A început cu mulți ani în urmă, eu fiind martor doar de prin anii 1984-1985 (când începusem să înțeleg câte ceva despre lumea din jurul meu) și anume participarea lui Peter, în public, la toate concertele susținute în Palatul Cultural din Arad. Cunoscut de către arădeni după fizionomie, dar și după poreclă, unii il numeau „japonezul”, absolut „incorect politic” în zilele noastre, „nenea Pipi” numit de vecini, Peter, îmbrăcat într-un pardesiu aproape în toate anotimpurile, bătea neobosit străzile Aradului, iar o dată pe săptămână venea la concert.
Se așeza în primul rând, deoarece nu dorea să-i distragă nimic atenția de la fenomenul artistic ce urma să se petreacă, era văzut și remarcat atât de cei din public cât și de către membrii orchestrei. Unii îi zâmbeau cu înțelegere și compasiune, chiar drag aș îndrăzni, alții il priveau sceptic și acuzator, fiind îngrijorați că vor fi deranjați în următoarele 2 ore de prezența lui. Poate mă înșel, dar eu îl consider pe acest Peter ca fiind cel mai sincer și mai mare iubitor de muzică al Aradului. Ne mândrim cu personalități locale, din toate ramurile de activitate, care frecventează sala de concerte (îmi permit să exclud muzicienii profesioniști).
Nu pot afirma cine este cel mai mare iubitor sau cunoscător de muzică dintre melomani, nici nu contează, dar pot să vă spun cu siguranță că acest om ușor strâmb de spate, scurt de un picior, care suferea și de o dizabilitate psihică, venea la concerte nu pentru a-și etala ținuta, nu pentru a face parte din “lumea bună” a Aradului, nu pentru a fi văzut și ascultat, ci pentru a asculta și a participa la fenomenul de catharsis care, unde poate avea loc mai puternic, decât în sala de concert, în acele doua ore de muzică. Nu descurajez ascultatul de muzică în propria casă, în mașină, în grădină, la radio, televizor, etc, dar nimic nu se compară cu participarea activă, în public, în momentul derulării actului artistic.
Peter s-a bucurat în anii ’80 de dirijori celebrii, precum Horia Andreescu, Ilarion Ionescu-Galași, Christian Mandeal, Remus Georgescu, Ervin Acel, Nicolae Brânzeu, și de cei care se aflau la începutul carierei, ca spre exemplu Ion Marin. Era încântat să-l asculte pe Ștefan Ruha cu Anotimpurile de Vivaldi, pe marele clarinetist Aurelian Octav Popa, pe Valentin Gheorghiu interpretând concertul numarul 1 pentru pian și orchestră de Mendelssohn sau pe Dan Grigore cu la minorul de Grieg. Peter cunoștea solourile dintr-o simfonie, cunoștea cadențele concertelor, indiferent de instrumentul solist, vroia să stea de vorbă cu membrii orchestrei, cu maestrul Frandes, cu tânărul pianist din acei ani, Sorin Dogariu, de a cărui interpretare a concertului numarul 5, „Imperialul”, de Beethoven, Peter era fascinat și pomenea ori de câte ori venea altcineva și îndrăznea să cânte acest concert la Arad.
Deși, aproape de fiecare dată nu reușeam să termin o conversație cu Peter, îl lăsam să vorbească în urma mea, din păcate, m-a emoționat și mă emoționează și acum când îmi aduc aminte câtă dragoste avea această firimitură de om pentru muzică, pentru muzicieni, pentru cei care îi făceau această bucurie săptămână de săptămână și-i aduceau muzica in suflet. Nu știu dacă a mai fost pomenit acest personaj în vreun articol de presă, dar eu am simțit nevoia să o fac.
Eu vă mulțumesc, nenea Peter, oriunde v-ați afla, pentru aplauzele dumneavoastră, pentru participarea neobosită, indiferent de program, indiferent de solist/soliști, pentru dragostea necondiționată pe care ați nutrit-o față de muzică și pentru respectul arătat muzicienilor!
Vă propun să ascultați Pablo de Sarasate, „Zigeunnerweisen”, în interpretarea violonistului Ștefan Ruha, acompaniat de orchestra filarmonicii din Oradea, dirijor Ervin Acel.
Georgiana Teohari Vidican este o pianistă și profesoară din Arad care predă în Wiesbaden – Germania pentru copiii din comunitatea trupelor americane staționare NATO. A fost numită de presa locală „O Bela Karoly a profesorilor de pian” – cu referire la calitățile sale pedagogice -, fiind și o solistă apreciată de melomanii sălilor de concert.
