- În dialog cu lector univ. dr. Mihai Murariu, Universitatea Națională de Muzică din București
De-a lungul istoriei sale, teatrul și-a schimbat mereu formele, fie că ne referim la textul dramatic (ca gen literar), fie că vorbim despre spectacol (ca formă a artei dramatice). Astfel, în timp ce textul parcurge formule ideatice și structurale diferite de la tragedia și comedia antică, la teatrul de idei, până la teatrul parabolă și la teatrul absurdului, spectacolul de teatru nu rămâne mai prejos.
Formele clasice ale textului îmbracă formule de scenă moderne, construite în funcție de viziunea regizorală, dovadă a faptului că adevărul artistic poate fi recontextualizat și că marile realizări artistice sunt atemporale, etern valabile. Alteori spectacolul dramatic intră în dialog cu alte arte (de pildă muzica, dansul), construind manifestări artistice cu caracter sincretic, care obligă publicul spectator la o receptare aparte.
O asemenea realizare a fost și „Păsări călătoare”, spectacolul-concert, cum a fost numit, găzduit nu demult la Teatrul de Vară din Arad, unde limbajul verbal al actorilor s-a împletit cu cel muzical. Descoperirea mecanismelor care stau în spatele unei creații artistice este poate mai interesantă și incitantă decât opera în sine. Și întrucât am vrut să aflăm câteva dintre secretele unei asemenea combinatorii artistice, l-am rugat pe domnul Mihai Murariu să ne răspundă la câteva întrebări.
Prezenţă constantă pe scenele muzicii contemporane româneşti, Mihai Murariu este actualmente cadru didactic la Universitatea Națională de Muzică din București, doctor în muzică.
A urmat cursurile aceleiași instituții, în anul 2003 fiind admis la secţia de Compoziție a universității, la clasa prof. univ. dr. Dan Dediu. Este pianist, colaborator al Operei Naționale din București și al Teatrului National din București. Are o activitate interpretativă susținută în calitate de pianist, organist (din 2012 organist al Catedralei Catolice Sf. Iosif din București) și de asemenea clavecinist, fiind solist sau membru în ansamblu, colaborând cu Orchestra Națională Radio, Orchestra Română de Tineret, European Contemporary Orchestra, ansamblurile SonoMania și devotioModerna etc. De asemenea, este laureat al mai multor concursuri naționale și internaționale de compoziție, este membru al Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România și laureat cu premiul acestei instituții la secția lied.
J.F.: Domnule Mihai Murariu, în activitatea dumneavoastră muzicală extrem de variată, își face loc și teatrul. Bănuim că nu e deloc ușor de realizat un dilaog între arte în cadrul unui spectacol în care ambele limbaje (cel verbal-dramatic și cel muzical) au rolul de a comunica mesajul artistic. Ce criterii au stat la baza selecției fragmentelor muzicale, respectiv a compozitorilor aleși pentru realizarea spectacolului?
M.M.: Spectacolul acesta a crescut cumva organic, în sensul în care nu a existat un plan prestabilit sau nu a avut o structură prestabilită, pe care noi să o umplem cu muzică în diferite momente.
Ideea de dramatizare a spectacolului, firul logic de succesiune a poeziilor a aparținut doamnei Maia Morgenstern. Dânsa a venit cu sugestii legate de anumite piese sau momente muzicale între poezii: unde anume ar fi loc de o piesă, de un intermezzo muzical. Asta poate în ideea sublinierii poeziei precedente, poate în ideea unei rupturi contrastante, poate în ideea pregătirii atmosferei pentru următoarea poezie.
J.F.: Prin urmare, a fost efectiv o colaborare, un dialog între arte, între artiști diferiți, o creație-împreună a organismului artistic care a fost spectacolul. În literatură, de pildă, se cunoaște experimentul postmodern al unui roman scris de mai mulți autori…
M.M.: Și asta, dar și spontaneitate… Alegerea pieselor muzicale nu poate fi descrisă după o rețetă precisă. Au fost momente când doamna Maia Morgenstern a menționat exact la ce piesă se gândea, alte momente în care noi, colegul meu Mihai Pintenaru și cu mine, am intuit cam de ce ar fi fost nevoie și am propus noi o piesă. Au fost momente în care doamna Maia știa cam ce fel de piesă ar fi vrut, dar nu știa exact ce anume, și atunci a trebuit să decidem noi din repertoriul pe care îl cunoaștem cam ce s-ar potrivi. Așadar, un dialog creator între arte și artiști, așa cum spuneți…
J.F.: Să înțelegem că s-a decis, totuși, asupra unei formule care a rămas aceeași de la spectacol la spectacol…
M.M.: Partea de ilustrație muzicală, să spunem așa, adică de „colorare” a anumitor momente din text sau a anumitor cuvinte, acestea, la fel, au apărut lucrând pur și simplu la piesă. Astfel, construcția nu a fost ceva premeditat, dar, pe de altă parte, nu este ceva improvizat, ce diferă de la un spectacol la altul. Adică odată stabilite momentele respective, găsite diferite logici pentru care să încapă acolo o subliniere de ordin muzical, acestea au rămas fixate. Sigur că și acolo, prin dialog, s-a găsit soluția potrivită.
J.F.: Dacă într-un ansamblu pur muzical, „dialogul” cu ceilalți interpreți este firesc, pentru că se constituie pe lungimea de undă a aceluiași limbaj, cel muzical, cât de dificilă a fost pentru interpretul muzical colaborarea cu actorul, cu jocul lui scenic, cu replicile rostite?
M.M.: În general, un muzician de formație clasică are nevoie de un cadru mai rigid în ceea ce privește abordarea momentelor muzicale, în sensul în care majoritatea suntem obișnuiți să avem o partitură în față sau, mă rog, momente clare în care să cântăm și așa mai departe. Partea asta de adaptabilitate live la momente de interacțiune directă cu actorii, la care interpretarea este mult mai flexibilă…
De pildă, scurgerea timpului este mult mai subiectivă decât cea din cadrul unei piese muzicale odată începută, unde tempo-ul e tempo. Odată începută piesa, pot exista mici variații, dar, sigur, o viteză de curgere există. Pe când în recitarea unei poezii pot exista foarte mari variații, de la actor la actor, chiar la același actor sau de la spectacol la spectacol. Și atunci, partea asta de flexibilitate e o latură care se învață din experiență. Sigur că ea ține și de felul de a fi, de a gândi al instrumentistului. Noi însă avem experiență de ani buni în genul acesta de proiecte sincretice, așa încât, pentru noi cel puțin nu este o problemă să realizăm astfel de lucruri, suntem destul de adaptabili.
J.F.: Instrumentele muzicale au avut, bănuim, rolul lor. De ce pianul, de ce clarinetul și nu alte instrumente?
M.M.: De ce pian și clarinet? Cred că asta ține cumva și de conjunctura specifică a ansambului nostru, în sensul că noi aveam acces la repertoriul cel mai potrivit de momente muzicale care să fie incluse în această piesă. În ceea ce privește partea de ilustrație muzicală, poate că pianul este unul dintre instrumentele cele mai ofertante. În același timp, acolo unde pianul ar avea anumite lipsuri, e completat foarte bine de clarinet prin flexiblitate, cât și prin – întrucât e vorba de un instrument de suflat – printr-o apropiere de glasul omenesc; dă un plus de intimitate sonorității.
J.F.: Iar partea vocală?
M.M: În ce privește alegerea momentelor vocale, aceasta s-a făcut de comun acord, sigur, având în vedere și tipologia vocii interpretelor, dar și textul, care este foarte important, sonoritatea muzicii care să fie folosită în legătură cu momentul artistic următor, cu aspecte tehnice care țin de specificul vocii interpretei. Din nou, o combinație de factori muzicali cu factori dramaturgici, vizând construcția piesei în ansamblu.
J.F.: Domnule profesor, vă mulțumim pentru amabilitatea cu care ne-ați dezvăluit câteva dintre secretele artistice ale realizării unui spectacol-concert!
Din echipa muzicală au mai făcut parte:
Mihai Pintenaru, clarinet
Mihai Pintenaru este absolvent al Universității Naționale de Muzică din București. Alături de Mihai Murariu este membru al ansamblului SonoMania, înfiinţat în 2012 de către compozitoarea Diana Rotaru (director artistic). scopul acestui ansamblu este câştigarea unui public nou pentru muzica modernă şi contemporană. SonoMania participă cu precădere în concerte cu o componentă interdisciplinară sau multimedia, fiind şi un promotor al muzicii tinerilor compozitori din România.
- Mihai Pintenaru și Mihai Murariu au contribuit și la realizarea spectacolului „Nu sunt eu”, cu Maia Morgenstern (în regia lui Victor Ioan Frunză).(Mihai_Pintenaru Foto: https://www.facebook.com/pintenaru.mihai/)
Amanda Aprotosoaei
Amanda Aprotosoaei a studiat la Colegiul de Muzică „Sigismund Toduță” din Cluj. În 2019 a participat la concursul Vocea României.
- (Amanda_Aprotosoaei Foto: https://www.facebook.com/hashtag/amandaaprotosoaei)
