Te-ai născut cu dreptul de a scrie ce vrei tu,
așa că ai fost setat genetic să scrii de la mama-natură – condițiile fiind să știi să scrii și să vrei s-o faci, nici măcar astea obligatorii; Homer, Socrate, Isus, Mahomed, Dostoievski, Marx, Joyce sau Borges n-au putut, n-au vrut, n-au știut sau dictau… unii nici măcar: semănau idei pe unde treceau.
Cuvintele-sămânță răsar chiar dacă pământu-i prost și atmosfera ostilă – mai mult, de cele mai multe ori, acolo se nasc cuvintele-pădure… cele mai pure și mai dure.
De când cu netul, cuvintele răsar din neant, nu sunt semnate de nimeni și fac victime ale datoriei față de nimic.
Dreptul la libera exprimare a opiniilor manifestate oral, prin scris sau orice fel de alt gest, este garantat – cel puțin scriptic – de toate constituțiile statelor frecventabile de pe această planetă.
Ai dreptul să scrii indiferent de circumstanțele în care te-ai afla!
Din pușcărie sau casa de nebuni, din bibliotecă sau de pe budă, din mers, din picioare, din capul tău sau din ce-ai înțeles din al altora, beat, treaz, fericit sau deprimat, din dragoste, din ură sau din scârbă, din plăcere, de-amorul artei sau așa, d`ampulea ai dreptul să scrii.
N-ai voie să furi scrisul altuia… dar asta-i discuție separată.
Hai să luăm modelul politicianului-care-scrie. Vedem peste tot cum, în 99% din cazuri, în vârful ierarhiei aflăndu-se (sau închipuindu-și că e), parc-ar avea în fișa postului să scrie despre el și să dea la toată lumea să-i citească inepțiile agramate! E persoană publică și își ia mai multe înjurături decât laude și like-uri de complezență, de multe ori inconștient de „ce te-așteaptă când te-apuci să scrii” – dar, de asemenea, și el are dreptul să scrie.
Tot ceea ce scrii se va întoarce împotriva ta instantaneu publicării: asta o știu și analfabeții, și olimpicii, iar jurnaliștii trăiesc cu ea deasupra capului – ar trebui s-o afle și politicienii.
Ai voie să opinezi, în scris, față de ceea ce ți se pare că ai înțeles din opiniile celorlalți
Adică să bați câmpii. Unde naiba, în ce sat din Coreea de Nord, în ce Siberie e interzis să bați câmpii?! O opinie, cu bătut câmpii cu tot, a fost nu doar permisă din toate timpurile, ci și foarte bine primită… din opinii de acest fel, din conspirații și mituri inventate la beție s-au născut imnuri naționale, poezii patriotice câcălău, marșuri către moarte, cărți care au ucis mase mari de oameni cu prilejul revoluțiilor pe care le-au declanșat (exemplele ar intra la „bătutul câmpilor” și nu ăsta e scopul acestei opinii despre opinia în sine).
Lumea va rămâne cu imaginea pe care i-au lăsat-o morții și răniții la capătul oricărei bătălii între opinii contondente, nu și cu ideile care i-au stat la bază… Din fericire pentru toți, asemenea bătălii nu durează mai mult decât un furuncul.
Scrisul e un cuțit care îl taie pe atacator mai tare decât pe cel atacat – dacă nu conștientizezi asta sau dacă n-ai instinct de cuțitar, sfatul cel mai cuminte pe care-l poți selecta e să nu te apuci.
Dar „pe barba ta”, ai dreptul de a fi imbecil în tot ceea ce scrii.
De asemenea, nu te obligă nimeni să scrii
– obligativitatea scrisului e o formă de șantaj – scrisul în sine… obsesia față de scris fiind, in nuce, un blestem, iar filosofia asupra sa o pușcărie din care n-a evadat nimeni niciodată, nu e nimeni „întreg la cap” și n-a scăpat nimeni viu. Nu te poate nimeni obliga să scrii niciun cuvânt, nici măcar dacă ai comis un omor: scrii pentru că vrei tu să povestești (unii scriu – și iau premii pentru asta – capodopere despre crime pe care nu le-a comis nimeni, dar se vor comite dacă tot s-au povestit), scrii de frica anchetatorului, scrii pentru că speri că, dacă-ți spui povestea, iei ani mai puțini de condamnare… dar n-am văzut niciodată un om a cărui mână să fie forțată, fizic, să scrie.
Da, să torturezi psihic pe cineva să scrie e mai ușor – dar orice lucru scris sub presiune e un fake abominabil, mai grav decât minciuna intenționat-criminală.
La fel, ai dreptul să taci voluntar!
Apanaj al esteților moraliști educați în școli sau autodidacți erudiți născuți special pentru așa ceva, tăcerea voluntară (ca introspecție, ca post, ca rugăciune, ca formă de protest sau de perioadă sabatică) a fost și va rămâne cea mai nobilă dintre formele de comunicare a omului atât cu el însuși cât și cu semenii săi… dar asta nu și-o mai permite oricine… au rămas tot mai puțini și trăiesc izolați – iată încă o formă pe care o îmbracă sărăcia noastră cea de toate zilele.
Să taci voluntar când știi totul, să simți că e cel mai bine pentru toată lumea să rămâi așa și să scrii doar „pentru după ce pleci” – iată paradisul oricărei minți… dar acolo au acces mai degrabă cei care nu-și doresc asta decât cei care luptă pentru opiniile lor.
Așadar, dacă te consideri o publicație PENTRU TOȚI OAMENII
– IAR NU SCLAVUL AUTORITĂȚILOR STATULUI, ar trebui să ai OBLIGAȚIA DE A PUBLICA OPINIILE TUTUROR – a celor care-ți convin pentru că-ți convin și a celor care nu-ți convin pentru că nu-ți convin cum ne învățau anticii despre raportul dintre măsura omului și cea a tuturor lucrurilor… pentru că o publicație generalistă n-ar trebui să fie un trib, nici o facțiune a serviciilor secrete ale statului grupat în jurului unei anaconde, nici o biserică emițătoare de dogmele la modă și nicidecum o „antenă emițătoare a știrilor de pe piață” așa cum sunt primite la pachet cu manipulările într-un interes sau altul… niciunul nobil.
O publicație idealist-democratică și cinică la adresa puterii (cum ne propunem să fim de când ne-am născut) ar trebui să fie o Agora 2.0 – o piață liberă, un smart-mall în care vine lumea să-și vândă și să-și cumpere opiniile și știrile care-i plac și să le înjure pe cele care nu-i plac – nu o adunătură talibani care-ți vând ce fură de la alții și te mai și iau la rost de unde ai banii.
PROBATORIU
În ceea ce privește direct și personal activitatea mea de editor-coordonator al acestui site, mărturisesc (și public, că-n privat abordez subiectul ăsta demult și deseori, polemizând cu plăcere și sarcasm cu oricine) că nu împărtășesc majoritatea opiniilor publicate pe acest site ca atare (asta după după aranjare în pagină, corectură, ulterior promovare) – asemeni, de pildă, lui Ion Rațiu („Sunt gata să lupt până la ultima mea picătură de sânge pentru dreptul tău de a nu fi de acord cu mine”).
Unul dintre exercițiile mele preferate e să citesc opinii cu care nu sunt de acord, să bântui pe site-uri cu politici redacționale pe care le consider infecte d.p.d.v. politico-ideologic și moral, să citesc texte fără legătură cu gramatica oficială, să frecventez medii în care se discută subiecte aflate la polul opus al preocupărilor mele, să ascult muzică mai proastă decât prevede orice lege… în fapt, SĂ ÎNCERC SĂ ÎNȚELEG CEEA CE MĂ FACE DIFERIT DE ALȚII.
Nu-i vreo „rețetă proprie” – e un colaj de învățături asumate. Consider acest obicei un act de igienă la fel de important ca spălatul pe mâini.
