ISTORIA E O CURVĂ IAR POLITICA, LUPANARUL EI (XXVII)
ISTORII PARALELE SAU CUM NU SE SCRIE O RECENZIE!… Pe marginea cărții lui Ioan TULEU „Privind înapoi cu ironie” (Amintiri din epoca de aur), Ed. Mirador, Arad, 2024
– ACTUL III –
UN FEL DE MOTTO: „Decât să ne ocupe rușii, mai bine ne-am ocupat singuri” (Paul Goma – citat aproximativ corect; nu garantez acuratețea, ci… ideea).
În episodul anterior din serialul dedicat prietenului Ionică Tuleu, recte, cărții sale („Amintiri din epoca de aur” – îmi place mai mult „subtitlul”; mă voi explica de ce…), îmi propuneam să continui prezentarea „faunei” conducătoare arădene, într-ale politico-ideologiei și propagandei timpului (se „apropia” Căderea Bastiliei a la roumaine, i.e., ’89!…). Evident, prezentarea modului în care autorul „prezintă” evenimentele… Dar pentru că am participat și eu (direct și indirect) la o parte din ele, nu mă pot abține să nu adaug niște comentarii suplimentare sau completări. Da data aceasta „personajul” avut în vedere este unul colectiv – de fapt, „dublu-colectiv” – Securitatea, respectiv, Sovieticii (ciudații emisari ai Ambasadei U.R.S.S. din Bula lu’ Pândaru, pe atunci „Ceauschwitz”). D-l. Tuleu „face vorbire despre…” cam peste tot în cartea sa, dar foarte explicit, în Cap. „Sovieticii culeg informații”. De fapt, trebuie să pornesc de undeva de mai departe, spre a justifica și citatul aproximativ din Paul Goma, cel ce dă titlul acestui paragraf. Spuneam – într-o „scriere anterioară” – că ceea ce m-a frapat în Arad, (la prima venire, „atunci”) era o atmosferă apăsătoare, de „frică”, „extremă prudență”, ceea ce NU trăisem în Clujul meu destul de „dezinvolt” (sau mi se părea?).
Atunci mi-am explicat-o pe două variante cauzale:
a) Motanul Arpagic se temea – ca dracu’ de tămâie! – de sovietici (azi, rușii, recte, „aceeași Mărie, cu altă pălărie”). Nu de „imperialismul american”, nu de Occidentul „putred”, „pe buza prăpastiei”, nu de chinezii lui Mao ce erau la naiba, departe… ci, de Gorbaciov și reformele sale (Glasnosti & Perestroika). Re-de-giș-tii cu revolta lor (1953), ungurii cu „contra-revoluția” lor (1956), ceho-slovacii cu „Primăvara de la Praga” a lor (1968), polonezii cu Lech Walesa & Gdansk-ul lor (începând cu 1970) au băgat serios frica în oasele celui ce a avut totuși o „tresărire de orgoliu naționalist-comunist” (fără nicio aluzie la … național-socialism!…): în august ’68 a „lătrat” doar 24 de ore (până ce tovarășul Bassov – ambasadorul de atunci al U.R.S.S. – a cerut o „audiență” la „majestatea Sa” și i-a pus „botnița”). Oricum, profitând de emulația generală, patriotică de atunci, a fraierilor de români, și-a împlinit „pohta ce-a pohtit”: decât să ne ocupe rușii, mai bine ne ocupăm singuri (vorbe profetice ale lui Paul Goma…). Rezultatul: după un „relativ dezgheț” (de fapt, deschis de Gheorghe Gheorghiu-Dej în 1964!), vine „mini-revoluția culturală” și începe cel mai deșănțat cult al „personalităților”… din toată Europa (da, „personalități”, la plural, căci e vorba de „el” și de „ea”- „Ovarășa Codoi”!)! Aradul – găsit de mine, ceva mai târziu – era prins complet în „cămașa de forță” a puritanismului național-comunist (socialist…). Teroarea ideologică (mai ceva ca la iacobini sau, mai târziu, Stalin) plutea deasupra capetelor bieților arădeni… Dar,… stați!… arădenii aveau resurse „naturale” suficiente pentru o relativ decentă cale de a se simți totuși bine – e vorba de economie… de „papa”. În plus, au avut parte (efemer…) și de un prim-secretar care, realmente, trecând peste cererile insațiabile ale curvelor de mitici, a reușit – N.B., în condițiile date, de „atunci” – să mențină viața arădenilor pe linia de plutire… Spre deosebire de – tot un arădean (din Curtici) și tot un „prim”, zis Mocuța – care a făcut prăpăd la Cluj… pro domo sua… (pace , Cicero!)… Deci: la Cluj o „libertate” (poate imaginară) în viața de ”atunci”, era plătită printr-o mizerie economică de nedescris…; la Arad, o viață încă decentă, în „socialismul relativ” (se va duce și ea dracu’, când începuse „cântecul lebedei”) a fost plătită printr-o rigoare ideologică aparte… De aici și impresia mea (de „atunci”) cu privire la „smogul” fricii ce plutea peste „râul ce-mi poartă numele”… Așadar, prima cauză…
b) Spațiul Schengen – Arad!!! Ei, acu’ e acu’… Județele din Vestul Românicăi (Caraș-Severin, Timiș, Arad <<cu precădere!>>. Bihor și Satu Mare) erau premergătorii „Spațiului Schengen” la care tot tânjește țărișoara noastră dragă… Pe aici se „tulea” (Nu Tuleu…ha, ha, ha!) „afară”. În Sud-Vest, peste Dunăre, (deci peste apă) „la sârbi”, în Arad și pe cale „aero” (vezi cazul celebru – „aeroportul” Horea!), la unguri, respectiv, austrieci; în general, „pe uscat” – ceea ce Românica n-a „obținut” nici până azi… Sârbii mai dădeau ce dădeau „înapoi”, ungurii… o făceau doar când era lată de tot; și totuși, episodul cu ciobanul și oile sale a ajuns de miru’ lumii, marcat în toate știrile de pe mapamond… Era deci firesc ca să se „strângă șurubul”… De aici, din nou, atmosfera apăsătoare pe care am întâlnit-o în Arad. Deci, a doua cauză…
„Vizita bătrânei doamne” (nu F. Durrenmatt!…), i.e., membri ai Ambasadei U.R.S.S. la Casa Prieteniei spre „a afla” (ce? ce știa toată lumea, de pretutindeni…) a fost menționată de D-l Tuleu în cartea sa, cu subtil umor. Nu comentez. Ben sur că Secu’ … „era pe fază” dar, ca „mâța cu clopoței”… Unde să mai pun că tipul de la Gestapo-ul nostru (tizul meu de al doilea prenume) era „băiat de treabă”… aveam să constat și eu, la vizitele sale unde apucasem și eu – ca din întâmplare (ha, ha, ha!, pe bune!… să fiu și eu prezent); și lui („securistului”, îi „țeneațânea”- recte. „țâțâia” curu’ de șefi (poate mai înfricați…).
Aici am reproșul, sincer-amical, față de Ionică! trebuia să nu cruțe pe nimeni dintre „ăia” de la partid! Plutea fantoma unui „…Escu” (de la „Cultură” – horribile dictu!) care era de o obediență și parșivenie oportunistă pe care și prietenul Ionică o înghițea greu de tot. Cu finețea sa, obișnuită din familie, n-a cutezat să o „taie” ca lumea… Cred că aici a fost prea temător… la dracu’… după de i-a reprodus „sclipirea de geniu” i.e., „noi (și numai noi, activiștii – se subînțelege ca-cristalul) suntem partidul”… Ăsta, după ’89, s-a fofilat („stilul”… și a ajuns mare șef peste învățământul arădean!). L-am cunoscut și eu… Pentru mine este Tano Cariddi (jucat magistral de Remo Girone!), din serialul italian excepțional (ca învățăminte și avertismente pentru Românica) La Piovra… (o întreagă elită artistică a macaronarilor, ca să nu pomenesc decât pe Michele Placido – Cattani, sau Florinda Bolkan…). Chiar că semăna – ca meclă! – cu personajul serialului italian (un corespondent – spaghetti al lui J.R. din Dallas…). În plus – deși era, cică, la bază, prof. de română – nu se ridica nici măcar la talpa altui „sinstru”, cel botezat Frunzaș, dar ăsta, măcar, o făcea pe față!…
La Casa Prieteniei ploua cu materiale de „propagandă” sovietică. Noi le „frunzăream”: Nouvelles de Moscou, Moscow News… Erau interesante – nu prin izul lor sovieto-grandoman (era deja „era Gorbaciov”), ci prin felul în care prezentau tabloul lumii globale în care trăiam… Ferească Sfântu’ să fie popularizate printre „oamenii de rând” de la noi, care aveau deja încrustată „clarviziunea” național-patriotică. Suficient! Asta urmărea „ ‘ovarășa Secu”… să nu cumva… Totuși, pentru mine, de pildă, „Sovetskii film” (condiții grafice deosebite!) a fost o faină sursă de informare. Acolo, de pildă, am găsit și o fotografie (alb-negru), extraordinar de expresivă, a lui Andrei Tarkovski, cel ce mă vrăjise cu filmul „Călăuza” (trebuie oare să menționez filmografia sa?… nu cred). Am „șutit”-o și cred că o păstrez și azi, undeva printre hârțoagele mele… Dacă rușii puteau face așa filme, comparativ cu kitsch-urile patriotarde „neaoșe”, gen Sergiu Nicolaescu”!…
Dar să nu deviez… Ionică Tuleu trebuia să facă un adevărat „balet diplomatic”, îl descrie și el însuși în carte, trebuia să fie elegant între doi monștri – Ambasada și Secu’ – totul pentru a salva ce se mai putea salva din „oaza” numită Casa Prieteniei… și a făcut-o cu brio! (în carte, este prea modest…). Noi, „amicii” nu eram tembeli ca să nu ne dăm seama. „Spionajul” sovietic urmărea să afle ceea ce știa toată lumea (starea de spirit a populației) iar Secu’ „freca menta” doar să se afle în treabă (trebuiau justificate salariile, la fel ca în cazul majorităii „activiștilor” de partid…). Ei bine, ăsta era „peisajul” Commediei dell’Arte…
Din nou, recunosc eleganța și discreția cu care Ionică Tuleu – de-a lungul întregii cărți – tratează o realitate dură (așa este el… și acum!) dar nu mă pot abține să nu-i reproșez că prea „se poartă cu mănuși” cu specimene ce nu merită acest lucru.
În episodul următor voi încerca să lămuresc (măcar pentru mine!) o treabă deosebit de sensibilă, care transpare (dar numai „transpare”!) – în multe locuri! – în carte; raportul dintre Arad și Timișoara. În mediul universitar clujean se folosea sintagma „Timișoara tâmpișoara”… mai ales de către arădenii veniți la studiu pe malurile Someșului. Eu mi-am petrecut copilăria (vacanțele de elev) pe malurile Begăi… Unchiul meu – ceva grangure la Banca Națională, filiala Timiș și o „relicvă” notorie a stalinismului – locuia acolo cu bunică-mea (din partea tatălui). Nu s-a însurat niciodată (doamne, ce inspirat om!) și cum nu avea alți nepoți… Deci, cunoscând bine Timișoara (poate chiar mai bine decât Aradul), nu-mi pot explica o anume obediență (eu o simt și azi…) a orașului de pe Mureș față de orașul de pe Bega… O fi Timișoara orașul-erou de la ’89 (chapeau!), dar să nu uităm că Aradul a fost – imediat! – al doilea care s-a ridicat împotriva… Ioan Tuleu a fost foarte inspirat când a ales coperta cărții (de fapt, ambele coperți) – o fotografie de valoare istorică – a mulțimii adunate în centru orașului, la Primărie (atât în 21 cât și în 22 decembrie 1989). Am fost și eu acolo, în balconul Casei Prieteniei dar… n-am cerut „certificat de…” (Doamne ferește!).
În fine, o ultimă observație. În titlul întregului serial apare scris greșit „INSTORII Paralele”…etc. E neatenția mea. Dar, după puțină cugetare mi-am dat seama că a fost o eroare benefică, deși involuntară… În engleză (iarăși Anglia?…. Da!) există verbul + prepoziție (tipic limbii perfidului Albion!) „to put in” etc. Deci, dacă am scris „IN-storii”, s-ar putea interpreta ca o istorisire în cadrul altei istorisiri (ceva foarte modern în epica de azi…). Iar atunci paralelismul istoriilor (cea a lui Ioan Tuleu și modestele mele completări) poate fi – zic eu – de „efect”… Oricum am făcut (acum!) corectura de rigoare. Citiți titlul cum vă cade bine, ceea ce vă urez și eu!
Citește și
- ISTORIA E O CURVĂ IAR POLITICA, LUPANARUL EI (XXVI). Pe marginea cărții lui Ioan TULEU „Privind înapoi cu ironie” (3)
- Mai multe articole ale autorului puteți citi AICI – Reportaje și AICI – Opinii
