LUMEA CA O VOMĂ sau GREAȚA VOIOASĂ A COTIDIANULUI (xix)
FALS ESEU DESPRE HABARNISM ȘI DERUTA PUBLICĂ (Capitolul II)
PENSIA CA „LOZ ÎN PLIC” sau „MAI TRAGE ODATĂ!”
– A TREIA PARTE –
În loc de MOTTO: „Pensionarii sunt persoane a căror profesie este trândăvia” (V.I. Lenin – ceva scrieri de tinerețe)… Vă place?… Mie da, dar numai cu titlul de umor negru… foarte amar… în „dulcele” spirit englezesc…
1. Dumnezeu și-a permis „trândăvia” în a 7-a zi a „Facerii” – după Biblie… omului nu i se poate „aproba” cuvenita odihnă (=„trândăvia”?) după o viață de muncă, în drum spre „veșnica odihnă” – după Volodea…
Iată cum – boieri dumneavoastră – „cel mai cel” dintre bolșevici, „ăla” ce-a inaugurat „autostrada” spre „visul de aur al omenirii”, își permite să ne persifleze pe noi, pensionarii, taman din Mausoleul situat în Piața Roșie, unde „trândăvește” – ca mumie (thanks God!), cam de 100 de ani!… Pentru ca să nu „trândăvească” nimeni altcineva, niciodată, nici măcar în week-end, tot „ilustra” (vreau să zic – „sinistra”) mumie a inventat subbotnik-ul (în ruso-engleză), i.e., „munca volo-musai” (în română), cea în care toți oamenii muncii (foștii proletari…) trebăluiau – neobosiți, și cu „entuziasm revoluționar” – la curățarea străzilor de gunoi, repararea facilităților publice, colectarea de materiale reciclabile și alte servicii comunitare… Tot mai bine decât să meargă la … slujbă, la biserică, unde să se închine la idoli falși, să-l proslăvească pe „Drăguțu’ de Sus”, să pupe smeriți icoane, să bată mătănii… mă rog… tot tacâmu’… Pe scurt: după ce a suflat „har și duh” asupra „chipului de lut”, recte Adam, Creatorul l-a mai și „binecuvântat” cu pacostea de Eva, ca nu cumva să „trândăvească”… săracu’! Urmașii celor doi nefericiți au tot evoluat – născut, trăit, crăpat – până la stadiul de a se mira (nu în sensul genezei filosofiei – apud grecii antici…) de un „eveniment” petrecut recent, în spațiul carpato-danubiano-pontic (zis și „mioritic”): recalcularea pensiilor!…
2. De la Horo(R)scop la Apoca(LIPSĂ)…
Din momentul în care, grație parșivei de Eva, omul a primit un divin șut în cur ce l-a „expulzat” din „raiul uterin” al plictiselii făr’ de sfârșit, direct în hazardul haznalei pământești, unde doar „norocul îl petrece”, din acel moment, așadar, „chipul de lut” a căutat să întrevadă și să controleze cumva viitorul atât de halucinant incert… Paradoxal, apariția și amenințarea riscului în viața de zi cu zi l-a făcut pe homo sapiens (încă nu de două ori… „sapiens”! ) să devină cumva … prevăzător… I.e., să se asigure…Ce mi se pare ciudat este faptul că – la început – era mai prevăzător cu privire la bunurile din posesie (fatidica proprietate privată) decât cu privire la propria-i viață curentă… Era preocupat doar mai ales vis-a-vis de ipotetica „viață de apoi”, pregătindu-și, cu grija „zilei de mâine”(?), trecerea de la statutul de „flotant”, din mizera viață palpabilă, la statutul de „rezident permanent” încât mai fastuoase și durabile „locuri de veci”… evident, cine-și permitea acest lux atât de inutil… Deh, viața reală e doar o glumă, prin scurtimea ei; în schimb, viața „de apoi” e ceva demn de luat în serios, prin eternitatea ei… În ignoranța lui funciară, omul se credea la cheremul jocului aștrilor care-i hotărau fatal destinul, soarta. Apoi bunăvoința / reaua-voință a zeilor… Nu ne este nici azi prea clar raportul dintre destin și zeitate. Consultarea oracolelor, a magilor, cultul de îndurare (prin sacrificii materiale și umane) au cam mers mână-în-mână… totul pentru aflarea și controlul viitorului nebulos, dotat cu o singură certitudine – hazardul și entropia… Oh, să nu credeți că lucrurile astea s-au oprit, rămânând doar apanajul vremurilor vechi! Ele continuă, mai abitir, și azi. Pentru Românica, bag mâna-n foc! Vajnicele noastre vrăjitoare, de obicei de la șatră sau din palatele cu multe turnulețe (kitsch-ul în forma sa sublimă, aferim!) prosperă, mai ceva ca niciodată, căci au fraieri (dar mai ales fraiere) la discreție! Cât privește așa-zisele mass-media (social media) sunt „stropite din belșug” cu horo(R)scopuri (sau horo(R)scoape?), consultate cu sârg și sfințenie, zilnic (dacă s-ar putea, adică, de ar fi, atunci și oră de oră sau minut de minut). Nu mai prididesc fătătorii de horo(R)scop să facă față cererii; câți autori, tot atâtea horo(R)scopuri, „All kinds of Everything”- vorba unui vechi șlagăr de Eurovision. Important e ca prostimea, cretinimea, „ignorimea” (mai ales purtătoare de sutien tampoane și fustă!) să fie satisfăcută… (pentru deliciul golănimii, conform unui vechi banc, anagramați cuvântul „satisfăcută” prin permutarea reciprocă a lui „f” și „c”…). Nu mai vorbesc de peregrinajele la locuri sfinte, „țucatul” (era să zic „țucalul”) moaștelor „sfinte” și alte drăcovenii. Mai nou, spre uluirea și a unui sceptic, chiar nihilist (cum sunt, par hasard, și eu) a apărut și sexologia în sutană, menită să rânduiască (să asigure! ) viața viitoare din patul românului: al nost’ Savonarola of Tomis, cu nume de împrumut – T(H)eodosie, mai că poruncește la tot omu’ de pe aceste meleaguri: unde, când, cum și de ce să-și „încalece” partenera (musai, numa’ nevastă dar nu și anterior, divorțată sau văduvă…). Mare-i grădina’!!! Totul din spirit de prevedere, sub înaltă oblăduire bisericească ortodoxă a ÎPS… S-o fi săturat săracu’ de atâta curvonet ce roiește în jurul prea-sfințeniei sale, ca muștele la balegă, sau… vârsta, bolile…(orice e posibil!). Asta da, Apoca(LIPSĂ)!… Dar să nu intrăm în panică! Chestii la fel de mizerabile se petrec în toată lumea largă, inclusiv pe la case mai mari… am văzut extrem de recent, peste Canalul Mânecii… iar foarte, foarte recent, priviți la Casa Regală a Norvegiei unde o membră onorabilă a familiei, o muiere pare-se serioasă (ce vreți la peste 52 de ani?!) se „însoțește” cu un (autointitulat) șaman… pe deasupra, și re-încarnat sau înviat din morți… încă din vremea Egiptului antic, când domnia sa era, cică… faraon… D-zeu să primească! Nu știu dacă „mirele” îi va putea „asigura” viitorul, dar măcar, să i-l ghicească… Iată deci, Apoca(LIPSA) dar nu pare atât de înspăimântătoare; să nu uităm că acest cuvânt are, ca sens primar, cel de revelație, deci și un fel de privire , scrutare spre viitor… Și la noi, în Românica, putem vorbi de o Apoca(LIPSĂ) după Iohannis & Guvern: ea a apărut după citirea primelor plicuri cu menționarea pensiilor recalculate și va continua – așa cum ne asigură, cu entuziast aplomb, actuala Ministră a Muncii. Că așa pățim de punem muieret la conducere… Ce să mai vorbesc de Frau Ursula von… Bruxelles, care l-a îmbrobodit pe mucalitul nostru de premier, Marcel, cerându-i o schimbare de sex pentru Victor Negrescu (propus doar pentru o schimbare de funcție: din vicepreședinte al Parlamentului European să devină comisar<Ă> european<Ă>, sic!). Să nu uităm că în Vest, nu se mai spune „sex” (decât la o anumită…activitate), ci „gen”, că genurile pot fi de toate culorile curcubeului LGBT, mai precis ceea ce simte, consideră, dorește, visează orice purtător de… gen… Ce dracu’ poate fi atât de greu pentru Victor Negrescu să „se simtă” fetiță? Răsplata promisă de U.E. pentru țară este de nerefuzat!: acceptarea renegocierii pentru reducerea cu 10% din componenta de împrumuturi din PNRR, apoi, un nou acord în ce privește deficitul Românicăi, pe 7 ani în loc de 5… „Fătuca” Victor Negrescu trebuie să se sacrifice pentru patrie… Frau Ursula tot cere, neîncetat, muieri, să ajungă la (cel puțin!) 50% din componenta de conducere a U.E.! Și atunci, să nu fie valabilă interogația „Ce contează sexul când doi oameni se iubesc? ”. Și apoi, să abolim lozinca vechiului șlagăr românesc (premoniție a LGBT-ului), „O fată mai găsești dar un prieten nu”… Aviz ÎPS Savonarola de Tomis!…
3. Contra-MOTTO la „înțelepciunea” lui V.I. Lenin: VICIUL-TRÂNDĂVIE AL PENSIONARULUI SE EXERCITĂ DE PARTEA CORECTĂ A IERBII!…
Iar de „încălzire”, pentru ce urmează, să-i mai dăm lui Vladimir Ilici și trei scatoalce după ceafă (grijă, să nu-i stricăm freza !…):
Primul viciu. Doi pensionari trecuți de 80 de ani, foști iubiți, în fine, se revăd după vreo 40 de ani… Ea: „Soțul meu a murit. Putem <<s-o facem>>…” El: „Și <<a mea>> a murit”!…
Al doilea viciu. Doi pensionari, pe o bancă în parc: „La 85 de ani ai mei… încă îmi țin nevasta trează!”; „Da’, ce-i faci?”; „Păi, pân’ la miezul nopții fumez, apoi, pân’ dimineață…tușesc!”
Al treilea viciu. Pensionarul serios, tradiționalist: „Când mor, vreau să fiu îngropat creștinește!”. Pensionarul progresist, haștagist: „Eu vreau să fiu incinerat!”. Pensionarul bețivan, cu siguranță conservator-„tradiționalist”: „Eu vreau să fiu îmbuteliat!”.
Acum putem să începem…
Cum, proaspăt venit din Anglia, nu mă așteptam să găsesc aici laptele și mierea promise de atâția țipțări în vâltoarea imundă a campaniilor (sic!) electorale, am dat, în schimb, de altceva: circul cu recalcularea pensiilor… Noua lege a pensiilor a intrat în vigoare chiar de azi, 1 septembrie a.c., evident cu surlele și trâmbițele de rigoare ale guvernanților… În treacăt fie spus, am dat și de ceva „bun”: la noi muierile nu sunt tot atât de grase, burtoase și „curoase” ca britanicele…
M-am apucat să mă documentez destul de serios cu privire la istoria sistemelor de asigurări sociale și de pensii. Confuzia mi s-a amplificat: nu prea există date clare despre trecut; cu certitudine, „câte bordele, atâtea obicele”, mai ales în Europa… Este cert că sistemul de asigurări (în primul rând pentru bunurile materiale!) a început primul să se contureze; a curs totuși destulă apă pe Nil, pe Tigru & Eufrat, pe fluviile Europei… până s-a ajuns la forme juridice, apoi instituții statale de reglementare; o schiță istorică a acestora nu-și are locul aici și acum, poate altă dată, cu alt pretext oferit cu „generozitate” de realitățile mereu-surpriză ale Românicăi… S-a spus, pe bună dreptate, că înainte de prima revoluție industrială, a avut loc prima revoluție comercială. Aceasta (din urmă) s-a produs illo tempore (în urma călătoriilor în Asia și America – sfârșitul sec. XV!) și așa se explică de ce avem de-a face cu primatul mărfii, al bunurilor material-comerciale, în raport cu viața și sănătatea omului! Cum am mai spus: pârdalnica de proprietate privată… Ideea fundamentală era simplă: existența riscului și, corespunzător, nevoia unor operațiuni de împărțire a riscurilor, pe baza altei idei, general umane: dorința ca paguba suferită de o persoană să fie suportată de mai multe persoane!…Cât privește organizarea sistemului de pensii, aceasta este o „cucerire relativ recentă a civilizației”. Și cum, atunci când vorbim de seriozitate, punctualitate, respectul pentru muncă, rigoare, precizie ș.a.m.d., ne gândim la nemți, nu e de mirare că toată tevatura cu pensiile (în sensul autentic, modern al cuvântului) trebuia să înceapă în Germania… Îmi pare rău de englejii mei, dar ei rămân doar cu pionieratul glorios și pragmatic al sistemelor de asigurări (să pomenesc de Lloyd? – nu e acum cazul…). Dar nici cu lumea germană (mai degrabă, „germanică”) nu mi-e rușine: odată cu deluviul produs de „venituri” s-au cam dus dracului, și „acolo”, vechile și sănătoasele „metehne”…
Dar, ce s-a petrecut în Germania?
Otto Eduard Leopold von Bismark ajunge primul cancelar al Imperiului German („cancelarul fier”), 1871-1890. Cel ce-a realizat, „prin foc și sabie”, unificarea Germaniei. Acest iunker conservator a promovat cel mai progresist program din istoria politicilor sociale (de până atunci!). Comuna din Paris (72 de zile în 1871) a fost nu numai o tragică utopie, ci și o sângeroasă dramă. Totuși – așa se spune…- l-a convins și pe Herr Otto să impună o legislație nouă, începând cu 1880. Scopul? „de a pune în mintea masei mari de oameni sărmani, fără o proprietate, ideea de protecție socială care se naște din conștiința dreptului la pensie”. Ideea era socialistă; von Bismark va spune însă, cu cinism, „cine îmbrățișează aceste idei va ajunge la putere”… Ideile lui Bismark vor fi, ulterior dar destul de rapid, preluate și de Regatul Unit, Franța, Belgia, Italia ș.a.m.d. (copiate și adaptate). Din nou perplexitate: excepția bizară tocmai a Rusiei, unde experiența bolșevică a ignorat grija pentru săraci și vârstnici… să ne mai mire atunci Volodea din motto-ul de la începutul acestui episod?
De fapt, Herr Otto nu este chiar atât de original. Sub influența ideilor social-democratice ale lui F. Lassalle, Friedrich Krupp (din Essen) publică la 9 septembrie 1872 „Regulamentul general” (la 12 săptămâni după celebra grevă a minerilor germani), conținând cele mai moderne idei ale unui management industrial (multe din ele, valabile și azi!). Recte, pentru prima dată în istoria relațiilor de muncă erau introduse dreptul la asistență medicală, constituirea unui fond de ajutor pentru accidente de muncă, boală… PENSIE! Ca urmare, s-a înființat Instituția de asigurare pe viață (1877); urmașele ei de azi sunt cunoscutele Case de asigurări și de pensii. De credem că inițiativele lui F. Krupp „țâșneau” dintr-o mare omenie sau filantropie, ne înșelăm. Totul era prevăzut spre a asigura „stabilitatea” (noțiune tare „dragă” nouă, azi, în Românica…), siguranța, viitorul profiturilor (de tip clar capitalist): spitale și aziluri pentru bătrâni, cantine și magazine pentru salariați, școli profesionale, case de odihnă, mijloace de sprijin în cazul inundațiilor periodice ale râului Ruhr, participarea muierilor la acest sistem (ce oroare!, ha, ha, ha…) etc. Beneficiarii erau totuși în număr relativ mic, de vreme ce vârsta de „pornire” era (încă pe atunci!) cea de 65 de ani, greu de atins (atunci la „ei”, acum la… noi, în ciuda statisticilor rozosine cu care se mândresc guvernanții noștri…). Deci, în cazul lui von Bismark, (care a avut un parteneriat cu Krupp), pensia (de muncă, vârstă, incapacitate, urmaș etc.) se conturează, se cristalizează ca sprijin financiar gestionat de stat / guvern (!) pentru membrii mai în vârstă ai societății. Presat de adversarii socialiști, von Bismark va impune noile măsuri în Reichstag: „cei care sunt împiedicați să muncească din cauza vârstei și a invalidității au o pretenție bine întemeiată la îngrijire din partea statului”. Guvernul german estima pe atunci speranța de viață undeva cam peste 70 de ani. (apud Abe Bortz, Social Security: A Brief History of Social Insurance ).
4. În loc de Post-Motto dar și replică finală dată lui Volodea (Vladimir Ilici): pensionarul este acea persoană care apucă să mănânce din propria-i colivă fiind încă viu
Deci, apud șabloanele rituale de tip creștin (mai ales ortodox), are (încă) acces la propria-i colivă dar nu și la pomana ce se dă (știm noi când…). Conform șabloanelor definiției (din punct de vedere logic): gen proxim – persoană (evident, axiomatic, ființă umană); diferența specifică – capacitatea de a mânca (mai precis, de a prinde încă ocazia de a se hrăni) + obiectul hranei este coliva (cu semnificațiile ei transcendente, i.e., aducerea „viitorului” în „prezent”) + timpul activității de hrănire: cât omul (nostru) e încă viu. Corolar meta-transcendent (???): coliva proprie, i.e. cea care i se cuvine. Iar asta este pensia. Dacă definim pensia prin colivă și coliva prin pensie, atunci ajungem la un fel de paralogism (chiar sofism): idem per idem, sau acel raționament ce are forma geometrică (plană – de la platitudine, sic!) de cerc vicios. Coliva, pentru cei ce o „servesc” la pomană, este o punte spre trecut, ( i.e., fostul pensionar, deci fostul-fost om al muncii) dar și o punte spre viitor (pentru cei prezenți la pomană și care… „urmează”). Cum între trecut și viitor nu există (cert, strict real!) decât prezentul fulgurant, de o n-ime (unde n tinde la infinit), rezultă că pensionarul nostru, în cauză, nici nu există și nici nu apucă să mănânce din propria sa colivă. Corolar (din nou, transcendent): pensionarul este un moft, o fiță, la fel precum coliva în genere… Cred că v-a plăcut demonstrația a la Urmuz… Cât de tâmpit este sofismul ăsta, urmează să stabiliți voi, boieri dumneavoastră… Eu mă consolez la gândul că ce-am spus aici nu-i o tâmpenie mai mare ca definiția pensionarului dată în Wikționar-ul de pe Net (ce nume, Dom’le, cred că au greșit la redactare, era vorba, poate, de MICȚIONAR…). Avem aici 6 sensuri ale termenului: (i) persoană care primește pensie; (ii) persoană care primește o subvenție sau subsidiu; (iii) persoană internată într-un azil sau într-un ospiciu; (iv) persoană închisă într-o închisoare, deținut; (v) animal [acum, nu mai e persoană ???!] închis într-o amenajare specială (pentru a fi expus publicului) [chestia cu expunerea la public mai merge…]; (vi) persoană care stă în pensiune la cineva… Faptul că se invoca etimologia franceză nu-i face nici pe franțuji mai breji dar nici pe autorii „definiției”… Voi continua… în episoadele următoare, să mă desfăt cu înțelepciunea din mediile sociale…(social/ mass media).
În loc de încheiere.
În Anglia, în fosta „acasă” (Kingsway House) aveam o vecină negresă, farmacistă și… lesbiană. Când venea seara de la slujbă (ruptă de parcă în famacia spitalului în care lucra, trebuia să tragă la coasă toată ziulica… să cosească ce?… plante medicinale?…), se oprea pe prea-englezeștile trepte unde eu mă așezam pe scăunelul meu la fumat (și în ceas de seară!) și… mai stăteam la taclale. Aflase, de la mine, că scriu în presa (online) din România (țară pe care o vizitase și de care era încântată… ca să vezi!) și că, acum, spre finalul șederii mele în perfidul Albion, după ce aflasem de circul cu recalcularea revoluționară a pensiilor, mă gândeam să scriu ceva… la temă. M-a luat pe sus, frust ( a propos de „păsările de noapte” ce roiau noapte de noapte pe strada noastră, chiar în zona locuinței noastre și cu care, multe, mă cunoșteam de la schimbul de țigări… nimic mai mult, parol!): curvele sunt și ele oameni ai muncii, toți oamenii muncii merită o pensie, DECI și cea mai veche meserie din lume merită răsplata pensiei. Cum ar trebui să fie o prostitoată pensionară? Temă de reflecție, boieri dumneavoastră…
Citește și:
- GREAȚA VOIOASĂ A COTIDIANULUI (18)
- Mai multe articole ale autorului puteți citi AICI – Reportaje și AICI – Opinii
