LUMEA CA O VOMĂ sau GREAȚA VOIOASĂ A COTIDIANULUI (xviii)
FALS ESEU DESPRE HABARNISM ȘI DERUTA PUBLICĂ (Capitolul II)
PENSIA CA „LOZ ÎN PLIC” sau „MAI TRAGE ODATĂ!”
– A DOUA PARTE –
Dilemele pensionarilor de pretutindeni: CONSUMĂM CA SĂ TRĂIM SAU TRĂIM CA SĂ CONSUMĂM? și MUNCIM CA SĂ TRĂIM SAU TRĂIM CA SĂ MUNCIM?
Acestea nu sunt propriu-zis dileme, în înțelesul logicii formale, ci mai degrabă niște perplexități care duc la mari și dureroase confuzii… Ele nu sunt doar ale pensionarilor, ci ale tuturor „oamenilor muncii”… de pretutindeni… Lăsând la o parte ambiguitatea maximă a sintagmei „oameni ai muncii”, să ne amintim bancul cu salariul din socialism ca „o mică atenție din partea statului”… Trebușoara asta este cu atât mai validă cu cât vorbim azi de pensiile din Românica. Cele „normale”, nu cele „speciale”… În cazul din urmă, calificativul ar trebui să fie „o mare atenție din partea statului ”. Ciudat, tot ele, dilemele de mai sus, îmi re-sugerează oarecum vechea lozincă marxistă „Proletari din toate țările, uniți-vă!” De fapt, conform tot unui banc „clasic”, s-a comis o „eroare de tipar”: nu „uniți-vă”, ci „uimiți-vă!”. Și atunci, mutatis mutandis… „Pensionari din toată Românica, uimiți-vă!”…
1 Cu aceste două interogații răvășitoare îmi încheiam prima parte a Cap. II din episodul consacrat pensiei ca „loz în. plic”, cu speranța că poate – în jocul nostru cu hazardul – nimerim măcar un loz cu „mai trage odată!”…
Actualitatea românească din acest an parșiv de electoral ne învederează concluzia amară că „treaba” cu recalcularea „națională” a tuturor pensiilor de asigurări sociale de stat a fost, până la urmă, o loterie… Cei nemulțumiți (i.e., dintre aceia care au apucat totuși să intre în posesia „plicului fatidic”) se bulucesc pe la Casele Județene de Pensii, în speranța unui „mai trage odată”… Îmi amintesc o caricatură de pe vremuri: un tip „trage” un loz în plic pe care scria doar atât: câștigător!?… Și de aici, cred eu, cel puțin, începe toată tărășenia… Căci pensionarul nostru, din Românica (dar nu numai!… fiți siguri!) a tras acel tip de „loz”: el este „câștigătorul”… dreptului la o pensie decentă după o viață de muncă (indiferent cât de lungă, de calificată, de grea etc.). Societatea omenească (mai ales cea „civilizată”) este obligată să asigure celor ce-au pus „pușca jos” (din varii motive: vârstă, boală, incapacitate ș.a.m.d.) o „binemeritată” odihnă de tranzit spre „odihna veșnică”… Ca „avocat al diavolului”, vin eu acum și întreb: „de unde și până unde?” Chiar așa, de unde acest „drept” la răsplata muncii de o viață (indiferent ce activitate, cum și cât a fost ea de… îndelungată, utilă-valoroasă, fructuoasă…)? Aceeași întrebare pentru cei ce n-au muncit dar nici n-au resurse de supraviețuire – așa-numitele persoane „defavorizate”. Despre cazul „pensiilor speciale” nu îndrăznesc să fac vorbire… ciocu’ mic… nu se știe niciodată de unde, când și cum mai apare vreun general Coldea… Deci, o fi societatea noastră atât de a naibii de umanitară și filantropică încât să…? S’avem pardon! Omul este util societății în multiple forme și etape de viață și activitate… fără a fi pleonastic, atâta timp cât este util! Recte, produce ceva pentru această societate care, nu plutește deasupra sa, ci există în și prin el și ceilalți (vii, concreți!). Ce dracu’ să „producă”?: urmași, bunuri, servicii, idei (utile! sic!), războaie, haos/dezordine, derută… să continui?… nu e cazul, înțelegeți prea bine, boieri dumneavoastră, ce vreau să zic… Când nu mai poate fi producător (de ceva, evident, de o anume utilitate) ci doar consumator (de orice și, pe deasupra, „luat de la gura celorlalți”, încă apți de ceva) el devine i-nu-til! Deci ar trebui să devină „Hrana verde” (cum aminteam de „acel film”, în episodul anterior…). La fel cu cei care, de la începutul venirii lor pe lume nu sunt buni de nimic altceva decât să ne consume aerul, apa, hrana, beutura, țigările, drogurile, distracțiile… de muieri nu vorbesc; la aceștia nu e cazul… Cu ce dracu’ e obligată societatea (i.e. ceilalți, utilii) să mă mai țină și pe mine în spate, după ce s-a dovedit că nu mai sunt util cu nimic? Pentru ce-am făcut pentru cei ce vin după mine? EI, pot aprecia sau nu dacă a meritat să trăiesc, să fac și să dreg?… Să vin și să spun că am fost util prin însuși faptul că am existat? Am mai explicat, în alte materiale anterioare diferența metafizică între a exista și a fi… Ca existență, suntem infiniți crono-topic, ca ființare, nu! Oripilați de slăbiciunea ființării noastre (precare!) întru existență (nețărmurită în timp și spațiu), am inventat morala și dumnezeii la care ne închinăm și de care ne temem… De aici, mila pentru cel ce și-a epuizat resursele ființării sale utile și prelungirea artificială a acestei ființări până la momentul schimbării formei de existență – neantul… De aceea pensionarul este un milog, i.e. un om care cerșește mila… V-a plăcut?… Pot continua să fiu avocatul diavolului… Am mai spus-o: am venit dintr-o Anglie fals-cinică dar adevărat-sarcastică… eu, plin – până la refuz – de nihilism…
2. Distopia „consumăm ca să trăim” (FALS!) vs. „trăim ca să consumăm” (ADEVĂRAT!).
.Am urmărit – în Anglia, dar la posturi românești TV – toată fojgăiala mediatică cu dementul acela drogat, Vlad Pascu, autorul oribilei duble crime pe șoseaua de pe lângă 2 Mai. Am văzut și filmulețele date de el pe „rețelele sociale” în care apărea și „mândra” sa de atunci: o pițipoancă- hoașcă oribilă, machiată de un kitsch ordinar care, în beatitudinea extazului drogurilor, se lăuda „noi nu suntem toxicomani… noi suntem oxitomani!…”. Apoi, pe „junele teribilist” – în aceeași „stare de grație” – vânturând un teanc de bani, într-o ambianță luxoasă și spunând că „voi (i.e., noi, muritorii de rând) veți trăi toată viața halind pate de ficat…”. Imaginile acelea și, mai ales, vorbele lor mi s-au întipărit în memorie… nu pot să le uit, oricât aș vrea… În definitiv, pate-ul de ficat este foarte bun; mie-mi place… Oare câți Pascu și câte curvoane ca „mândra” ăstuia hălăduiesc în lumea noastră?
Da, omul a fost, mai întâi, consumator (a ceea ce apuca să „smulgă” din mediul ambient). La fel ca orice animal (în prelungirea căruia suntem și noi, într-o măsură mai mare decât bănuim…). Când nu mai avea ce „smulge” din mediul înconjurător, „smulgea” de la semenii săi între care era blestemat să trăiască. Prin forță sau șmecherie. Când nu mai avea ce „smulge” și ce consuma,… crăpa! Chestia cu munca (cea care înnobilează, ha,ha,ha!…) a fost o „soluție de avarie”. Nu munca l-a creat pe om… ci, disperarea! Disperarea de a face efort, de a se descurca… Nevoia devine cerere iar cererea determină oferta (rezultată din disperarea altora spre a obține prin troc/schimb ceva ce le era vital… ca să nu crape…). De aceea omul este – prin definiție – o entitate ciudată, esențial tranzacțională (după principiul „Îți dau, ce-mi dai?”). De aceea, munca este resimțită ca o povară, un chin-tortură și omul o îndură într-o lume în care n-are încotro… De aceea, toți așteptăm ca disperații momentul de pauză, de relaxare sau… ajungerea la pensie! Desigur, există și excepții (privilegiații soartei și/sau pasionații…). Cred că acum este destul de clar: consumăm ca să trăim și trebuie „să facem <<tuotu’>>” (Pace, Motanul Arpagic și Ovarășa Codoi!…). Ce anume, mai precis? Să ne descurcăm cumva, i.e. să trăim. Căci… degeaba „consumăm” dacă nu „trăim”… Logic: „dacă consumăm, atunci trăim”, ceea ce echivalează cu „dacă nu trăim, atunci nu consumăm”. Nu este nici un paralogism sau sofism: e fals „consumăm ca să trăim” dacă nu trăim sau nu avem pentru ce trăi? Nu vi se pare ciudat? Mie… da!
Citiți lucrarea lui Fr. Engels „Originea familiei, a proprietății private și a statului”: ea are o dublă semnificație – azi doar istorică, desigur: Pe de o parte, ca operă de bază a marxismului, recte materialismul istoric (sociologia generală a marxismului), ea atinge niște realități incontestabile și spune astfel niște adevăruri, azi, evident caduce dar, țin să subliniez în mod deosebit, adevăruri ce își au valoarea lor relativă, într-un anumit context istoric (societatea primitivă) dar care ne aruncă în față imaginea quasi-autentică a ceea ce suntem și azi, de fapt… Pe de altă parte, arătându-ne cum apare proprietatea privată (bunuri de consum dar și bunuri productive) și, în consecință, clasele sociale și statul, lucrarea reușește paradoxul uluitor de a încerca să ne arate necesitatea obiectivă și înnobilantă a muncii, spre a sfârși a ne demonstra – mai mult subliminal, subconștient – caracterul muncii de a fi o povară (!!!)… mai ales pentru omul ajuns subjugat economic, apoi, politic-statal. Este exact lumea noastră și de azi!. Corvoada ființării finite, sordide într-o existență fără sens prin însăși infinitatea ei crono-topică!… Concluzia – pănă aici – este cât se poate de clară: după o muncă, o corvoadă reală, omul aspiră la pensia ireală! De ce „ireală”? … Pentru că nu va mulțumi pe nimeni vreodată prin neîndestularea ei!
Cât privește familia (monogamă – o altă iluzie a „înțelepciunii” istorice!) lucrarea lui Fr. Engels ne arată drumul lung până la acest compromis (!!!) pe făgașul apariției și necesității salvgardării proprietății private. Voi comenta în alte articole „basmul” ăsta (zău că merită, măcar de dragul umorului!…). Ceva de genul „Muierea – obiect al proprietății private tranzacționabile”. Aici, doar o concluzie în loc de „morala științifică” a lucrării pomenite: omul, când i se urăște cu binele,… se însoară!… Da, Anglia m-a înrăit în rele… „misoginismul meu sexist”…
Consumerismul (= „trăim ca să consumăm”) nu este o mare noutate a lumii de azi, mai ales începând din a doua jumătate a sec.XX. Viața – pentru om – are sens numai dacă ARE… dacă are ceva de „ronțăit”, de consumat. De aceea suportă, cu mai mult sau mai puțin stoicism, povara muncii. Nu muncește și consumă în același timp. Muncește ca să aibă ce consuma. Adică: muncește ca să fie și astfel, fiind, poate consuma… Nu poți consuma dacă nu ești… Prin muncă – înțeleasă ca efort fizic și intelectual conștientizat – se consumă masă și energie (evident care trebuie recuperată prin… consum). Dar munca este o activitate cu scop. Animalele nu „muncesc” pentru că nu au scopuri, proiecții mentale anticipative; activitatea lor, în sensul supraviețuirii, este ceva mai degrabă de tipul reflexului, instinctului. Teleologismul nu înseamnă „propunerea de scopuri”. Scopul muncii (ca și cel al utilizării forței sau a șmecheriei-vicleniei) este dobândirea de resurse de consum. Muncă în sine nu prea există. Poate pentru fericiții de fanatici, pasionați. Dar, în cazul lor, nu cred că mai e vorba de muncă (în înțelesul de corvoadă, resimțită ca atare): aici e vorba de altceva, poate adevărata față a fericirii (chiar de este și aceasta din urmă o iluzie…). Oricum, acest privilegiu al ființării existențiale (nu e pleonasm, am mai arătat de ce!) nu-l au mulți oameni ci foarte, foarte, foarte puțini… Prin urmare, ne place sau nu, facem pe dracu’-n patru ca să trăim spre a consuma! Delirul, savoarea consumului! Pensionarul se află în acest orizont incert: trage ca un bou o viață întreagă spre a se bucura apoi de tihna consumului într-o stare de nemuncă… Evident, dacă pe parcursul vieții „active” nu se „întâmplă” ceva… După pensionare… se întâmplă sigur! Mai devreme sau mai târziu. Pensionarul este – în intenție și realizare – un consumerist! De aceea, dacă nu se face acum util cu ceva… atunci,… este inutil! Gata cu bunătatea și răsplata! Ca în justiție: pedeapsa nu repară – la urma urmei – nimic! Faptul ce a dus la actul punitiv s-a consumat și a intrat în curgerea ireversibilă a timpului. Nu putem aduce nimic înapoi, cu atât mai puțin, de pildă, o viață. Dar și „răsplata” este, oarecum și ea, lipsită de sens. Și aici, faptul ce a dus la aceasta… s-a consumat în același timp ireversibil… Că unii cred că pedeapsa are caracter preventiv iar răsplata caracter stimulativ… e treaba lor!… Pentru nihilistul de mine, ambele sunt tot o năpastă; specii ale aceleași situații… Cu ce te mai poate răsplăti pensia mult-visată când tot ce-ai făcut spre a ajunge aici este de domeniul trecutului. Trecutul este ceva ce nu (mai!) există. Viitorul este ceva ce nu există (încă!). Dacă pentru ceilalți oameni viitorul înseamnă incertitudine, pentru pensionar, viitorul este o certitudine… știm cu toții care!… Concluzia? Pensionarul și pensia sunt superflue!…
3. Distopia „muncim ca să trăim” (ADEVĂRAT!) vs. „trăim ca să muncim” (FALS!).
România național-comunistă, a Motanului Arpagic și a Ovarășei Codoi. Observați, nu spun „național-socialistă” deși numai comunism – conform teoriei – nu era; de aș fi folosit sinistra sintagmă „național-socialistă”, aș da de dracu’ pentru că aș lega țara de regimul lui Hitler (Nazi), ori, totuși, nu e cazul… O fi fost Motanul Arpagic un dictator nemilos, dar n-a avut „soluția finală”… A vândut – în schimb – evrei și… germani (pentru emigrare) dar ne-a „terminat” pe noi, oamenii pământului: fără camere de gazare, fără cuptoare de ars cadavrele (totuși, Ovarășa Codoi a ordonat arderea în Bula lu’ Pândaru a unui număr necunoscut dar semnificativ de victime ale masacrului de la Timișoara, începând cu 16-17 decembrie 1989…). În anii „glorioși” se învăța (în școli, universități, la „învățământul politic de masă”) doctrina marxist-leninist-stalinist-maoist-ceaușistă. Marx, săracu’, chiar că n-are nicio vină; în definitiv a fost un teoretician romantic-utopic. Cel care a „f…t buha” (cum zice ardeleanul) a fost Vladimir Ilici (Volodea! – știți cine…). La noi au excelat – în aceeași cumplită cretinie leninistă – „Tova’șu și Tova’șa”,i.e., Motanul și Codoiul. Nu mai insist; cei mai vârstnici știu ce și cum a fost… Important aici este că trebuia să învățăm, să reținem, să fim convinși etc. de faptul că în socialism (prima etapă a comunismului) repartiția de bunuri se face după cantitatea, calitatea și importanța socială a muncii prestate și că munca este (deocamdată) un mijloc de asigurare a traiului, o „îndatorire de onoare” a fiecărui cetățean al României socialiste (apud Codul eticii și echității socialiste). În comunismul deplin (?!…) repartiția se va face după nevoi („științific stabilite”) iar munca nu va mai fi un mijloc, ci un scop al vieții. Recte, îndestulați până peste „deplin” de marea abundență, oamenii nu vor mai suporta povara muncii ca mijloc de trai, se vor plictisi (săracii!) și vor acționa acolo unde „performează” optim deci, dând un randament optim, ceea ce va amplifica abundența ș.a.m.d. Un fel de „cerc vicios” invers! Prin urmare, oamenii nu vor mai munci spre a trăi, ci vor trăi spre a munci… Should I be damned, Damn it! Mai pe șleau, Fuck it!
Prea bine, boieri dumneavoastră, dar ce naiba vor face pensionarii în acest „comunism deplin” („visul de aur al omenirii”, apud sub-incultul dogmatic zis Motanul Arpagic și al sub-dezvoltatei mintal Codoi)?
Înainte de toate, să observăm că se produce un „salt”: de la utopia principiului repartiției după nevoi („științific stabilite”) la distopia ideii că munca va deveni o nevoie stringentă de a te exprima – vom trăi ca să muncim! Consecința logică: nu vor mai exista pensionari! Omul va simți nevoia să „muncească” (în alt sens decât cel de azi) până… crapă… I.e., după ce-și va epuiza complet capacitățile (evident, „creatoare”) de a se exprima, ca nevoie vitală, el va trebui să dispară – „mi-am trăit traiul, mi-am mâncat mălaiul”. Într-o societate de cyborgi umani, vii, trebuie să vină și momentul „casării”. Un fel de nouă eugenie… Asta cere hiper-mega-cosmi-raționalitatea! Știința va prelungi viața până nu o să o mai putem duce… Pensionarii noștri de azi nu au decât să… „spere”… la ce? Ei bine, la faptul că nu vor apuca – sigur! – așa ceva… Mai bine cu o pensie mutilată, mai bine cu așteptarea (cu mai multă sau mai puțină demnitate) a „doamnei cu coasa”, nu știm când va fi să vină, decât cu o programare („științifică”… din nou) a „casării”, „reciclării”… Este un adevăr istoric de „jdemii” de ori confirmat că nu există și nu va exista vreodată o corespondență/adecvare completă și corectă între nevoile reale ale societății și capacitatea umană (socială) de a răspunde acestor nevoi. Societatea umană nu va putea valorifica – veci pururi! – potențialul uman-biologic ce apare cu fiecare nouă naștere. În fiecare clipă se pierd tot „jdemii” de potenațialități… gîndiți-vă la câte semințe „aruncă” o biată plantă în lume și câte vor germina… Dar la noi, în lumea asta ca o vomă, trebuie să ținem cont și de altceva: pot exista indivizi (garantez că destui!) care n-au nici vreun „talent” dar și nici vreun „chef” să muncească!… Ce vor face la momentul inevitabil al împlinirii unei vârste, al terminării oricărui „combustibil” al ființării? DUMNEZEU CU MILA!
În episodul următor voi lăsa dracu’ filosofia
și voi privi cu „Ochii larg închiși” (vorba filmului pe care l-am pomenit deja, cu ceva timp în urmă) cum naiba stăm cu sistemul social de pensii de stat în „dulcea” noastră Românică…
Drept preludiu, o discuție – „virtuală” – între doi pensionari:
Cum te descurci cu pensia?
– Nu prea bine, dar mai şi lucrez!
– Unde?
– Joc în filme erotice pentru bătrâni.
– Şi cum te descurci la scenele alea… tari? Mai poţi?
– Aaa, nu, prietene, acolo avem cascadori!…
Let’s hear only good… greetings father and good luck!… („S-auzim numa’ de bine… Sal’tare taică și noroc! ” – Vasile Tomazian – emisiuni Radio-România, anii ’60…
Citește și:
- GREAȚA VOIOASĂ A COTIDIANULUI (17)
- Mai multe articole ale autorului puteți citi AICI – Reportaje și AICI – Opinii
