Aşadar avem o nouă campioană europeană. Portugalia a reuşit să triumfe mai mult decât surprinzător ţinând cont că are o generaţie care, comparativ cu cea a lui Figo şi Rui Costa, s-ar putea ridica cel mult la nivelul unei selecţionate B. Dar, Portugalia a avut un plus faţă de acea generaţie şi faţă de multe alte echipe cu pretenţii de la acest campionat european: iar acela este reprezentat de prezenţa pe bancă a unui antrenor realist, care şi-a dat seama de potenţialul real al echipei: după meciurile din grupă, Fernando Santos a aruncat la gunoi tot balastul care ţinea de tradiţia ofensivă a echipei, de interesele personale ale lui Cristiano Ronaldo, de spiritul latin etc şi a transformat Portugalia într-un munte de cinism, care, meci de meci a omorât fotbalul (în sensul său romantic, dacă mai există aşa ceva) dar a câştigat turneul. La această oră, iubitorii fotbalului spectaculos, ofensiv, sunt oripilaţi de deznodământul Euro dar credeţi că exită măcar un om în Portugalia căruia să-i pese? O naţiune întreagă sărbătoreşte, cei 23 sunt eroi şi, pentru ei, este singurul lucru care contează.
Aseară, Portugalia a făcut ceea ce a făcut tot turneul. După 10 minute în care corabia navigatorilor portughezi a scârţâit din toate încheieturile, Fernando Santos a reuşit să o stabilizeze şi să o ducă în portul unde-i aştepta trofeul. Franţa le-a încercat pe toate: a jucat posesie prelungită, apoi a trecut la mingi lungi încercând să speculeze fizicul lui Giroud şi să le ofere mai mult mingea portughezilor. Nimic n-a funcţionat. Portughezii s-au apărat compact, n-a existat spaţiu între linii, fundaşii au câştigat toate duelurile cu Giroud, Griezmann a fost împins mereu în zone laterale de unde nu putea fi letal iar Pogba a fost prins la mijloc într-o plasă foarte deasă unde s-a zbătut fără perspectivă în dueluri cu relevanţă minimă. În acelaşi timp în atac portughezii au fost exacţi, au dus mingea aproape de fiecare dată la finalizare, ce-i drept într-un mod simplist şi uneori rudimentar, dar scopul a fost atins: n-au dat Franţei şansa de a pleca pe contraatac. Singura lumină din jocul cocoşilor a fost Sissoko, cel care a avut câteva încercări personale reuşite de a sparge individual blocada portugheză însă la finalizare n-a mai fost ajutat de niciunul dintre colegi. Apropos de finalizare, dacă este ceva ce i se poate reproşa Franţei este faptul că după minutul 75 n-a profitat de oboseala fundaşilor portughezi. A fost o perioadă bună în care organizarea perfectă de până atunci a defensivei conduse de Pepe s-a destrămat iar francezii au avut câteva ocazii imense pe care le-au ratat. Aici s-a şi decis finala pentru că, orbite de furia ratărilor, gazdele au lăsat în prelungiri orice precauţie deoparte şi s-au aruncat peste adversar. Este ceea ce şi-a dorit Portugalia, care, după ce a ratat două ocazii la rândul ei, a lovit decisiv. Decisiv pentru un triumf care răzbună într-o manieră similară, eşecul generaţiei de care aminteam mai devreme, eşec survenit pe teren propriu în 2004, în faţa Greciei, o ehipă care reuşea surpriza cu un joc la fel de ermetic şi speculativ.
Karma? Poate, mai ales că a fost un meci în care am avut senzaţia că legea compensaţiei funcţionează. Evenimentul cel mai mediatizat după acest meci va rămâne probabil nu golul victoriei marcat de portughezi ci accidentarea lui Cristiano Ronaldo la puţin timp după startul partidei. Căpitanul Portugaliei, cel care şi-a cărat de multe ori echipa în spate la acest Euro trebuia să se retragă de pe teren mai devreme decât îşi dorea, exact când era momentul lui: finala, cea care-i încununa cariera, momentul în care trebuia să ridice trofeul pentru ţara sa, la capătul unui joc în care, nu-i aşa, doar el putea fi decisiv. Ei bine nu, zeii sau karma au hotărât altfel: au hotărât ca Ronaldo aseară să înveţe ce înseamnă neputinţa, să înveţe că nu este invincibil, indestructibil şi indispensabil. Camerele au insistat cu indecenţa caracteristică pe lacrimile căpitanului Portugaliei însă în acele momente nu m-am putut abţine să nu-mi aduc aminte de Cristiano cel de după prima partidă de la Euro. Atunci când, frustrat după un egal în faţa Islandei, şi-a tratat adversarii ca pe nişte slugi de mâna a doua pe care i-a prins mâncând pe furiş de la masa nobililor. Mai unpic şi cerea să fie biciuţi în piaţa publică, cunoaştem declaraţiile nu mai insist asupra lor. Cert e că atunci când orbit de propria ta splendoare comiţi mojicia de a-i jigni pe cei care nu sunt la nivelul tău, de a-i trata cu dispreţ, soarta se întoarce împotriva ta când îţi e lumea mai dragă. Iar karma i-a dat o palmă aseară, luându-l pe Cristiano de pe teren exact când îşi dorea cel mai mult să fie acolo. Nu faultul lui Payet (unul tare dar cum sunt destule într-un turneu şi care, pentru un jucător 100% pregătit fizic n-ar fi trebuit să fie ceva fatal) ci propria sa aroganţă l-a scos pe Cristiano mai repede pe teren de la Euro. Dacă e băiat deştept, poate va înţelege mai ales acum pe final de carieră că, într-un sport care azi se substituie marilor bătălii de odinioară, n-ai voie niciodată să loveşti în onoarea adversarului tău.
Aşadar Euro s-a încheiat. Un Euro în care echipa gazdă a eşuat, campiona mondială a eşuat, echipa condusă de poate cel mai bun antrenor al lumii la ora actuală, Antonio Conte, a eşuat, echipe iubite de amatorii de fotbal spectacol au eşuat la rândul lor; în schimb a triumfat Portugalia, cea care a propus un fotbal de care s-au bucurat doar proprii suporteri. Portugalia care a avut parte de un traseu uşor dar pe care, spre meritul ei, a ştiut să-l speculeze, Portugalia care a demonstrat că poate câştiga şi fără Cristiano Ronaldo. Fotbalul, până la urmă, se joacă pe goluri iar trofeele se dau pe un singur criteriu: rezultatele. De aceea, cred că victoria Portugaliei nu poate fi contestată. Dacă e ceva de contestat e calitatea şi prestaţia adversarilor mai puternici, mai galonaţi, mai bine dotaţi cu argumente; dar care niciunul n-a găsit formula potrivită de a merge până la capăt
