Excelența și impostura în România contemporană – între merit și contraselecție | Despre selecția elitelor, degradarea criteriilor și capturarea instituțiilor
Ce m-a determinat să aleg această temă dificilă?
Sunt implicat într-un grup creativ care a publicat recent o antologie de creații în cinci domenii. Unul dintre autori se prezenta drept deținător al unui număr impresionant de titluri universitare, director de reviste, corespondent la publicații academice, doctor în științe, autor de cărți, medaliat, decorat etc. Am verificat aceste afirmații și, cel puțin în cinci cazuri dintre, s-a dovedit că nu corespund realității. Posibil impostor!
Cum însă nu pot vorbi despre impostură înainte de a vorbi despre excelență, am ales titlul: Excelența și impostura.
Tema excelenței și a imposturii nu este una moralizatoare, ci una profund instituțională și civilizațională. Ea privește, în ultimă instanță, felul în care o societate își selectează elitele, își legitimează autoritatea și își protejează competența reală.
Excelența și impostura nu sunt simple „însușiri umane”, ci forme distincte de raportare la adevăr, la muncă, la responsabilitate și la putere. Excelența construiește încredere și funcționalitate; impostura produce aparență, imagine, captură simbolică și degradarea criteriilor.
Nu de puține ori am constatat, în spațiul public românesc, că tensiunea dintre valoarea autentică și validarea artificială a devenit nu doar vizibilă, ci și acceptată. Într-un climat dominat de vizibilitate mediatică, loialități conjuncturale și competiție de imagine, excelența riscă să fie percepută ca o excepție incomodă, iar impostura – ca o strategie legitimă de reușită.
Înțelegerea acestor două tipuri de comportament și de legitimare nu mai ține doar de etica individuală, ci de capacitatea societății de a-și conserva criteriile, instituțiile și raționalitatea publică.
Excelența
În spațiul public românesc, excelența poate fi definită ca exercitarea competenței profesionale la nivel înalt, în condiții de presiune politică, simbolică sau mediatică, cu păstrarea autonomiei intelectuale și a responsabilității instituționale.
Excelența nu este doar performanță individuală, ci capacitatea de a apăra standarde într-un mediu care le contestă sau le relativizează. Excelența înseamnă valoare autentică.
România nu duce lipsă de oameni competenți. Duce lipsă de sisteme care să îi protejeze și să îi valorizeze.
În acest peisaj tensionat există totuși figuri care ilustrează limpede ceea ce poate însemna excelența profesională ca exercițiu de continuitate și responsabilitate publică.
Un astfel de exemplu este istoricul și academicianul Ioan-Aurel Pop. Dincolo de funcțiile de reprezentare publică, relevanța sa derivă dintr-un parcurs intelectual coerent, dintr-o producție științifică constantă și din apărarea explicită a criteriilor academice într-un context în care însăși ideea de autoritate științifică este adesea relativizată. Este o formă de excelență care nu caută spectacolul mediatic, ci se sprijină pe rigoare, continuitate și responsabilitate instituțională.
Un alt tip de excelență, diferit ca profil, dar la fel de relevant pentru spațiul public românesc, este cel ilustrat de juristul Tudorel Toader. Indiferent de evaluările politice conjuncturale, parcursul său profesional este construit în jurul unei competențe solide în drept constituțional și al unei cariere academice care precedă și depășește episoadele de vizibilitate publică.
Este important să observăm acest lucru tocmai pentru a separa excelența profesională de polarizarea politică de moment.
În ambele cazuri se regăsește un element definitoriu: competența este anterioară poziției publice și, în bună măsură, independentă de aceasta. Aceasta este o trăsătură esențială a excelenței autentice.
Impostura
Impostura reprezintă ocuparea pozițiilor de autoritate profesională, intelectuală sau publică prin mecanisme de vizibilitate, relaționare sau protecție politică, în absența unei competențe verificabile și a unei responsabilități reale față de domeniul respectiv.
Dacă excelența se întemeiază pe evaluare, impostura se întemeiază pe ocolirea evaluării.
Problema majoră a societății românești nu este absența excelenței, ci faptul că aceasta funcționează într-un climat instituțional care nu o favorizează structural. Dimpotrivă, de prea multe ori, mecanismele de promovare și de vizibilitate produc o formă sistemică de contraselecție. Aici apare, legitim, metafora „ghearelor imposturii”.
Impostura românească nu este, în primul rând, o problemă de moralitate individuală. Este o problemă de arhitectură instituțională și de cultură publică.
Pornind de la cazul menționat mai sus și fiind convins că el nu este singular, am apelat – într-un exercițiu informal – la instrumente de căutare și analiză automatizată. Rezultatul a indicat un număr semnificativ de situații similare. Tocmai pentru a evita orice acuzație de selecție arbitrară, am renunțat la exemple locale și m-am întors la un model clasic.
Am apelat la Molière și la piesa sa, Tartuffe.
Eroul piesei Tartuffe este prototipul ipocritului și al impostorului viclean, care se prezintă drept evlavios și umil pentru a-și atinge scopurile: acapararea averii lui Orgon și seducerea soției acestuia. El mimează superioritatea morală, fără a produce valoare. În schimb, instrumentalizează limbajul religios, gesturile de modestie și discursul moralizator pentru a capta încrederea anturajului.
Tartuffe ocupă simbolic poziția excelenței fără a-i asuma costurile. El nu acceptă nicio verificare reală; orice întrebare devine, în logica sa, un atac moral.
În final, prin luciditatea și inteligența personajului feminin Dorine, adevărul este scos la lumină, iar impostorul este demascat.
La noi?
Nu pare să existe, deocamdată, o „Dorine” instituțională capabilă să neutralizeze sistemic impostura.
În politică, impostura se manifestă prin substituirea competenței administrative și juridice cu retorică moralizatoare. Legitimitatea nu mai derivă din capacitatea de a gestiona politici publice, ci din capacitatea de a mobiliza emoții și de a produce narațiuni simple despre vinovați și salvatori.
Funcțiile publice sunt transformate în instrumente de vizibilitate personală, iar instituțiile devin simple decoruri pentru competiții de imagine.
În acest cadru, excelențele, profesioniștii reali nu sunt percepuți ca resurse, ci ca obstacole. Ei introduc criterii, proceduri și limite. Impostura politică preferă loialitatea, predictibilitatea și tăcerea.
În educație și în mediul universitar, impostura are o formă mai subtilă și, tocmai de aceea, mai periculoasă. Ea se manifestă prin acumularea de titluri, poziții și funcții fără o producție intelectuală consistentă și fără expunere reală la competiția academică internațională.
Validarea se realizează în interiorul unor cercuri închise, prin reciprocitate instituțională, și nu prin evaluare de conținut.
Pe termen lung, efectul este devastator: universitatea încetează să mai fie un spațiu al excelenței și devine un spațiu al reproducerii ierarhiilor interne. Într-un asemenea sistem, excelența este tolerată doar atât timp cât nu perturbă echilibrele de putere.
În spațiul social și mediatic, impostura capătă forma cea mai vizibilă: confuzia structurală dintre notorietate și competență. Apar figuri prezentate drept „experți universali”, fără un traseu profesional verificabil, dar cu o prezență mediatică intensă.
Discursul lor este, de regulă, simplificat, emoțional și perfect adaptat consumului rapid. Publicul ajunge astfel să asocieze valoarea cu prezența constantă pe ecran și nu cu construcția profesională de durată.
În acest fel, impostura nu mai este doar tolerată. Devine model aspirațional.
De ce funcționează acest mecanism?
În primul rând, pentru că evaluarea autentică este dificilă, lentă și conflictuală. Presupune expertiză, timp și curaj instituțional. E mai simplu să validezi imaginea.
În al doilea rând, pentru că societatea românească traversează de decenii un deficit structural de încredere în instituții. În lipsa unor repere stabile, oamenii caută figuri vizibile și discursuri ferme. Impostura oferă siguranță simbolică, chiar dacă nu oferă soluții reale.
În al treilea rând, pentru că există o oboseală socială față de ierarhiile construite prin muncă lentă. Excelența este incomodă: cere timp, disciplină și acceptarea comparației. Impostura promite scurtături.
Metafora „ghearelor” este, din acest punct de vedere, corectă. Nu pentru că impostura ar fi omnipotentă, ci pentru că mecanismele ei sunt structurale și repetitive. Ea ocupă spațiile slăbite: instituții fragilizate, reguli relativizate, criterii contestate.
Ceea ce sufocă domeniile publice nu este prezența impostorilor ca indivizi, ci instalarea imposturii ca model de funcționare.
Excelența, în schimb, rămâne o formă de rezistență profesională. O formă de loialitate față de standarde și față de sensul profund al profesiei – fie că vorbim despre cercetare, drept, administrație sau educație.
Diferența dintre cele două nu este una de succes public. Este una de raportare la adevăr și la verificare.
Excelența acceptă să fie evaluată, criticată și corectată.
Impostura se apără prin discurs, vizibilitate și rețele de protecție.
Atunci când contraselecția devine regulă, nu pierdem doar oameni valoroși. Pierdem capacitatea statului de a funcționa pe criterii raționale. Iar aceasta este, în fond, cea mai gravă consecință a „ghearelor imposturii”.
FOTO: Secvență din piesa „TARTUFFE SAU IMPOSTORUL” – sursa: Teatrul de Stat Constanța
- Citește mai multe articole ale autorului – AICI
1 comentariu. Leave new
De înțeles că nu ați dat exemple de impostori, lista era interminabilă.