#ȚaraLuPeștePrăjit
E înfricoșătoare amorțeala acestui popor care înghite atâta umilință și bătaie de joc.
Nu mai ține vrăjeala democratică cu „îi taxăm la vot”, „stat de drept”, „justiție și presă independente”.
La vot nu taxăm niciodată, pe nimeni.
Nici nu știm care tip de gândire e mai dăunător: nu merg la vot pentru că nu am cu cine vota sau îi votez tot p-ăia că n-am alții mai buni. Votantul român este un hamster care se-nvârte pe roată până dă colțu epuizat de speranța că într-o zi va fi mai bine.
„Statul de drept” e doar un slogan trâmbițat pentru că-i la modă și dă bine.
În definiție, Statul de drept este un „stat constituțional” în care exercitarea puterii guvernamentale este constrânsă de lege, bazat pe etică, raționalitate, drept, drept natural, religie sau echitate. Puterea statului este limitată pentru a proteja cetățeanul de exercitarea arbitrară a autorității. Cetățenii împărtășesc libertăți civile și pot folosi tribunalul.
În realitate, definiția se duce naibii. Constituția României e un fel de hârtie igienică virtuală de lux pentru privilegiați, începând cu șeful statului. Puterea guvernamentală nu mai e constrânsă de nicio lege, ci fix invers: legea e constrânsă de putere. Etica, raționalitatea, dreptul, dreptul natural, religia sau echitatea sunt doar excepții și principii pe cale de dispariție ca zimbri de la Hațeg. Puterea statului este nelimitată nu pentru a proteja cetățeanul, ci pentru a-l subjuga și controla. Cetățenii nu mai împărtășesc de mult libertăți civile și tribunalul îl pot folosi degeaba pentru că și el, tribunalul, e doar un instrument de subjugat și umilit cetățeanul.
„Justiția și presa independente” sunt iluzii
Atât justiția. cât și presa și-au pierdut de mult independența. Dacă într-adevăr au avut-o vreodată. Evident, sunt puține excepții. Prea puțini magistrați și-au mai păstrat eșarfa care acoperă ochii și balanța pentru a cântări drepturile și interesele fiecărei părți, fără să țină seama de considerații străine procesului, oricare ar fi ele. Sabia taie doar capul cui trebuie, iar ciocănelul ratează ținta de fiecare dată.
După cum prea puțini jurnaliști și-au mai păstrat stilourile intacte, fără cerneala primită cadou de la putere.
Nu mai scrie nimeni cu propriul sânge pentru că, nu-i așa?, nimeni nu mai trebuie să-și formeze o opinie critică și realistă cu privire la societatea în care trăiește, la autoritățile care îl guvernează. Nimeni nu trebuie să încurajeze participarea corect informată a cetățeanului la chestiunile care îl privesc, nici să impună transparență la nivelul instituțiilor publice în ceea ce privește gestionarea fondurilor publice și tragerea la răspundere a funcționarilor publici, nici să expună și să sancționeze corupția.
Trebuie doar să trâmbițăm, supuși, doar ce ne spune puterea, să înghițim în fiecare seară înainte de somn o pilulă imaginară, halucinogenă și să visăm că suntem liberi și independenți. Și, în fiecare dimineață ne trezim că efectul a trecut, iar realitatea ne pune pe unii pe tabla de darts (cu mâinile la spate și legați la gură, că cei de la putere au chef de distracție și tras la țintă), iar pe alții îi închide ca pe o balerină într-o cutie muzicală pentru a-i trage, din când în când, cu cheița.
Și ce fericite sunt balerinele, cu câtă grație se-nvârt într-un picior, cu câtă recunoștință fac plecăciunea în fața proprietarului cu cheița!…
