„Putem judeca inima unui om în funcție de felul cum tratează animalele” (Immanuel Kant)
La capătul unui sat uitat de lume, 80 de suflete și-au găsit liniștea. Vreo 70 de km pe DN7 și câteva minute cu bacul peste Mureș am făcut până în locul în care celor 80 de patrupezi li s-a schimbat viața. Într-o zi de joi, pe caniculă, în satul Lalașinț nu se întâmplă nimic. E atât de pustiu încât și pustiul s-ar înfiora. Ștrăbați satul înainte să termini o țigară. Ajungi în capăt. Lași mașina, o iei pe jos pe un drum care nu-i drum, treci lanuri de porumb și te întrebi unde mergi de fapt. E atât de liniște că ai impresia că pașii sunt zgomotul suprem. „Ai grijă, aici…mai avem de mers pe jos și cum nu e drum e mai greu” – auzeam greoi de atâta liniște, avertizarea Iasminei. „Dar unde sunt câinii” – era singurul meu gând, de om atât de sceptic și care nu putea concepe că unde sunt 80 de câini poate fi liniște. Mi-am dat seama că am ajuns în clipa în care, cei șase patrupezi anarhiști, care ignoră țarcurile, au venit să-și întâmpine salvatorul. Am păstrat distanța mai mult de dragul acelei imagini ale unei tandreți atât de sincere cum niciodată nu ți-e dat să vezi printre oameni. Și poate de frică… Doar că frica era un sentiment imbecil când cei șase magnifici au lăsat-o pe Iasmina să intre și au venit spre mine. Au venit să mă cheme în lumea lor și am intrat printr-o poartă imaginară, într-un câmp deschis, conturat de țarcuri care adăpostesc 80 de câini. Toți adunați de pe stradă, mulți dintre ei agresivi și foarte bolnavi. Iasmina i-a luat pe toți, i-a tratat și s-a luptat să-i păstreze și să-i întrețină. Să le dea o șansă. Îi cunoaște pe toți după nume, știe fiecare boală de care suferă, unde și în ce stare l-a găsit. Suferă pentru fiecare și se-ntristează că nu poate face mai mult. Nu știu ce ar putea fi acel „mai mult” în condițiile în care li se dedică exclusiv, zi de zi, renunțând la timpul ei, la momentele liniștite cu familia ei și tot ce face este să lupte pentru salvarea lor. Tot ceea ce face ea pentru aceste suflete, mie mi se pare totul și chiar imposibilul.
În câmp, cu câinii, într-o rulotă dezafectată, locuiește la propriu, Nina…
pentru că nu se îndură să-i lase singuri. Iasmina și Nina s-au descoperit, la prima impresie, întâmplător. Și le-a apropiat dragostea față de câini și dorința de a schimba ceva în această lume atât de încrâncenată spre autodistrugere. Acum sunt două care duc lupte grele și nu cu fiara din câinii pe care-i îngrijesc, ci cu fiara din oameni. „Nu ți-e frică aici?”, m-am trezit întrebând… „Cum să-mi fie frică? Uită-te la ei!”, m-a pus la punct Nina. „Aici, chiar ar putea fi un paradis. Uite, eu dorm în gluma aia de rulotă… Când intră câinii sub ea și mai sapă pământul, simt cum se înclină. Să vezi la inundații ce „fain” a fost. Toată ziua am treabă cu ei… Le dau să mănânce, curăț țarcurile, le dau tratamentele celor bolnavi, merg după apă ”… „Nu ai apă?!… „Nu. Nici curent nu am… M-am adaptat la viața asta pentru că îi iubesc și nu pot concepe să nu am grijă de ei. Dar nu e ușor. Nici unde să-mi încarc telefonul nu am. Și visez la băile mele cu spumă de pe vremuri și la programările la saloane de înfrumusețare și la serile pe terase la bere.”
Au muncit mult să facă adăpostul și-au împărțit bine sarcinile: Nina stă acolo și îngrijește câinii, Iasmina face drumurile pentru aprovizionarea cu hrană și medicamente pentru câini. Și pentru cele necesare Ninei. Dacă un câine are nevoie de tratament la clinică, Iasmina merge îl ia, îl duce la Arad, stă cu el la clinică, și-l duce înapoi în sat. Au fost zile când a făcut cinci sau șase drumuri. Alte ajutoare nu au…
Și am plecat noi trei și cei șase anrhiști după apă… cu găleți și bidoane, pe jos, până la o fântână care e mai mult o groapă cu apă… „Măcar pentru ei să-mi ajungă, că le pun și să se răcorească pe căldura asta”. „Dar de ce nu mergi în sat după apă” ar fi o întrebare firească. În cazul lor, este una dureroasă și de aici începe partea tristă a poveștii.
Pentru că oamenii din sat sunt împotriva lor…
Pe Iasmina o numesc „doamna cu câinii”. Un fel de ciudățenie de om care a venit să le tulbure liniștea. Eu am ajuns acolo după o revoltă a sătenilor și după inundații… O imagine apocaliptică mai ales dacă nu mergi să te convingi cu ochii tăi că nimeni nu tulbură pe nimeni și toți ar putea împărți liniștiți acel petec de pământ. „Nu înțeleg de ce… chiar și cei din sat ne-au adus aici câinii lor…și avem grijă de ei. Uite, acolo în țarc, sunt șase aduși dintr-o singură gospodărie… De fapt au fost șapte dar unul este printre ăștia care nu stau în țarc”, este nedumerirea Iasminei.
Și autoritățile stau departe și nu fac nimic…
Au făcut apel către primarul comunei să le ajute măcar cu drumul de acces până acolo. Nu au cerut investiții majore, ci măcar să-l niveleze cu un utilaj și să pună niște piatră. Am văzut ce groapă e și nu îmi pot imagina cum e atunci când plouă. Dacă trebuie să aducă mai multe materiale pentru țarcuri, mai multă hrană pentru câini, e un coșmar. Trebuie să apeleze la cineva cu tractor să le ajute… evident, contra cost. Și așa e greu să găsească pe cineva dispus să facă două drumuri… și asta numai de la mașină până la țarcuri. Pentru primărie este imposibil să facă ceva concret, să cheltuie pentru „niște câini”, mai ales că aceștia nu votează… Trist e, că primarul comunei este de profesie medic veterinar, o profesie nobilă care nu ar trebui umbrită sau secată de politică.
Au fost „vizitate” și de cei de la Direcția Sanitar Veterinară ( DSV), la sesizarea sătenilor. Acea Direcție Sanitar Veterinară care ar trebui ea să gestioneze cazurile câinilor fără stăpân și avem atâtea cazuri, în fiecare zi, care dovedesc cum o face. Am vrut să aflu care au fost motivele sesizării, pentru că mie mi se părea un loc perfect pentru un adăpost canin: departe de zona locuită, cu spațiu suficient pentru țarcuri încât să nu fie înghesuiți, fără oameni care să se perinde și pentru care ar putea fi un risc, suficient de departe încât să nu deranjeze fonic etc. Se pare că, singurul motiv de „deranj” , neexprimat oficial dar cunoscut de Iasmina și Nina, este poziționarea adăpostului pe un teren preferat al braconierilor din zonă și care, din umbră, au dirijat revolta sătenilor.
Hrana și tratamentele le plătesc din donațiile pe care le primesc de la alți iubitori de animale
când le primesc. Fiecare ban primit este folosit exclusiv pentru câini și nu acoperă niciodată cheltuielile pe care le au. Poate justifica orice leu cheltuit iar costurile adiacente, combustibil, hrană și apă pentru Nina, le acoperă din bugetul familiei. Cu toate astea este mulțumită și nu se plânge. Regretă doar că nu poate salva mai multe suflete și visează ca această implicare a ei să fie temelia pentru un adăpost așa cum se cuvine, fără improvizații și cu mai mult confort pentru cățeii ei.
Cazurile pe care le are și problemele pe care le întâmpină, sunt prezentate transparent și în detaliu pe pagina sa de facebook.
După experiența din sat, dar și luând în calcul lipsa facilităților elementare pentru supraviețuirea câinilor și a Ninei (curent și rețea de apă potabilă), a decis să caute o altă locație pentru adăpost. O locație care să fie cu utilități, să aibă drum de acces și să fie la o distanță rezonabilă de cabinetele veterinare, având în vedere că toți cei 80 de câini au nevoie de asistență medicală.
Pentru că povestea lor este o lecție de viață, despre iubire necondiționată, despre dăruire, despre implicare, despre cum să-ți pese ca să dovedești că ești om, ar trebui să ne deschidă ochii spre noi înșine. Să căutăm măcar să nu facem rău dacă nu putem face bine și să iubim. Să iubim oamenii și câinii, să reflectăm o secundă la cuvintele Sfântului Vasile: „Nu îl face de rușine recunoștiința unui câine pe orice om care este nerecunoscător binefăcătorilor săi?”.
************************
Oricine poate face donații pentru câini. Pentru cei care vor să doneze bani o pot face în contul:
RO51BTRLRONCRT0402912101 – Mot Iasmina Speranța / Paypal: yas_minutza@yahoo
Dacă puteți ajuta în identificarea unei locații pentru amplasarea adăpostului canin, aproape de Arad, o puteți contacta pe Iasmina Moț printr-un mesaj pe pagina ei de facebook.
1 comentariu. Leave new
Sa va dea Dumnezeu sanatate, va admir pt tot si sper intr un viitor apropiat la cat mai multi adoptatori , donatori si voluntari.