Critic Arad
[email protected]

Al Doilea Război Mondial | Prizonierii de război, privire comparativă | Calvarul prizonierilor din Uniunea Sovietică (2)

Prizonierii începutului

În prima fază a războiului, au existat puțini prizonieri din rândurile armatei germane și sateliților ei, deși au fost deschise lagăre cu o capacitate de până la 50 de mii de persoane. Raportul căpitanului de securitate, P. K. Soprunenko, șeful Direcției pentru problemele prizonierilor de război din cadrul NKVD, privind numărul de prizonieri capturați, arată că la 8 august NKVD a trimis, la punctele de primire și în lagăre, de la unitățile Armatei Roșii, 3085 prizonieri de război din armatele germană, română și finlandeză, din care: ofițeri 79, soldați și subofițeri 2973, marinari 33. Pe naționalități bilanțul arăta în felul următor: Germani – 1640; Români – 1357; Finlandezi – 51; cehi – 2;  maghiari 2. (Prizonieri de război în Uniunea Sovietică, p. 24)

Soldații nemți uciși după capturare

Era și normal să existe așa puțini prizonieri deoarece armatele germane și ale aliaților se aflau în plină ofensivă și doar în acțiuni locale au fost luați prizonieri de către sovietici. Dar nici nu se prea luau prizonieri în luptele locale în timpul retragerii. Asta ar fi însemnat o grijă în plus din punctul de vedere al sovieticilor. Generalul Erhard Raus, comandantul unei divizii de panzere (blindate),  povestește în memoriile sale despre câteva episoade din această perioadă, în care soldați nemți au fost uciși imediat după capturare de către sovietici, uneori aplicându-li-se tratamente mutilante:

„Pe 25 iunie 1941, două baterii din Divizia 267 infanterie de lângă Melniki (Grupul de Armate Centru) au fost atacate în decursul unei străpungeri rusești de noapte și toți soldații au fost trecuți prin baionetă. Cadavrele prezentau până la 17 răni de baionetă, chiar și în ochi. După câteva săptămâni, pe când cerceta o pădure în căutare de forțe inamice, un batalion din Regimentul 465 infanterie a fost atacat din toate părțile de lunetiști ruși aflați în copaci și a înregistrat 75 de morți, plus 25 de dispăruți în acțiune. Când un atac ulterior a securizat zona, toți dispăruții în acțiune au fost găsiți împușcați în gât.” (Erhard Raus, Operațiuni Panzer, Editura Mii de Cărți, p. 58 )

Nu a fost primul episod de acest fel. Cu două zile înainte a fost înregistrat un alt caz de soldați nemți mutilați după ce au ajuns în mâinile rușilor. Mult mai târziu, în martie 1942, unitățile germane se aflau într-o contraofensivă pe frontul de la Harkov.

„În timpul luptelor pentru satul Jijdra – povestește același Erhard Raus – pe la începutul lunii martie, un batalion din Regimentul 590 Grenadieri, Divizia 321 infanterie, a primit misiunea de a curăța un sector plin de hățișuri. Atacul a eșuat. Pe 19 martie, când sectorul a revenit în mâinile noastre în urma unui contraatac, au fost găsite 40 de cadavre de soldați cu ochii scoși, sau cu urechile, nasurile și organele genitale retezate. Cadavre găsite în alt sector al câmpului de bătălie purtau semnele unor mutilări similare”. (Erhard Raus, op. cit.  p. 221) 

Răzbunare pe deținuții din închisori

Presați de evenimente dar și plini de ură împotriva invadatorilor, sovieticii aveau să se răzbune pe prizonierii pe care îi aveau deja la dispoziție. Astfel, NKVD-ul lui Lavrenti Beria masacrează prizonierii din închisorile de lângă linia frontului pentru a nu fi salvați de înaintarea germană. Aproape 10.000 de prizonieri polonezi sunt uciși. Doar în orașul Lvov, NKVD ucide aproximativ 4000 de oameni. Mirosul cadavrelor în descompunere, în căldura de sfârșit de iunie 1941, se simțea în tot orașul. Măcelul făcut de NKVD îi determină pe naționaliștii ucraineni să înceapă un război de gherilă împotriva sovieticilor. Într-o dezlănțuire de teamă și ură NKVD masacrează alți 10.000 de prizonieri în Basarabia și Statele Baltice, pe care le ocupase în anul precedent. Alți prizonieri sunt obligați să înainteze spre est, cu gărzile NKVD împușcându-i pe toți cei care cădeau. ( A. Beevor, Al Doilea Război Mondial, p 209)

Mărturii cutremurătoare

La 1 iulie 1941, lângă Broniki, în Ucraina, sovieticii au capturat peste 160 de militari, mulți dintre ei răniți. Caporalul Karl Jager descrie astfel incidentul de la început de război:

„După ce am fost luat prizonier  (…)   eu și alți camarazii am fost forțați să ne dezbrăcăm  (…) A trebuit să predăm toate obiectele valoroase, inclusiv tot ce aveam prin buzunare. Am văzut alți camarazi înjunghiați cu baioneta doar pentru că nu se mișcau suficient de rapid. Caporalul Kurz avea o mână rănită și  (…) nu și-a putut scoate cureaua atât de repede pe cât se dorea. A fost înjunghiat din spate în zona gâtului, astfel încât baioneta i-a ieșit prin esofag. Un soldat care fusese grav rănit în luptă a dat ușoare semne de viață cu mâinile, dar a fost lovit cu picioarele și capul i-a fost lovit cu paturile armelor. Împreună cu un grup de vreo 12 până la 15 camarazi am fost dus într-un loc aflat la nord de drum. Câțiva dinte camarazii mei erau complet goi. Eram cam al treilea grup care venea de la drum. În spatele nostru, rușii au început execuțiile (…), s-a instalat panica după primele împușcături și eu am reușit să fug.” (Thomas Goodrich, „Furtună  în iad”, E. Corint, p. 90).

Un altul din grup a scăpat pentru că deși a fost înjunghiat de 7 ori s-a întors pe burtă și nu a mai mișcat. În total 153 de cadavre au fost recuperate în dimineața următoare de către soldați germani.

Mutilați după predare

Locotenentul Hans Woltersdorf din trupele SS a explicat astfel un episod în care a fost implicat:

„Una dintre grupele noastre de servanți de la tun antitanc se apărase până la ultimul cartuș. Cu adevărat până la ultimul cartuș. Peste 30 de ruși morți zăceau în fața pozițiilor lor. Apoi, a fost nevoită să se predea. În timp ce încă erau în viață soldaților li s-au tăiat organele genitale, li s-au scos ochii și li s-au spintecat burțile. Prizonierii ruși cărora le-am arătat acest lucru ne-au spus că astfel de mutilări au avut loc la ordinele comisarilor! Atunci am auzit pentru prima dată de existența acestor comisari”. 

Dacă multe dintre mărturiile și documentele germanilor sunt evident subiective, există însă și mărturii sovietice în care sunt arătate lichidări de prizonieri germani. Într-un raport al Diviziei 26, din 13 iulie 1941, se menționează masacrarea a 80 soldați din Wehrmacht. Pentru Armata a 5-a a generalului Potapov un document dezvăluie că „s-a întâmplat frecvent ca soldații Armatei Roșii și comandanții lor, exasperați de crimele  tâlharilor fasciști… să nu ia prizonieri soldați și ofițeri germani ci să-i execute pe loc”. (Jean Lopez, Operațiunea Barbarosa, p 571)                      

Ofițerul corect

Deși intensitatea luptelor pe front era una extremă, care predispunea la răzbunare asupra prizonierilor, au existat destule cazuri de corectitudine comportamentală de care a beneficiat și colonelul Hans von Luck, comandantul unei unități de blindate:

„Am stat acolo, cu mâinile în sus, în timp ce din toate părțile au venit soldați ruși spre noi cu pistoalele mitralieră la șold, gata să tragă. Spre disperarea mea, am văzut că erau mongoli, ai căror ochi înguști exprimau doar ură, curiozitate și lăcomie. În timp ce unul dintre ei a încercat să-mi smulgă ceasul de la mână și Crucea de Fier de la gât, a intervenit brusc un tânăr ofițer: „Oprește-te, nu-l atinge! Este un geroi (erou), un om care trebuie respectat!” m-am uitat la el și i-am spus doar atât: „Spasivo” (mulțumesc).

Acest tânăr ofițer rus, care a arătat corectitudine în felul în care ne-a luat prizonieri, ne-a dus imediat la cel mai apropiat post de comandă de regiment, unde ne-a predat unui colonel din trupele de tancuri (…) În curând am decoperit că fusese tocmai regimentul de tancuri comandat de el, cel căruia îi provocasem noi pierderi atât de grele pe timpul luptelor de la Lauban”. (Thomas Goodrich, op. cit. p 362)

Rușii ucideau cu cele mai josnice metode

Despre atrocitățile de la Greicovo, (lângă Nicolaev), raportul dr. Heinrich Schaffert, din Divizia 16 Panzer, arată că numărul celo uciși pe 15 august a fost de 41 soldați, inclusiv un ungur. Soldații germani executați erau neînarmați când au fost descoperiți, mulți dintre ei dispuși în cerc și uciși:

„Majoritatea trupurilor aveau fețele și capetele zdrobite. Fuseseră bătuți cu instrumente grele și ascuțite (…) Mulți aveau brațele rupte. Aparent victimele și-ar fi ridicat brațele în fața capului pentru a se apăra de lovituri (…), unii prezentau semne de împușcare deaproape. Carnetele de plată și plăcuțele de identificare erau împrăștiate prin zonă. Cei mai mulți dintre cei morți aparținuseră Batalionului 2 din Regimentul 79 Infanterie. Ei au fost măcelăriți în mod animalic”. (Danny S. Parker, „Războiul lui Peiper”, Anexe, p 516) „Rușii ucideau cu cele mai josnice metode”, scria acasă unul dintre camarazii lui Peiper din Divizia Leibstandarte. Și continua: „Te înfioară și te îndârjește deopotrivă văzând iar și iar soldați msacrați cu bestialitate – cumva rătăciți sau căzuți în prizonieat”. (Danny S. Parker, Războiul lui Peiper, p. 30 )

Într-o altă situație, o patrulă din Leibstandarte formată din șase oameni a fost capturată pe 13 octombrie 1941. În martie 1942, când germanii au ajuns din nou la Taganrog, au aflat că cei șase SS-iști fuseseră aruncați într-o fântână din vecinătatea sediului comisarului local. Supraviețuitori din rândul  populației locale, martori ai celor întâmplate în toamna lui 1941, au descris faptele: Cei din poliția secretă sovietică i-au dus pe germani într-o curte, unde i-au bătut și i-au hăcuit cu patul puștilor, baionetelor și topoarelor, înainte de a le arunca trupurile în fântână. 28.  SS-iștilor din Leibstandarte li se dusese vestea despre atrocitățile săvârșit și astfel răzbunarea sovieticilor a fost pe măsură! 

Lui Antony  Eden îi pare rău pentru germani!

Ofensiva din fața Moscovei, din decembrie-ianuarie 1941/1942, va aduce cu sine și creșterea numărului de prizonieri germani, care au suferit cumplit în acea iarnă deosebit de geroasă. În decembrie 1941, ministrul britanic de externe, Antony Eden, a făcut o vizită la Moscova, unde a avut întâlniri cu Stalin și Molotov. Într-una din zile, a cerut să meargă pe front, într-o zonă eliberată recent (Tver) de contraofensiva sovietică. Acolo, la Lin, a văzut cum a fost vandalizat muzeul Ceaikovschi de către germani, iar de o parte și de alta a șoselei erau sate în ruină.

„În unele nu rămăseseră în picioare decât hornurile din cărămidă, ca niște degete descărnate spre cer. Pe câmpurile de pe ambele laturi a șoselei, Eden a văzut cadavrele multor germani, înghețate bocnă, în pozițiile pe care le avuseră în momentul morții. În drumul de întoarcere spre Moscova a stat de vorbă cu un grup de prizonieri germani. Înghețau de frig. Unii purtau uniforme de vară și nu aveau mănuși. Alții purtau haine civile și își trăseseră lenjerie de damă peste capete pentru a se încălzi”.

Când și-a imaginat soarta care îi aștepta, Eden a constatat că îi părea foarte rău pentru ei! 

Destui ruși simțeau compasiune față de dușmanii care erau într-o stare jalnică. Când un alt grup de prizonieri germani a trecut împleticindu-se prin dreptul membrilor delegației, „un tânăr locotenent rus a ieșit din rând, și-a scos jacheta din piele de oaie și i-a dat-o unui tânăr care arăta extrem de jalnic”. (Moskova 1941, Sfârșitul Blitzkrieg-ului, Editura Corint, p.415) 

Compasiune și atrocitate

Partizana Elena Fiodorovna Kovalevskaia remarcă cu compasiune starea prizonierilor germani aflați în marș spre lagăr în acea cumplită iarnă 1941/1942:

„Când trecea câte o coloană de prizonieri rămâneau câteva sute de leșuri pe drum, sute (…) pe cei care cădeau fără vlagă pe jos îi împușcau fără milă. Și-i mânau ca pe vite. Nici nu-i mai boceam pe morți. Nu mai pridideam să-i îngropăm atâția erau. Zăceau multă vreme pe jos. (Svetlana Aleksievici, „Războiul nu are chip de femeie”, E. Litera, București 2018, p. 102).

Nu același sentiment l-au împărtășit și soldații care pe 29 decembrie 1941, au capturat un spital de campanie german la Feodosia, pe coasta Crimeii. Atunci soldații din infanteria marină sovietică – se pare că majoritatea erau beți  – au ucis în jur de 160 de răniți germani. Dintre aceștia din urmă, unii au fost aruncați pe ferestre, alții au fost scoși afară, udați și lăsați să moară înghețați.” (Antony Bevor, Stalingrad, p. 86)

Ororile ascunse ies la suprafață

Odată ce zăpada începuse să se topească, în primăvara lui 1942, ororile ascunse ale luptei de iarnă ies la suprafață. Soldații germani prizonieri puși la treabă să îngroape cadavrele celor uciși în timpul ofensivei din ianuarie vor afla ce le făcuseră sovieticii camarazilor lor în acele zile de iarnă cumplită. Un soldat neamț din Divizia 88 infanterie scria că, „după cucerirea unui sat în timpul unui dezgheț rapid, trupurile a „aproximativ optzeci de soldați germani dintr-un batalion de recunoaștere au apărut de sub zăpadă cu mâinile și picioarele tăiate și craniile zdrobite. Cei mai mulți fuseseră arși”. (Antony Beevor, Al doilea Război Mondial, p 341)

Cunoscând ce li se poate întâmpla dacă sunt capturați, în timpul retragerii grăbite din decembrie 1941 mulți soldați germani s-au sinucis prin împușcare, pentru a evita căderea în prizonierat. Chiar și generalii gândeau așa. Generalul Erich von Manstein a mărturisit la un moment dat că prefera să-și ia viața decât să cadă prizonier în Rusia, argumentând astfel:

„Chiar din prima zi a războiului trupele noastre au dat peste o patrulă germană care fusese măcelărită de inamic (…) Toți membri acesteia fuseseră mutilați înspăimântător.”

Grupul de Armate Sud al lui von Rundstedt a raportat sălbăticii similare. Raportul de seară din 1 iulie relata că „alți prizonieri au fost omorâți cu bestialitate, aceștia fiind militari ai Regimentului 33 Infanterie capturați de ruși”. (Danny S. Parker, op. cit. p.33).

Orori de neînchipuit

În timpul bătăliei pentru Harkov, din martie 1943, s-au întâmplat orori de neînchipuit provocate de Armata Roșie împotriva trupelor SS, despre care se știa că nu iau prizonieri. Astfel oamenii lui Peiper, comandantul Batalionului 3 dintr-un regiment al Leibstandarte, au descoperit într-o căutare a oamenilor care le lipseau o scenă înfiorătoare:

„Inamicul măcelărise oamenii SS și pe medicii germani. Câțiva atârnau prin pomi, alții fuseseră legați și li se dăduse foc. Plutonul din ariergardă fusese evident angajat într-o luptă; printre oamenii SS erau inamici morți aparținând temutului NKVD. Inamici naturali. SS-ul nu putea aștepta milă de la adversarul său ideologic”.

Un martor ocular, un Rottenfuhrer SS (caporal) de la compania de aprovizionare a susținut că Peiper a răspuns pe măsură, incendiind satul  și a împușcat toți locuitorii.  (Danny S Parker, op. cit. p. 99 )

Împușcați din necesitate!

Svetlana Aleksievici reproduce fapta unei foste partizane care a împușcat prizonieri din motive de necesitate, ea însăși fiind în încercuire.

„Era o femeie trupeșă, încă frumoasă, care mi-a povestit cum grupul lor (ea, cea mai mare și doi adolescenți) plecase în recunoaștere și a făcut întâmplător prizonieri patru nemți. S-a învârtit multă vreme cu ei prin pădure. La un moment dat și-au dat seama că erau prinși în cursă. Fetei i-a fost limpede că nu aveau cum să străpungă încercuirea cu prizonierii după ei și să scape, așa că a luat hotărârea să le facă seama. Adolescenții n-ar fi fost în stare: umblau deja de câteva zile prin pădure împreună cu ei, și după ce petreci atâta timp alături de un om, chiar și de un străin, te obișnuiești cu el, te apropii. Nu, adolescenții nu ar fi fost în stare, asta ea a înțeles imediat. Deci totul rămânea în seama ei. Și în fața mea femeia și-a amintit cum îi omorâse. Fusese silită să îi mintă și pe unii și pe alții. Cu un neamț s-a dus, pasămite, după apă și l-a împușcat din spate. În ceafă. Pe altul l-a împuns să meargă după vreascuri”. (Svetlana Aleksievici, op. cit. p. 32)

Sentimente de ură și răzbunare

Dar, de cele mai multe ori prizonierii erau omorâți pentru că ura sovieticilor era cumplită și nu ținea cont de nicio opreliște:

„Ai noștri au luat niște prizonieri, i-au dus la comandant (…) dar nu i-au împușcat, era o moarte prea blândă, i-au împuns cu vergelele puștilor, ca pe porci, i-au tăiat în bucăți. M-am dus să văd și eu (…) De când așteptam momentul când aveau să le crape ochii de durere”, povestește o altă luptătoare Svetlanei Aleksievici, (Svetlana Aleksievici. op. cit p 37) 

Sentimentele de ură și răzbunare nu erau specifice doar celor care luptau în linia întâi. Zinaida Pîtkina, ofițer din SMERȘ (Serviciul secret al armatei),  își amintea cum ea personal ucisese un ofițer german cu un glonț în ceafă:

„Pentru mine a fost o bucurie. Germanii nu ne cereau să-i cruțăm, iar eu eram furioasă (…) atunci când ne retrăgeam am pierdut atât de mulți tineri de 17, 18 ani.  Chiar trebuie să-mi pară rău de un german după una ca asta?  Asta era starea mea sufletească  ( …) Ca membră a Partidului Comunist, vedeam în fața mea un om care ar fi putut să-mi ucidă rudele (…) I-aș fi tăiat capul dacă mi s-ar fi cerut s-o fac. O persoană mai puțin, mă gândeam. Întrebați-l câți oameni a ucis el. El nu s-a gândit la asta?” (Niall Ferguson, Războiul lumii, p. 633) 

Cruzimile împotriva soldaților germani aflați în neputința de a reacționa vor continua și după ce sovieticii vor prelua inițiativa în război. Dar despre acestea în reportajul următor.

Foto: Prizonieri de război germani mărșăluind prin capitala ucraineană Kiev sub paza soldaților Armatei Roșii / sursa: Wikipedia

Vezi și: