LUMEA CA O VOMĂ sau GREAȚA VOIOASĂ A COTIDIANULUI (xxii)
FALS ESEU DESPRE HABARNISM ȘI DERUTA PUBLICĂ…
[AVERTISMENT. „Secolul XXI va fi religios sau nu va fi deloc…”… Să fi avut dreptate ilustrul Andre Malraux? Nu cred. Dar cred că religia este o „afacere” pur personală ce ține strict de conștiința individuală. Temeiul ei nu este transcendența ci lenea sau lașitatea de a te lupta cu vicisitudinile vieții. Fiind o problemă de conștiință, așa se explică de ce au existat, există și vor exista (?) atât de multe religii. Libertatea religioasă ține de un anumit nivel (superior!) de cultură și civilizație. La fel ca libertatea de a fi ateu. Autorul rândurilor ce urmează]
CUM SĂ TE „LAPEZI” DE SATANA ȘI SĂ DAI DE MĂ’SA…
Dacă un regizor de film talentat ar vrea să facă un film „bun”… nu despre „Capriciile” lui Goya, ci ale lui GOE („Domnul Goe” – vreau să spun, plecăciune, Nea’ Iancule!), deci ceva de genul cine-verite, poate că ar proceda, cu operatorul, cam așa: prim-plan și stop-cadru – o batistă mototolită într-o mână crispată, cu semne vizibile ale vârstei. Sonor – zero… Apoi, mâna începe să miște batista destul de „jegoșită” pe o suprafață incertă, plină de înflorituri și alte kitsch-uri bisericești. Transfocator: imaginea se îndepărtează lent (tăcerea e deplină!) și iese la iveală capacul unui sicriu (de lux!). „Mâna” ia batista și o bagă cu grijă într-o punguță de plastic și apoi, totul într-o poșetă neagră modestă, pe măsura mâinii… La câțiva centimetri, un cap cu năframă țipător de colorată își proptește buzele băloase pe același capac de sicriu. O altă mână, mai tânără, îmbrăcată în sutană (pardon, „satană”!) neagră, cu un prosopel – și el de culoare și prospețime incertă – șterge „amprentele” de salivă… trebuie să vine o altă nouă pupătură „pioasă”… Imaginea se mai îndepărtează puțin, de data asta, se vede clar un bărbat, între două vârste care freacă destoinic un buchețel de flori de câmp pe același capac de sicriu. Apoi ia buchețelul deoparte, cu grijă… și „degage”… Apare o nouă reprezentantă a muieretului, de data asta relativ elegant (dar sobru !) îmbrăcată. Ține în mână ceva ce pare un fel de „desuuri” de damă cu care lustruiește harnică sicriul, peste tot, pe unde apucă. O altă poșetă – elegantă și ea, de data asta – înghite rapid „obiectul”. O nouă serie de pupături și închinăciuni, cruciulițe și iconițe plimbate prin aceeași „zonă”, personajele sunt de sex (pardon, gen) indistinct: toate sunt „costumate” cu tot felul de fâșuri, hanorace, broboade etc. jilave, din care mai picură resturi din ploaia care cade, cade, cade… din cerul de plumb (dar, nu suntem în …Bacovia!). Intervin, fulgurant, prin travelling, noi prim-planuri: oameni cu figuri schimonosite de oboseală, cu mâinile încărcate cu tot felul de „obiecte”; din vârful nasului le picură nu se știe ce, ploaie, sudoare, muci… nu le pasă… toți par în „transă”, mulți sunt practic, copii?… dar, totuși, muieret gârlă! De toate vârstele și „fițele”… Transfocator continuu: apare în imagine un „meletar” în uniforma foarte colorată a Corpului de gardă (mai lipsește să-l vedem și pe Cuza și pe „ocaua” lui, pe lângă el…). Stă țeapăn, se vede clar că e și el cam ud de ploaie, dar… mai biruie… Nu a încăput sub baldachinul care adăpostește prea sfântu’ sicriu (sau raclă, dacă preferați…). Imaginea se mișcă din nou și cadrul se tot lărgește. Apar – în acest film, încă mut – „jendarii” care, cu multă osârdie, îi înghesuie pe oameni să stea disciplinați și să „măne” pe aproximativ două rânduri deluviene spre racla de sub baldachinul împodobit „cum se cuvine”… Intră în cadru un grup de „fantome negre” („popchi”, călugări / călugărițe și alte „lighioane” cu tot felul de însemne ierarhice). Toți – pare-se – cântă, prohodesc, naiba știe ce fac… nu li se văd decât gurile larg căscate ce emit sunete ce nu se aud… încă. Imaginea se tot mărește: începe să apară puhoiul de oameni, pleoștiți, obosiți, sictiriți după o nouă noapte sub cerul liber, dar darnic cu precipitațiile. Și cu frig! Imaginea crește din nou, distanța focală ne sugerează că „urcăm la ceruri”… Străzi cu o coadă interminabilă pe kilometri întregi, lume ca la moimă, chibiți pe margine, cât încape, „meletari & jendari” cât încape, dar…inutili… în fine, panorama orașului care, de sus, pare mai puțin jegos decât îl presupuneam. Nu lipsesc din cadru corpuri de biserici, inclusiv cea metropolitană. O minte de om normal s-ar întreba: „Suntem în Europa?”… O altă minte, încă „normală”, ar răspunde: „Sigur că da!, e Hramul Sfintei Parascheva de la Iași, Românica!” Cât despre Europa… „ciocu’ mic”… tăcere… În fine, „spațiul cosmic” nu ne mai suportă și ne aruncă cu imagine cu tot din nou în universul mâlos uman. Brusc, intră sonorul. La maximum. Se aude, de fapt ne asurzește, corul interminabil al sutanelor („satanelor”) negre: pe zeci de voci, dominanta groasă… preoțească, punctată, pe ici, pe colo, de stridente zgomote de soprane parcă aflate în orgasm… Mulțimea – parțial ordonată – de garduri de protecție, întinsă pe o distanță incredibilă, kilometrică…. se mișcă molcom, ca o turmă de oi mânată cu sârg. Se aud țipete între care predomină „Mă…Mă…Mă…!…”. Se dau alocuri coate, cu disperare: există destui care nu mai rezistă, sau sunt claustrofobici și vor „să iasă”…„geaba”! Mai încolo, imaginea surprinde câteva ambulanțe răsfirate, probabil de decor… Totul, dar absolut totul, sugerează un film documentar sinistru, dinspre finele celui de-al doilea război mondial, debarcarea – din vagoanele de transportat vite – a viitorilor inocenți și martiri; gara Auschwitz-Birkenau… Gata! Cut off the movie, cut off the picture!…
DACĂ NU AI DAT DE DRACU’, CI DE MĂ’SA, LINIȘTEȘTE-TE, NU SUNTEM TOTUȘI LA MECCA!… NU PREAMĂRIM KAABA, CI O GRĂMĂJOARĂ DE OASE AMĂRÂTE ȘI ÎNEGRITE DE VREME…
„Scenariul” de mai sus se repetă de multă vreme, an de an. Când Iașul se mai liniștește, slabă speranță… vine iute alt balamuc, alt „hram”, în Bula lu’Pândaru, Sf. D’mitrie cel Nou… În ultima vreme, isteria este în crescendo… Anul acesta, fiind „an eRectoral”, e clar că se atinge paroxismul… Ziua de 14 octombrie rămâne totuși de ținut minte. Nu știu cât de semnificativă a fost această „multi-centenară” Parascheva și nu știu cum o fi ajuns ea ditamai patroana Ieșilor, dar să zici că e patroana Moldovei… e cam mult. Apoi, am mai întâlnit minți înfierbântate ce-o proclamau „patroana Românicăi” (???!!!)… Deja e ceva prea, prea… (mă auto-cenzurez…). Ce ne facem atunci cu Sf. Andrei? Se răsucește în „carcasa” viitoarelor sale (proprii)-moaște chiar „prea-ul” Teodosie-Savonarola de Tomis!… sexologul național…
„Spectacolul” din Târgu’ Ieșilor l-am urmărit , anul acesta, chiar din Românica. În anii anteriori, în Anglia, câțiva dintre prietenii noștri de „acasă de acolo”, au apucat – de curiozitate – că „contemple” și ei pe sticlă imaginile din Românica. Erau de religii diferite, firesc, în Perfidul Albion… Nu comentez reacțiile lor… din respect… doar atât: dacă religia lor le-ar fi permis, cu siguranță și-ar fi făcut cruce cu limba-n gură… Mai sunt în lume, chiar în Europa, pelerinaje celebre (Lordes, Fatima ș.a.m.d.), dar din nou, din păcate, ca la noi, la nimenea…
Teza mea – pe care o susțin cu toată convingerea – este că „afacerea Parascheva” este un formidabil big deal pentru politicienii noștri (mai ales în „acest” an!…) și, de aici, se mai scurg printre „dește” și oarece profituri (deloc neglijabile!) pentru sfânta noastră biserică națională (BOR). Nimeni nu va ști niciodată ce, cât și cum… În definitiv, nu aspirăm și noi toți la o economie liberă și funcțională de piață?
Cât despre prostimea / „pulimea” ce se calcă în picioare, nu prea evlavios, nu am decât puține cuvinte: ignoranță, înapoiere, incultură, mizerie sufletească și – cum menționam în „Avertismentul” de la început – lene și lașitate în înfruntarea cu vicisitudinile vieții. Că acest fapt este și unul dintre fundamentele manipulării, nici nu mai vorbesc… Pe fondul mentalului colectiv (în care nu prea cred), recte, „merge și așa” (o formă perversă a metodei mini-max), nu mă mai interesează psihologia colectivă, ci doar „prezența”, neprezentabilă și ne-reprezentabilă, a puternicilor zilei, i.e. scârbele de politicieni…
Nenorociții ăștia n-au pătimit nici măcar alături de (să nu mai zic „printre”!) cei aproape un sfert de milion de „pelerini”, n-au îndurat foame și sete, nici nu s-au zgribulit de frig, n-au făcut pe ei în cei peste 7 Km. de coadă, n-au așteptat răbdători și cu un stoicism demn de o cauză mai bună, 15-20 de ore… „Turma tăcută” a făcut-o! Într-o aerogară sau simplă gară de cale ferată, dacă se producea tot mai obișnuita degringoladă cu întârzieri sinistre sau suspendări de curse etc., ce tărăboi ar fi ieșit!… Chiar și la blânda și răbdătoarea noastră mămăligă ce nu explodează!… Ori ștăbimea noastră infectă politică a venit ca la „ospățul împăraților”: n-au stat la sinistra coadă (doar unii, foarte puțini la număr și foarte puțin (la) timp); s-au băgat – conform obiceiului – în față, păziți de „meletari” și „jendari” (SRI-ul „nu se vede….”). Unii, de ochii lumii, s-au „înfipt” în grămăjoare de public, dar să fie bine „zăriți” de camerele de luat vederi. Au trecut, evident și pe la „racla cu minuni”. „Meclele” lor infecte, crispate horror de grijile pentru „cei mulți” (nu oameni,… bani!), au fost repede „cosmetizate” de păreau sfinți coborâți din Paradis: spășiți, înecați în evlavie, sobri ca niște ciocli… păcat că li se vedeau totuși niște capete de cornițe, părți din copite și coada din dotarea tradițională…
Puteau oare viitorii prezidențiabili să nu „dea bine” prin prezența lor plină de „morgă”? Nu mă voi referi la toți care au catadicsit să „se arate”… Ciucă și Ciolacu sunt prezențe obișnuite la tot felul de „slujbe”, mari și mici… Gică a lu’ Simion, îmbrăcat în „costum de mort” (i.e., ținuta oficială și of(T)icioasă…), arata mai sinistru ca un schizofren; în plus, era însoțit de noua sa umbră, „marele oier” înțolit și „(în)-crucișat” ca un drept-pogorâtor de pe Muntele Athos – „eminența, nu cenușie, ci neagră”. Marele „ajutor de băgător de seamă” la NATO (prin grația „grațioasei” ex-premier Viorica-Vasilica) arăta ca un zombie; se vedea de la o poștă că are un morcov înfipt în cur, mai mare ca el…(morcovul!)… Dar, parcă lipsea la apel „Mihaela, dragostea mea…” (n-am prea văzut-o…). Nici pe D-l Diaconescu (singurul personaj normal dar și cu reală doxă), eu, personal nu l-am zărit pe sticlă… Apoi, se putea să nu?, madam Elena Lasconi… Avea și asta o „meclă”… demnă de așezat în copârșeul lui Parascheva. Dar despre „dânsa”-ea… voi reveni mai jos, cu o mențiune specială… Marea absență de la „priveghi” a fost Șoșo-Bau-Bau (Șoșokoaiaskaia – cum am remarcat la unii autori…). După ce i-a fost tăiată macaroana la Cotroceni (păcat că nu și macaroanele din creier… oare are așa ceva?), muierea-bărbat – perfect încadrabilă în elucubrantele „studii de gen” din Vest (dar pace veșnică și ție, WC Tudor! ), a pornit „în pelerinaj”… Prin Europa. La Bruxelles, degeaba a tot „lătrat” la o sală 90% goală, cum că a fost nedreptățită cu „catindatura”, ba, amenință cu CEDO… n-are decât… Poa’ să baune și la saltimbancul de Donald-Duck-Trump („Trump” e numa’ pseudonim!…)… Oare chiar nu știe că e dorită cu multă duioșie de toate „stabilimentele” psihiatrice din lume? Mai ales alea „mari” ca să poate încăpea „acolo”… Ei, cam atâta am remarcat din „fauna” noastră națională și prezidențiabilă… Or mai fi fost și alții poate, dar fac degeaba umbră pământului, când, de fapt, pământul le face umbra definitivă…
Iar acum, să revin la a noastră (a câta?) Elena… | TREI, DOAMNE ȘI TOATE TREI!…
Nu mă refer la poezia lui G. Coșbuc, „Trei, Doamne și toți trei!”. Aici, în rândurile de față vreau să spun, „doamne” nu se referă la Drăguțu’ de Sus, ci la sexul (pardon, genul, unui muieret…). În istoria noastră am avut multe Elene răsfirate prin cotloanele timpului și ale puterii politice. Pentru mine, azi, doar trei țin „cap de afiș”: Ovarășa Codoi – care contemplă iarba de la rădăcină, Lenuța din Târgșor – care contemplă cerul printre gratii și noua Lenușka of Câmpulung-Muscel – care „se” contemplă pe sine ca stând pe tronul de la Cotroceni (dar știm cu toții că „tron”, îi mai spunem și obiectului pe care ne așezăm, „acolo” unde și împărații merg pe jos…).
La „Marele priveghi și meeting eRectoral” de la căpătâiul resturilor osoase ale Paraschevei, Lenușka noastră a făcut – și ea – o figură sinistră. Venea după ce – în mass-media de la noi – s-a constatat că e cam la fel de proastă ca „Ovarășa”, mult sub „scandalagismul” găunos al Șoșoskoaieskaiei (de gen, muiere – după prenume și bărbat – după poreclă!) și nici măcar la călcâiul inteligenței Lenuței of Târgșor. Ce dracu’ mai coată și asta prin cotețul puterii politice?
Eu, sunt de felul meu, misogin și sexist, i.e., nu-mi plac muierile, mai precis anumite muieri… E vorba de cele ce vor cu orice preț să-și depășească genul, bătând la porțile prea darnic deschise ale politichiei… Mă îngrozește perspectiva ca-Kamala să devină cel mai puternic om al lumii, m-am săturat de ifosele „menopauzatei” Ursula, de muieretul pe posturi de premier, prin Europa… (vă amintiți de a noastră Viorica-Vasilica?…), m-am ofuscat de toată mișcarea asta ultra-feministă din Vest, care tinde să molipsească și muieretul nostru încă sănătos (la cap?!)…
Lenușka of Câmpulung-Muscel a apărut ca din neant… Se vede că USR-ul e în totală degringoladă… Dar ce i-a ieșit pe gurița ei în niște interviuri… mă face să-mi pară rău de Șoșokoaiaskaia. Păi așa, îl putem îmbrăca și pe Putin în fustiță (i-ar sta bine, nu-i așa, la cât e el de „drăgălaș”?) și i-am putea da un șut „bine plasat”, să aterizeze taman la Cotroceni… tot vrea el ceva… Madama noastră „catindată” și-a probat din plin „enciclopedismul” politico-juridic atât de necesar pentru tronul (știți care!…) de la Cotroceni… Mă gândeam – cu mult umor negru și cu multă pizmă – ce bine ar fi fost o Șoșokoaiaskaia „acolo”… Că tot nu ne conduceam noi… După anii de „suzeranitate” a Kremlinului, au venit anii de lins funduri de la Casa Albă și nu numai… A, nu pledez – Doamne ferește – pentru suveranism, mai ales în lumea asta a noastră dată complet peste cap… și de „oameni” și de climă… Lenușka „noastră” – președinte? Ce glumă bună! Se pare că până și „useriștii” ei ar cam vrea „să-i facă vânt”, acum… Dar cum „boborul” și-a arătat imbecilitatea funciară la Hramul Parachevei (cu toate angaralele aferente), nu m-ar mira să se găsească destui tembeli care…
Concluzia concluziilor:
Așa cum pe vremuri (totuși, nu prea de demult) circula sloganul „Așteptăm cu interes cel de-al XV-lea Congres!”, tot așa, propun să îngânăm acum – cam pe la „spartul târgului” – „Așteptăm cu interes Hramul Sf. D’mitrie cel Nou!”… din Bula lu’ Pândaru… CĂCI PEȘTELE DE LA CAP SE-MPUTE!…
P.S. Să nu uit: pentru că tot suntem în „The Day After”, KAABA DE LA MECCA se traduce, scrie și pronunță din arabă în românește – KOTROCENI!…
Citește și:
- GREAȚA VOIOASĂ A COTIDIANULUI (21)
- Mai multe articole ale autorului puteți citi AICI – Reportaje și AICI – Opinii
