Debutul stagiunii 2016-2017 prilejuiește întâlnirea cu Boris Vian, binecunoscut scriitor francez, deopotrivă romancier, dramaturg, poet, scenarist, critic literar și scriitor, compozitor și chiar trompetist. Apreciem opțiunea pentru un text al lui Boris Vian, dar ne-am fi dorit o altă piesă, deoarece ne vine greu să acceptăm că războiul, cu marile și micile sale drame, poate deveni subiectul unui „vodevil paramilitar”, adică o comedie ușoară, cu o intrigă bazată pe răsturnări de situații, pe confuzii omniștiute dar și pe un vag comic de limbaj.
Intenția declarată a lui Boris Vian a fost de a stârni râsul „cu ceva care nu-i deloc hazliu: războiul” și de a eluda, cu bună știință, profunzimile temei. Astfel, debarcarea în Normandia din 6 iunie 1944, care a determinat o întreagă literatură eroică, devine acum un fapt oarecare deoarece familia unui ecarisor își ducea existența cu trimiteri la război doar în ceea ce privește propria-i familie, marea preocupare a Tatălui fiind nunta uneia dintre fete și să știe dacă aceasta este sau nu însărcinată. Sunt sigură că războiul a însemnat, uneori, situații absurde, personaje tragicomice, patriotism epidermic, confuzii hazlii, democrație de paradă dar numai în cazuri particulare, pentru că, altmiteri, știm prea bine ceea ce înseamnă cu adevărat războiul și care pot fi marile sale drame.
Într-un sens mai larg, chiar războiul poate fi considerat o groapă de ecarisaj, unde își pot găsi sfârșitul oameni și animale, având în vedere că spre final aprope toate personajele sfârșesc prin a se arunca sau a fi aruncate în această groapă, urât mirositoare. Dramaturgul demitizează războiul. Chiar dacă, aparent, Tatăl este preocupat doar de familia sa, aflăm că „americanii trag cu gloanțe adevărate” și că „distrug tot”, că unitățile militare ale nemților au fost decimate, astfel din 920 au rămas numai doi, Căpitanul și Heinz (precum și telefonul!), dintr-o altă unitate, din 100 de militari, au supraviețuit doar zece, iar democrația americană este doar o propagandă, datorită faptului că „superiorii i-au trimis pe americani să se bată cu nemții” dar nu le-au spus adevărul, din pricină că „operațiunile se fac în mod discret”. Dar Boris Vian aruncă în derizoriu și alte posibile aspecte ale războiului, cărora le conferă valoare de simbol: soldații nemți și soldații americani își schimbă uniformele în timpul unei partide de cărți; eschivarea Tatălui de a pleca la luptă și chiar „tăierea în bucăți” a celui care a adus convocarea pentru că „unul în plus, ce contează?”; învoirea soldatului Heinz și motivarea întârzierii sale printr-un bilet de voie ce trebuia dat Căpitanului; rechiziționarea de către Rezistență a două mașini: una nouă, proprietatea Vecinului iar pentru soldat, o alta, mai modestă, Delage, chiar dacă nu are tracțiunea pe față cum și-ar fi dorit ș.a.
Am insistat asupra textului nu doar pentru faptul că este surprinzător prin viziunea sui-generis asupra războiului, pentru că regizorul TUDOR LUCANU „transcrie” textul într-o lectură scenică aproape ad litteram, fără să probeze o minimă inventivitate, urmând cu fidelitate indicațiile cuprinse în paranteze, cu privire la mișcarea scenică (intrările și ieșirile personajelor, poziționarea lor pe scenă, gestica personajelor etc.) dar și cu privire la stările personajelor, precizate de autor, de asemenea în parantezele textului și anume: „furioasă”, „înnebunită”, „vexată”, „rânjește diabolic”, „voce frântă”, „oftează nostalgic” ș.a.
Regizorul TUDOR LUCANU – aflat la prima colaborare cu echipa Teatrului arădean în calitate de regizor, după ce interpretase câteva roluri ca actor și semnase scenografia a două spectacole montate în anul 2009 – nu a reușit să creeze un spectacol unitar, în care actorii să evolueze cu credință și aplomb, ci impresia a fost că fiecare își interpretează propria-i partitură fără să creadă prea mult în virtuțile textului și fără să relaționeze cu celelalte personaje. OVIDIU GHINIȚĂ, un actor de excepție aș zice, pare a-și fi construit rolul de unul singur, alunecând, uneori, prin inflexiunile vocii, spre un alt personaj (Ianche), binecunoscut dintr-o anterioară premieră a Teatrului arădean. Vecinul în interpretarea lui IOAN PETER, de altfel un actor lucid și ambițios, nu a avut, în opinia noastră, greutatea din text. Personajul este aproape continuu pe scenă, trăiește drama celorlalți dar și propria sa dramă (i s-a dărâmat casa, căzându-i „tavanul pivniței în cap”) iar în final îl împușcă pe Căpitan, trage și-n Locotenent dar sfârșește tragic fiind împușcat de către acesta. Salutăm prezența ADRIANEI GHINIȚĂ pe scena arădeană, o actriță pe care o apreciem în mod deosebit, dar în rolul Mamei i-au reușit mai puțin replicile savuroase ale textului: „nu poate mulge vacile fără fier de călcat” sau „vacile ocupă mai puțin loc după ce le-a călcat” sau „am lăsat fierul în priză. Mă duc să scot priza din perete”. A convins însă ADRIANA GHINIȚĂ ca Mamă, tandră cu fiul ei Jacques, dar și puternică când îl lovește pe Tatăl în pântece, impunându-se prin tăria pumnului. Aproape că nu am recunoscut-o pe CARMEN VLAGA-BOGDAN în rolul Marie, fiica ecarisorului, actriță, altminteri, vulcanică și credibilă, a evoluat de această dată monoton și prozaic, în aceeași notă fadă și fără relief precum Cecilia Lucanu-Donat în rolul Marie sau Cyprienne. Am aplaudat-o în repetate rânduri pe actrița ANGELA PETREAN VARJASI dar în rolul Catherine a vădit o oarecare stânjeneală, probabil din pricina faptului că a fost eronat distribuită de către regizor. Din punctul meu de vedere, cele mai inspirate roluri ca interpretare, cu sublinierea unor varii nuanțe, au fost cele ale lui André, ucenic, (ALEX MĂRGINEANU), Poștărița și Colonelul Loriot (DORINA DARIE PETER), Pastorul american (IONEL BULBUC), Soldații germani (ROBERT PAVICSITS, COSMIN BLAGA), Soldații americani (MARIAN PERFENI, IONEL BULBUC), Două călugărițe (ROBERT PAVICSITS, COSMIN BLAGA), Künsterlich, căpitan german (CĂLIN STANCIU). Cât îi privește pe ȘTEFAN STATNIC (Jacques, fiul ecarisorului) și ERIC ȚUȚUIANU (Heinz, soldat german) au evoluat tern și anemic, defectuos, credem, distribuiți de regizor.
Cu o scenografie descriptivă, strict funcțională, lipsită de subtilități și profunzimi, semnată de regizor, ne aflăm în fața unei reprezentații la care spectatorii sunt dornici să se amuze dar spectacolul este mult prea cuminte și fără strălucire.
Felicitări pentru Caietul-program. Și o apreciere deosebită pentru strădaniile neostenite ale lui CARMEN ISPAS.
