Circul din PNL, cu grupuri dizidente mai puternice decât partidul propriu-zis, cu întâlniri tainice şi demisii neanunţate, cu supărări şi împăcări, este atât de previzibil, încât rămân siderat când aud diverşii ziarişti sau formatori de opinie cum se miră ei, cum sunt ei când uimiţi, când şocaţi de evenimente. Şocurile astea, foarte asemănătoare cu electroşocurile din spitalele pline de oameni ca mine, fugind disperaţi din calea imbecilizării forţate. Păi cum, doamne iartă-mă, să n-avem parte de scindare la liberali, când dracul gol şi prea puţin atrăgător, dar cu lipici la masele de bine, îl ia consilier pe Frankenstein şi îşi trimite musca la arat pe pajiştea idilică a liberalismului? E normal ca şi liberalii să meargă pe drumul pe care au mers ţărăniştii, după 1996.
Pentru aşa zişii ziarişti, care îşi dau cu părerea ca baba cu mucii-n fasolea democrată şi creştină, aş spune următoarele: mi-ar fi ruşine ca, după ce l-am ridicat în slăvi pe X şi l-am făcut varză pe Y şi ai lui, ei bine, dintr-o dată să mă apuce grija de unitatea liberală. Chestia asta e curvie curată, şi nu se face, nici măcar duşmanilor. Dar, ca într-un tractir turcesc de mâna a nouăsprezecea, am citit şi auzit păreri de la mari oameni de litere, aduşi cu pluta tranziţiei la conducerea unor ziare importante, păreri de rău, cum că uite cum se mai duce naibii un partid istoric, şi rămânem cu pesediştii, şi pemepiştii, şi useriştii, şi toate noutăţile astea, şi unde e tradiţia noastră politică etcaetera, că mi se face acru.
Adicătelea, după ce, o mare parte din dezastrul liberal se datorează liberalilor înşişi, ajutaţi cu spor de o parte a presei, căcănarii şi zdenţele care-şi spun analişti politici şi creatori de opinie, atât la Bucureşti, cât şi în provincie, şi care se apucă nu să încerce să ajute la o eventuală reconstrucţie, dar nici să caute vinovaţi, ci doar să latre la o lună, o lună jumate, eventual. Şi nu pot spune că luptele intestine din interiorul PNL nu au însemnat foarte mult în situaţia de faţă, dar presa aservită e vinovatul numărul doi în această cădere liberă. Liberalii fac nişte alianţe de nu-i mai recunoaşte nici electoratul lor. Acesta e stilul, cu care ne-am obişnuit. Pragmatic, eficient, fără mari implicaţii morale. Ca una mică, în spatele sălii de forţă.
Aşa că semnul mirării, întipărit fals pe feţele anumitor mari nume ale presei, poate fi cel mult semnul prostului sau stigmatul florii de crin din negura medievală. A sunat clopoţelul de imitaţie de argint. E seară. Găinile liberale, la culcare. Rămân băieţii adevăraţi, cei care nu cad cu motoreta-n drumul limpede, cei care, la nevoie, devin mai proletcultişti decât Ilici, cei care sar cu curul dintr-o luntre în alta, şi ne flutură ţeapa europeană în faţa ochilor, până vedem portocaliu, sau galben, sau verde, sau albastru.
Cred, sincer, că trupa lui autenticilor e perdantă în războiul civil al liberalilor. Cred că pediştii câştigă, din nou, lupta cu partidele istorice. Drumul către un partid unic poate fi sinuos, dar e sigur. PNL trece printr-o perioadă de tumult şi renaştere forţată, în struţo-cămila cu care ne-a obişnuit: o formaţiune liberală, membră a grupului creştin-democrat. Produsul finit va avea culoarea, consistenţa şi mirosul care trebuie. Şi va plânge, râde şi vota după cum o să îi spună uterul-colon care l-a fătat.
1 comentariu. Leave new
nu mai da vina pe presa, pentru dezastrul politic din tara.
si-au facut-o singuri.
ai totusi dreptate, pentru liberali alianta cu pdl-ul a fost o clisma.
problema este ca aceia care vor resimti efectele sintem noi, populatia.