LUMEA CA O VOMĂ sau GREAȚA VOIOASĂ A COTIDIANULUI (xxi)
FALS ESEU DESPRE HABARNISM ȘI DERUTA PUBLICĂ (Capitolul II)
PENSIA CA „LOZ ÎN PLIC” sau „MAI TRAGE ODATĂ!”
– A CINCEA PARTE –
-
Pensia vs. „După faptă și răsplată”…
Ca să nu se spună despre mine că bat câmpii sau că „vorbesc avioane” (expresie arădeană tipică a anilor 2000), prefer să fac mereu apel la tot felul de pilde, parabole și alte năzdrăvănii. Dar mai ales, îmi place al dracu’ de mult să invoc filme rămase celebre. Cititorii de azi n-au prea apucat să vizioneze aceste capodopere, dar nu-mi pot permite să intru în prea multe detalii; cel mult, să fac aluzie… Cu atât mai mult în cazul marii „dureri de cap” a Românicăi actuale – PENSIA… Asta nu înseamnă că-mi este interzis să fac „haz de necaz”… sau să încep (uneori!) de la Adam și Eva… Voi pleca totuși de la comuna primitivă, mai precis, de la principiul (moral?) După faptă și răsplată, transpus într-un context istoric – cel puțin așa cum ne imaginăm noi azi acel „context istoric”… Sper să sesizați, ceva mai departe – în argumentația mea – cum văd eu această „durere de cap” între drept și obligație. Ar mai trebui să spun aici, din spirit de prevedere: „nicio legătură cu persoanele de față”, i.e., noi, (cică seniorii ) cei de azi, dar nu se cade pentru că, deși aparențele înșală, totul se învârte în jurul ideii de pensie!…
„Legea talionului” (ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, viață pentru viață etc.) este precedată totuși de o răsplată mult mai „sadică” pentru faptă: în societățile primitive pedeapsa / răsplata capitală nu era „execuția”, ci alungarea din comunitate; în acele vremuri, când interdependența umană era vitală pentru supraviețuire, îndepărtarea din sânul unei colectivități umane echivala cu… moartea. În societățile ceva mai „moderne” (inclusiv cea contemporană) se mai păstrează o oarecare reminiscență: izolarea celui pedepsit, de restul oamenilor (pe șleau – pușcăria!). Au existat și încă mai există indivizi ce adoptă (cu de la sine voie) situația-limită a pustnicului, eremitului (în greaca veche „eremos” = pustiu, nelocuit, deci, prin derivă, „locuitor al deșertului”). Aici avem de-a face, mai degrabă cu o auto-pedepsire, auto-flagelare, ținând poate de un tip de fanatism sau „defecțiune la mansardă”. Fără legătură cu alungarea din comunitate ca pedeapsă maximală… Mai probabil e vorba de o formă originală de căutare a înțelepciunii de veci… Deci:
Prima conexiune. Filmul Man Friday („Omul Vineri” – 1975, regia Jack Gold, adaptarea după romanul lui Daniel Defoe [1719]- Adrian Mitchell; prestația genială a lui Peter O’Toole și Richard Roundtree; evident, producție britanică!).
Au mai fost re-make-uri (după… dar „palide”…). De asemenea, am mai făcut și eu apel la acest film într-unul dintre primele materiale din Critic Arad, anul trecut, luându-l la mișto pe tovarisci Putin… Există în acest film trei momente cu semnificație adâncă pentru obsedanta temă a pensiei. Primul (începutul filmului) și ultimul (sfârșitul filmului) sunt – practic – identice: Robinson Crusoe, naufragiatul izolat pe plaja unei insule pustii (vorba vine…) citește din Biblie, cartea salvată miraculos din dezastrul corăbiei dusă la fund. Spre final (în film), după „întâlnirea cu” … și „civilizarea” sălbaticului Vineri („I, master, you… Friday!” … colosală scenă!…), „aborigenul” Vineri îl duce totuși pe Robinson în comunitatea sa. Aceasta din urmă (mai precis „sfatul bătrânilor”… cam tinerei, îi refuză „adoptarea”; motivul? „conflictul dintre civilizații”, mentalitatea britanică de „stăpâni” este incompatibilă cu mentalitatea locuitorilor acelei părți de lume, recte, o altă concepție despre libertate). Așadar, Robinson Crusoe este re-alungat în singurătatea sa. Morala (pentru noi, fără a fi o „tragere la temă”): este oare pensionarul contemporan în ipostaza unui astfel de Robinson? Nu vă repeziți să dați un răspuns hotărât de „NU”… mai gândiți-vă…
A doua conexiune. Serialul de desene animate The Flintstones (tradus, la noi „Aventuri în Epoca de Piatră”).
Realizare deșuchiată dar de mare succes la public (1960, dar intrat pe sticlă la ABC, cam până prin 1966), creat de nu mai puțin deșuchiații Hanna & Barbera, serialul „foarte animat” este inspirat din viața cotidiană a yankeilor anilor ’50 (sec.XX, era noastră!). I.e., boom-ul economic post-belic (mai întâi în America, ulterior și în Europa de Vest). Facem astfel cunoștință cu Fred & Barney, alături de muierile lor, Wilma, respectiv, Betty; ulterior și cu copiii lor, o fată, respectiv, un băiat etc. Este „visul american”. Dar și un mod de a ști cum NU trebuie văzută istoria cea (stră)veche (care oricum, părerea mea, ar trebui „rescrisă”). Ce reținem de aici, „la temă”? Că piatra (bine „prelucrată”, în felurite chipuri) conviețuiește cu animalele pre-istorice bine „dresate” de hominizii ce vorbesc, deja impecabil, engleza yankee… Un fel de ecou la „I, Master, you…” Tot un fel de vis american… Mai lipsea ca yankeii noștri să aplice bancul (românesc, probabil?) cu canibalii: de pildă, Fred Flintstone și Pebbles (fiica), pândind dintr-un tufiș, o puteau zări pe o prea-frumoasă primitivă (la yankei, se zice… sexy). La interpelarea fiicei „ce facem, daddy, o halim?” pensionarul Fred ar da replica: „Nu, o ducem pe tanti acasă și o halim pe mama!” (și ea, probabil, pensionară-casnică). Cam așa se rezolvau problemele pensionarilor (mai ales ale pensionarelor evident canibale, muierile, pe măsura „susținătorilor” materiali!): începuse perioada de (a-)SERVIRE a omului. Cred că ați priceput… „formă de servire a omului” = „antropofagie” (definiție cu derută / pistă falsă, rebusistă…). Cam asta trebuie să fi fost și „forma de pensionare” a omului la stră-bunii noștri… primitivi… Apoi, în Antica Romă (atât de apropiată nouă, daco-geților, chiar mai mult decât am crede), „pensionarea” veteranilor legionari, după vreo 40 de ani (!) de serviciu sub stindardul acvilei (luați aminte, militari românași!…) respecta canonul „După faptă și răsplată”: dacă scăpau vii și nevătămați, primeau o sumă de bani (se pare, consistentă, și o bucată de pământ pe care să se așeze, urmând ca, ulterior, sub care să se așeze…). Deveneau un fel de „fermieri”… dar, cum „nici o faptă bună nu rămâne nepedepsită”, se însurau, nenorociții… (Imperiul avea nevoie de noi legionari, legionărei!… întrebarea – „făcuți cu… cine?”, dinspre partea ne-muierească…). Și astfel „pensia” romană grăbea trecerea așezării (descălecatului) de la „PE” la… „SUB”… (Inclusiv, din punct de vedere … sexologic! sic!) Reținem deci că, în vechime (sălbăticie?, antropofagie?, sclavagism? ș.a.m.d.), „pensionarea” (recte, trecerea la statutul de „pensionar”), însemna sau canibalism, sau însurătoare… ambele forme scuteau rapid societatea de „întreținerea seniorilor” , în primul rând, cei de gen opus muierilor. De atunci – se pare – media speranței de viață e mai mare la ele decât la ei… Cât despre însurătoare, trecerea la familia monogamă a însemnat un recul, datorat apariției proprietății private asupra bunurilor (inclusiv asupra muierilor); au apus frumoasele vremuri ale „căsătoriilor” pe grupuri (trai pe vătrai, nineacă!) iar muierile (de azi) au de ce să se înfurie – pe vremea „aceea” exista matriarhatul! I.e., doar…identificarea individului în colectivitate, după singurul reper cert – mama care „l-o făcut” căci… pater semper incertus est (ca și azi!…). Ambele „metehne” s-au păstrat și în lumea „noastră”: politicienii „se mănâncă” (pardon, se servesc!) între ei, cât despre incertus pater… ce să mai vorbim?!… Apoi, sfatul bătrânilor (senili, decrepiți – și totuși, illo tempore – cam tinerei!) a devenit azi Senatul (cu aceleași „hibe”…). Vorba lui Fred & Barney: yaba-yaba-doo!…
-
Pensia – drept sau obligație?… vs. „Tarde venientibus ossa”
În dialectica drepturi-obligații, juriștii au marele „merit” de-a fi încurcat rău de tot borcanele sau… ițele. Ăsta le e „felul”: din moși-strămoși, pe lângă limbajul păsăresc – inaccesibil oamenilor de rând – au creat un sistem atât de labirintic de idei, principii, proceduri etc., încât numai ei se pot „descurca încurcând”, încât să le iasă mereu banu’!… De aceea, veci-pururi justiția nu va însemna și dreptate…
Ce a fost mai întâi – dreptul sau obligația? Ca și în chestia cu „oul sau găina”… E la mintea cocoșului că spre a pretinde drepturi, trebuie mai întâi să te achiți de obligații. Nu atât obligații impuse, cât obligații asumate. Că, între „impunere” și „asumare” granița este fulgurantă, este o altă „mâncare de pește”…Ce ne facem însă cu celebrele declarații aupra drepturilor omului ( Independența Statelor Unite, Revoluția franceză, Carta O.N.U. și alte „minunății”). Astea încep cu „drepturile” (individului, omului, cetățeanului) spre a ajunge, apoi, la obligațiile statului (comunității organizate a oamenilor). S-o lămurească „juriștii”, tot sunt ei „fruncea” organizării societății, zisă și „cea de-a treia putere în stat – cea judecătorerască” (apud Montesquieu!). Pentru mine, cel puțin, lucurile sunt clare, dacă rămân – ca logician – în limitele logicilor aplicate de tipul „Logică deontică”, „Logica acțiunii” etc. Așadar, iată, re-vine marea interogație: este PENSIA un drept sau o obligație?
Întrebare fără răspuns: dreptul cui, față de cine?, respectiv, obligația cui, față de cine? …
Înainte și înainte de toate, să ne lămurim: indemnizațiile (fie ele și „speciale”) nu sunt pensii! Persoanele cu dizabilități, asistații social, categoriile defavorizate, persoanele cu merite excepționale (oameni de știință, sportivi de mare performanță etc.) nu primesc „pensii speciale”, ci ajutoare, respectiv, rente (fie și viagere), din partea statului (ca reprezentant al auto-organizării societății) – un stat fie milos, fie recunoscător… după putință… Pot fi și alte organizații în afara „filantropicului” stat… Omul de rând, mai degrabă neinformat decât neinstruit, subsumează toate la ceea ce el numește „pensii speciale”. Cu indignare proletară!… Este clar că cei ce au activat în medii cu specific militar au fost supuși la anumite privațiuni și riscuri; evident, ei nu intră în vederile noastre. Eu, personal, am ce am cu „demnitarii” (politici și juridici, mai ales) care – vezi doamne, sunt epuizați de prea multă „gândire” și merită… Ca și cum a delibera, a decide ș.a.m.d. (la acest nivel!) înseamnă – poate pentru ei! – o corvoadă ce le „erodează” mintea până la tâmpenie… Ca să fiu rău, nu prea sunt departe de adevăr sic! Recte, nu ce cred ei, ci ceea ce sunt ei!… Se uită că Ei au ales sau au acceptat statutul și funcțiile respective… Dacă n-au făcut-o în cunoștință de cauză, înseamnă că erau tâmpiți… dinainte!… Apoi, mai sunt indemnizațiile speciale pentru angajații (la stat sau în privat) pentru condiții deosebite de muncă (grea, de noapte, mediu toxic-radioactiv, stres dar și… belit prea mult ochii în ecranul computerului (?), șezut prea mult pe cur (?), sedentarism impus (?) și alte drăcovenii). Ei bine, toate acestea sunt drepturi salariale, incluse în retribuție, deci nu se identifică cu „indemnizațiile / „pensile” speciale menționate mai înainte. La fel, liber-profesioniștii sau cei cu profesiuni liberale: ei cotizează la fonduri speciale, dinainte stabilite și nici cu ei nu avem treabă. Ca fapt divers, ce statut au popii (de toate gradele), i.e., sacerdoții? Omul crede sau nu, în primul caz, „tușește” (recte, „cotizează”) unde trebuie… Cică, și la noi, statul, școala și alte „minunății” sunt despărțite de biserică… Doar suntem stat laic… Oare?…
O altă problemă „intersantă” este cea cu impozarea pensiilor.
Baza raționamentului fiscului (de la noi sau de aiurea) este: orice pensie este un venit. Orice venit se impozează (într-un stat „normal” – pentru asigurarea existenței și funcționării respectivului stat). Ergo: pensile trebuie impozate! Ei, aici e aici: pensile sunt un drept câștigat (prin cotizarea, lună de lună, alături de alte dări la stat). Ele nu pot fi, astfel și logico-moral, un venit (= un câștig)! Ergo: impozarea pensiilor este un furt patentat al statului șmecher, avid de venituri! La fel, plata – din pensie – a unei cote pentru sănătate (prestarea de servicii medicale, cică!) este iarăși ilegală, de vreme ce – atâta timp cât omul s-a scremut întru corvoada existenței – a și plătit pentru… Ca să nu mai vorbesc de calitatea serviciilor medicale asigurate (gratuit! …„i-auzi brâu!”) de către „Majestatea Sa Statul… nu numai la noi, ci și aiurea. În paranteză, fie spus, în Anglia (în genere, U.K.) am remarcat totuși o altă situație; e drept, ei sunt cu peste x00 de ani înaintea noastră (puneți voi, boieri dumneavostră cifra inițială, în locul lui „x”!) au totuși probleme mari cu NHS, mai ales lipsa de personal, și, mai ales, după tâmpenia lor cu Brxit-ul, da’ totuși… La noi, în Românica (pe care încep s-o re-recunosc după ceva ani de absență), acum se încearcă „dregerea busuiocului”, măcar parțial: de la 1 octombrie a.c., impozările și dările pe pensie vor fi de la plafonul de 3.000 lei, în sus… O picătură într-un ocean. Oricum, cei cu pensii „astronomice”, rezultate din dreptul legal + indemnizații „speciale” pentru tot felul de merite (majoritatea imaginare sau „aranjate”, ceva la fel cu ceea ce era „certificatul de revoluționar”… cine dracu’ și unde dracu’ s-a mai văzut așa ceva?), ei bine, pe „ăștia” îi doare exact în… „spate-jos” de costurile sănătății în Românica! La fel ca pe cei ce au adunat „bani negri” pentru… „zile albe”. Muritorii de rând n-au decât să-şi „satisfacă conceptul”, i.e., să crape… la timp… că, … era sau ar fi cazu’, timpu’…
E drept, acum există și la noi posibilitatea de a „cotiza” la tot felul de fonduri private de pensii.
„Pilonul II” (pensia privată obligatorie…?…) a devenit obligatoriu (?) din 2008, parcă, pentru persone ce aveau atunci până la 35 de ani (acum, 45), recte, un anumit procent din contribuția CAS. „Pilonul III” (pensia facultativă administrată privat) există și el!. Statul – în foamea lui endemică de bani – tot caută să-și vâre mâna (și limba!) în „borcanul cu miere”, i.e., în cei doi „piloni” (II și III), dar… mai știi?… Vechii mei prieteni (români!) din States și Deutschland îmi confirmă: nu se poate conta nici „acolo” pe o „pensie de stat”, prevăzători, yankeii & nemții (cu siguranță, și alții) cotizează (din greu!) – după „puterea economică proprie”- la fonduri private, să fie siguri că – acum, la senectute… și senilitate… – pot măcar defila în autocare de lux, e drept, extra-sezon, prin orice „sit” turistic din lumea asta largă… Și asta e ceva! La noi? Beizadelele de lux, pensionarii de super-lux, rrromii de lux, șmecherii-infractori de lux, eventual politicienii „descurcăreți” pot defila oricând, în tot felul de mașini de lux, hoteluri de lux, plaje de lux, „resort”-uri de lux etc…. tot timpul anului… altceva tot nu au ce face… Veți spune să ăsta-i populism…n-aveți decât! Oricum, dacă tot veni vorba de aşa ceva, pot să mărturisesc – cu mâna pe inimă – că am prea-văzut destul de mulți cerșetori „de stradă” și în Anglia (Kent)… să vedeți în Londra! (prin locurile mai puțin cu ștaif, oricum, „nefrecventabile”)… nici la ei nu curge lapte și miere (deloc!) cât or fi ei de avansați în raport cu noi… Rămâne neclară identitatea națională a acestora și nu pariez, de fel!, că mulți nu vin din… să zicem eufemistic, Europa de Est… Cel puțin, în Ardeal, avem și noi „faliții noștri”, dar nu așa ceva!… Mă rog, nu bag mâna-n foc pentru restul… zona miticească vreau să zic!… Ce face Poliția? Mai nou are treabă cu „noua modă”: minorii care împușcă sau dau cu cuțitu’ pe unde apucă… Asta da, nediscriminare! Și noi, la acest capitol, venim puternic „din urmă”!…
Să „tragem linie și să adunăm”:
anticipez concluzia (acestui episod) invocându-l pe Dehe, bunul meu prieten (poet ne-pereche of Arad…): „… mi-au închis ochiul … dintr-un punct de vedere…” că să auzim mai bine „Țipătul bufniței”… Noi, „cei din linia întâi”, abonații la neființă, pensionarii de azi (!) suntem – primii de vină!… Suntem (de data asta, cu toții!) ceea ce merităm să fim! Ce-au făcut cei ce aveau 20-40 de ani în „acea” iarnă „fierbinte”? Adică, noi, actualii „seniori”? Păcat de epitetul folosit pentru actualii și imediat-viitorii pensionari!… Ce oameni am avut, după fatidicul ’89, la conducerea Românicăi (nu numai prezidențiabilii – nostalgic-comunist, geolog-aerian, șmecher-lichea, tăcut-dezinteresat de orice…)? Politicienii – acești viermi infecți – care s-u „învârtit” în funcții decizionale au făcut orice, numai pentru țară… mai nimic! Într-un fel, „la vremuri noi, tot noi!”. Să nu uităm!: Românica nu este republică prezidențială, deci, multe au depins de „aleșii poporului”. În loc de meritocrație-tehnocratică (degeaba „au visat” un Platon, un Aristotel, un Kant, ore câți?… mulți!) avem – azi, la scara întregii planete – doar ”personaje plate sau „defecte” (vezi cazul lui Vladimir Vladimirovici…). La noi, din nou (fatalmente, ca la nimenea !) „defilăm cu dezaxați ca Gică a’ lu’ Simion, cu Șo-Șo a’ lu’ Bau-Bau, cu nehotărâți (năuci de felul lor, deși hâtri sau bonomi) ca Marcel și Nicu, cu saltimbanca de primăriță de Câmpulung Moldovenesc, cu „spectrul” unui președinte ales seara și detronat a doua zi, cu… ce să mai zic de partidele neo-„istorice” (deja?!), cu tot felul de nehaliți avizi de putere pentru a-și umple burdihanul, cu o clasă politică de la școala de handicapați mintal, cu un tineret dezorientat complet care visează „o țară ca afară” (visul tot vis este, pretutindeni! parol!); care, dacă nu o au aici, o caută aiurea? Chiar „afară”!…
Gata, m-am săturat pentru azi; restul, în episoadele următoare căci la capitolul pensia de pensie în Românica, mai am încă multe de spus… Ca să revin la prietenul poet Dehe: oare pentru cine este „Țipătul bufniței”? (poate fi și „strigătul disperat al „ei”…”) Sau, „De ce trag clopotele, Mitică?” Aici, nu „Pentru cine bat clopotele”, căci l-am deranja pe sublimul Hemingway…
Citește și:
- GREAȚA VOIOASĂ A COTIDIANULUI (20)
- Mai multe articole ale autorului puteți citi AICI – Reportaje și AICI – Opinii
