Dacă tot mi s-a dus buhu că sunt hater, hai, zic, să fie altfel. Să văd lucrurile mai pozitiv. Aşa că purced spre ştrand, încercând să ignor faptul că oraşul se prăbuşeşte peste mine, tencuială şi nu numai. Trec podul acela nou, încerc să nu fac nici un fel de comentariu negativ, estetic sau funcţional, asupra sa. Văd vechiul pod, şi iarba arsă, dar zic: lasă, e cea mai călduroasă vară din istorie, oamenii sunt obosiţi, e perioada concediilor, nu e încă vreo campanie electorală la orizont. Hai să mănânc mici şi să beau o bere.
Ei bine, s-a întâmplat. Şi, cu riscul de a-mi pierde prieteni vechi şi a-mi face inamici noi (pentru că aşa-i în Arad, avea dreptate o prietenă de-a mea, toată lumea se poziţionează şi TE poziţionează, că trebuie sau nu), eu cred că e bine să avem o zi a turismului arădean. Bine, nu cum a fost asta de anul ăsta, dar e un început, absolut perfectibil. Trec peste faptul că ştrandul arată trist, când ar putea fi centrul de divertisment al regiunii, trec peste amatorismul evident al unei puneri în scenă în foarte mare pripă, şi spun că e bine. E o încercare. Ceva, parcă, se face. Şi asta, asta e bine întotdeauna. La naiba, nimeni nu s-a născut învăţat, şi orice zbatere, chiar şi pe uscat, trebuie, dacă nu aplaudată, măcar încurajată.
Problema mea ţine însă de polarizare şi politizare. În sensul că turismul, şi Aradul în fapt, ar trebui să treacă peste apartenenţe politice, peste furatul de start, ar trebui un alt tip de aprehensiune (wow, folosesc deja termeni în care mă pierd întru totul). În sensul că, poate, nu era o idee atât de bună ca întregul staff penelist să patruleze pe ştrand, cum, la fel, e trist că nici un reprezentant al PSD n-a fost de văzut pe o rază de cinci kilometri pătraţi. Pot înţelege însă faptul că unii consideră absolut necesară parada cu noul comunicator din ograda Consiliului Judeţean. Încet, încet, trupa din conducerea defunctului cotidian Observator Arădean revine, în grup, în CJ. Trăiesc cu speranţa că istoria nu se va repeta. Pentru că, dacă se prăbuşeşte şi consiliul, cine îi mai dă lui Bălăcel salariu? Eu zic că nu Adi Todor. Şi era doar un exemplu. Amuzant doar pentru mine. Revenind la seriozitatea care mă caracterizează, cred că evenimente de genul acestuia ar trebui repetate, dezvoltate şi perfecţionate.
Există însă şi ceva care m-a enervat dincolo de limitele normalităţii mele absolut anormale. Şi asta a fost o transmisiune live, pe facebook, a sosirii marelui om al urbei, strateg, tactician, doctor în comunicare şi edil fără egal, care a fost primit cu pâine şi sare, şuncă, salam şi ţuică, într-un iureş imens al pupincurismului abject, ăla de-am ieşit să-l eradicăm în optzeci şi nouă, şi iacătă-l aici, în plenitudinea şi decrepirea sa. Păi nu vi-e ruşine, mă? După atâţia ani, voi continuaţi să ţineţi cu dinţii puşi şi măselele stricate de scaune, fără nici o jenă. Că mi-e mie ruşine de ruşinea pe care n-o aveţi voi. Asta e peste munca de partid, asta e anti propagandă. Nu ştiu cu cât vă plătesc ceilalţi ca să fiţi atât de jegoşi şi penibili, că nu vreau să cred că sunteţi atât de josnici. Şi aici nu mă refer la primar, cum poate ar crede unii, chiar dacă e unul din iniţiatorii acestei mişcări de limbire circulară. E un cerc vicios de lingăi, de care nu ne mai scapă nici măcar anul electoral. Ar trebui să ne dea de gândit. Sau măcar să ne facă greaţă.
Ca să închei într-o notă cât de cât optimistă, voi spune că, în mare, şi cu ochii larg închişi, evenimentul a constituit un început. Dacă vreţi, un punct de plecare. Dacă se poate, nu un punct de plecare din Arad.
