmonicii Arad, ar fi comis un furt în 2008. Înregistrarea în cauză circula pe internet în acel moment, când reclamantul urma să fie numit în postul de director al instituției, după ce a obținut cel mai bun punctaj din competiție.
Având în vedere că pentru a se putea înscrie la concurs, trebuia să nu ai antecedente penale, primăria municipiului Arad, înainte de a confirma numirea reclamantului, a solicitat de la poliție informații privind eventuala implicare a persoanei într-o urmărire penală legată de furt. Poliția i-a răspuns primăriei că pe numele reclamantului nu a fost înregistrat niciun dosar penal și că nu a fost nicio anchetă pentru furt. Prin urmare, reclamantul a fost numit director al Filarmonicii.
În anul 2012 reclamantul a introdus o acțiune la Tribunalul Arad pentru răspundere delictuală împotriva lui M.D. și împotriva companiilor media în cauză pentru încălcarea dreptului său la imagine și reputație. El l-a criticat în special pe M.D. pentru că l-a prezentat categoric și fără rezerve ca autor al unei infracțiuni penale atunci când el a fost întrebat despre conținutul videoclipului din 2008.
In 2013, instanța de fond a statuat ca în contextul cauzei, M.D. nu beneficiază de protecția articolului 10 (libertatea de exprimare) din Convenție și că reclamantul suferise un anumit prejudiciu moral ca urmare a faptului că fusese prezentat public ca autorul unui furt și l-a obligat pe M.D. să plătească reclamantului 5.000 EUR cu titlu de prejudiciu moral.
Instanța a mai decis și că acele companii media în cauză au încălcat dreptul la o bună reputație și a dispus să elimine articolele în litigiu și să publice sentința de condamnare timp de trei zile când ar fi devenit definitivă. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs M.D.
În 2014, instanța competentă a admis recursul lui M.D., a anulat prima hotărâre, și a respins acțiunea reclamantului în întregime. El a concluzionat, printre altele, că M.D. nu poate să nu fie acuzat de vreo faptă ilicită și că publicarea interviului în litigiu a făcut parte în cadrul unei investigații jurnalistice de interes public în sensul articolului 10 din Convenție.
Invocând articolul 8 (dreptul la respectarea vieții private), reclamantul susține că autoritățile naționale nu și-au îndeplinit obligația de a-i proteja dreptul la imaginea sa și la respectarea vieții sale private. Cererea a fost depusă la Curtea Europeană a Drepturilor Omului la 25 iunie 2014.
Decizie judecătorească – Articolul 8 (dreptul la respectarea vieții private)
Pe problema contribuției la o dezbatere de interes general
Curtea a reținut că instanța de jurisdicție a considerat că articolele publicate priveau o chestiune de interes general și că s-au concentrat asupra faptului dacă solicitantul a îndeplinit condițiile necesare pentru a aplica pentru postul de Director al Filarmonicii în timp ce, potrivit jurnaliștilor, era suspectat de furt.
În opinia Curții, ținând cont, pe de o parte, de faptul că faptele prezentate în videoclip s-au petrecut cu câțiva ani înainte de difuzarea reportajului și, pe de altă parte, conținutul concret al acestuia și articolele în litigiu, ar fi fost de dorit ca instanța de jurisdicție să explice în judecata sa motivele pentru care au considerat că publicarea acestora ar fi de interes general.
Cu privire la problema notorietății persoanei în cauză și anume a reclamantului, Curtea a reținut că reclamantul nu era cunoscut publicului și că nu a avut nici cea mai mică notorietate, fie și numai la nivel de departament, înainte de a-și manifesta interesul pentru această funcție. Consideră că, având în vedere statutul și funcția directorului unei instituții publice la nivel local, reclamantul a intrat inevitabil și cu bună știință în sfera publică atunci când a participat la concursul pentru această poziție și că, făcând acest lucru, s-a expus unui control atent.
Astfel, limitele criticii acceptabile trebuie, prin urmare, să fie mai largi în acest caz decât în cazul unui individ care ar fi complet necunoscut publicului.
În speță, însă, acuzațiile formulate împotriva reclamantului sunt cu privire la presupusa sa implicare în săvârșirea unei infracțiuni. Dacă faptele ar fi fost dovedite, ar fi avut un impact cert asupra carierei sale profesionale. În aceste condiții, Curtea consideră că nu se poate spune că persoana în cauză ar fi trebuit să arate un grad ridicat de toleranță pentru revendicările litigioase.
Cu privire la problema repercusiunilor afirmațiilor lui M.D. și a publicațiilor
În ceea ce privește interviul cu M.D., Curtea a reținut că acesta din urmă nu și-a exprimat nicio reținere când a dat numele reclamantului și a făcut o declarație care nu a lăsat nicio urmă de îndoială cu privire la persoana implicată. Deși este adevărat că M.D. nu a declarat în mod expres că reclamantul a fost autorul furtului, l-a identificat și desemnat totuși drept persoana care a apărut în videoclip și pe care l-a descris ca fiind participant la comiterea furtului. O astfel de succesiune de declarații constituie o declarație obiectivă și de fapt.
Prin urmare, Curtea apreciază că, în ceea ce privește comentariile lui M.D., instanța de jurisdicție nu a efectuat o examinare suficient de nuanțată și nu a investigat dacă acuzațiile pe care le-a făcut ar putea, în ansamblu și în contextul întrebărilor adresate, să aibă, cel puțin într-o anumită măsură, o conotație faptică. Mai mult, tribunalul județean pur și simplu a concluzionat că nu se afla în prezența unor afirmații faptice dincolo de protecția dreptului la libertatea de exprimare, fără alte explicații. Asemenea explicații au fost cu atât mai necesare în prezenta cauză, cu cât instanța ajunsese la o concluzie diferită și anume că comentariile lui M.D. includ afirmații faptice.
În ceea ce privește articolele publicate pe internet, Curtea a reținut că instanța de jurisdicție a considerat pur și simplu că publicarea interviului în litigiu făcea parte dintr-o investigație jurnalistică de interes general, concentrându-și analiza în principal pe remarci imputate către M.D., fără a oferi un răspuns la întrebarea dacă, în speță, libertatea presei ar putea justifica publicarea repetată a acestora și măsura în care forma și conținutul articolelor în litigiu ar putea conduce la dreptul reclamantului la protecția reputației sale. Ea consideră că o asemenea abordare este incompatibilă cu principiile care decurg din jurisprudența sa.
În special, Curtea reține că nici instanța județeană nu a examinat natura declarațiilor cuprinse în articolele în discuție și întrebarea dacă jurnaliștii trebuiau să justifice conținutul scrierilor lor pe o bază faptică. Aceste articole au fost menite să transmită publicului un mesaj fără echivoc – anume că solicitantul, viitor director al unei instituții publice, a fost sau ar fi trebuit să facă obiectul unei cercetări penale pentru furt. În aceste condiții, cel puțin tribunalul județean ar fi trebuit să cerceteze dacă acestea s-au bazat pe o bază de fapt obiectivă și suficientă.
Mai mult, având în vedere alegerea jurnaliștilor de a prezenta solicitantul ca persoană fizică „Bănuită de furt” când nu a făcut obiectul niciunei cercetări judecătorești și niciun alt element obiectiv din declarațiile lui M.D. nu sugerau că așa a fost, instanța ar fi putut chiar să se întrebe dacă jurnaliștii au acționat cu bună credință, astfel încât să furnizeze informații corecte și solvabile în conformitate cu etica jurnalistică.
În fine, instanța de jurisdicție nu a analizat în niciun moment amploarea difuzării pe internet a articolelor litigioase, accesibilitatea acestor articole sau impactul acestora asupra situației solicitantului.
Curtea reiterează în această privință că toate comunicările online și conținutul acestora cu siguranță riscă mai mult decât în presă să submineze exercitarea și respectarea drepturilor și libertăților fundamentale, în special dreptul la respectarea vieții private.
Prin urmare, Curtea consideră că, în ceea ce privește articolele publicate pe internet, instanța de jurisdicție nu a luat în considerare criteriile pe care le-a stabilit în documentul său jurisprudența și cântărește dreptul reclamantului la respectarea reputației sale cu dreptul jurnaliștilor la libertatea de exprimare.
Concluzie
Curtea concluzionează că instanța de jurisdicție nu a examinat suficient problema și dacă interviul cu M.D. și articolele în litigiu au contribuit cu adevărat la o chestiune de interes general și nici cea referitoare la natura observațiilor lui M.D.
În aceste condiții, autoritățile naționale nu și-au îndeplinit obligațiile pozitive în temeiul articolului 8 al Convenției. Prin urmare, a existat o încălcare a acestei prevederi.
Satisfacția echitabilă (articolul 41)
Curtea a reținut că România urmează să-i plătească reclamantului 2.000 de euro (EUR) pentru prejudiciul moral și 515 EUR pentru costuri și cheltuieli.
