Al Doilea Război Mondial | Prizonierii de război, privire comparativă | Crimele Germaniei naziste (13) | Viața și moartea din lagăre
Moartea ca un spectacol
Condițiile de la Auschwitz-Birkenau au generat și tentative de evadare, pedepsite inclusiv cu moartea de conducerea lagărului. Puțini, foarte puțini au reușit să evadeze, iar cei prinși au fost pedepsiți cu brutalitate, bătuți până la moarte în fața întregului lagăr. Cei care supraviețuiau acestui tratament erau lichidați în cele din urmă în barăcile de pedeapsă. Trei evadați au fost spânzurați în fața prizonierilor.
„Lagerfuhrerul părea straniu de animat de spectacol, vorbind și râzând într-una. Deținuții însă stăteau cu capetele plecate. Mulți plângeau. În inimile noastre ardea o sete turbată de răzbunare” – mărturisește Andrei Pogojev (…) (Andrei Pogojev,Evadare de la Auschwitz, p. 163)
Polonezii mândri și demni
„Folosindu-se de libertatea relativă de care se bucurau în timpul plantoanelor de noapte, câțiva ruși și un polonez au hotărât să evadeze. La mijlocul zilei s-a aflat că evadații fuseseră capturați. SS-iștii au aruncat lângă postul de control trei cadavre desfigurate. Altădată un grup de deținuți polonezi din SK (Detașament de pedeapsă) s-a răsculat, în timp ce se aflau la muncă, din cauza bătăilor la care a fost supus. Deținuții s-au repezit asupra torționarilor omorând-ul imediat pe SS-ist cu bastonul și pe unul dintre cei cu pistoale mitralieră, apoi au rupt-o la fugă. Dar urmările au fost tragice. La apelul de seară SS-iștii au luat două sute de polonezi, le-au legat mâinile cu sârmă și i-au dus la camerele de gazare, păziți de câini. Toți au fost incinerați. Dimineața, deținuții din Sonderkommando au povestit că polonezii muriseră mândri și demni; intraseră calmi în camera de gazare, cântând imnul național. Până și gardienii SS-iști rămăseseră uimiți de curajul lor” – spune același Andrei Pogojev. (Andrei Pogojev, Evadare de la Auschwitz, p 20)
Numărul evadărilor în creștere
Cea mai mare evadare din complexul de lagăre Auschwitz-Birchenau s-a produs în ziua de 6 noiembrie 1942, la care a participat și prizonierul sovietic Andrei Pogojev. A fost o evadare colectivă cu câteva zeci de prizonieri, considerându-se că doar așa măcar câțiva vor avea sorți de izbândă. Evadarea s-a hotărât de către un grup, bine organizat, pentru că se zvonea că prizonierii urmau să fie trimiși la gazare. (Lucru infirmat ulterior de Hoess, comandantul lagărului). Cei mai mulți evadați au fost prinși dar Pogojev împreună cu un camarad au reușit să scape și să ajungă într-un târziu la liniile sovietice.
Comandantul Hoess a căutat să limiteze numărul evadărilor și prin pedepsele aplicate. Dar, cu toate măsurile draconice luate împotriva făptuitorilor și cu paza deosebit de riguroasă aplicată, numărul evadaților a crescut cu timpul. În cursul anului 1940 au existat doar doi prizonieri care au încercat să evadeze. În 1941 numărul a crescut la 17, apoi în 1942 la 173, 295 în 1943 și 312 în 1944.. (Laurence Rees, Auschwitz, p. 73)
Evadarea de la Sobibor
Cea mai spectaculoasă evadare avea să fie cea de la Sobibor, un lagăr în care erau ținuți permanent circa 600 prizonieri evrei, care lucrau în diferite profesii meșteșugărești. Dar, funcția principală a lagărului era aceea de exterminare prin gazare a evreilor, apreciindu-se că au fost trimiși la moarte circa 250.000 persoane. Nou sosiții nu erau cazați în lagăr ci erau trimiși direct la camerele de gazare. Dar, aducerea unui grup de 800 de prizonieri de război evrei sovietici, care urma să lucreze permanent, avea să tulbure atmosfera deprimantă și să insufle tuturor dorința de libertate cu orice preț. S-a luat hotărârea să se organizeze o evadare colectivă, creditată cu mai multe șanse de succes, măcar pentru o parte dintre evadați. Conducătorul acțiunii era Alexandr Pecerski, un bărbat charismatic și foarte respectat. Comitetul de conducere a hotărât să își facă rost de arme prin uciderea unor gardieni și apoi urmau să atace posturile de pază. Revolta s-a produs în ziua de 14 octombrie 1943. La ora trei și jumătate după-amiaza a început omorârea gardienilor prin atragerea lor sub diferite pretexte în ateliere. Apoi, la șase fără un sfert, Pecerski a dat semnalul evadării, prizonierii forțând gardul de sârmă împrejmuitor. În total, jumătate dintre cei 600 prizonieri existenți au reușit să iasă din lagăr în ziua aceea. Mulți dintre cei evadați au cutreierat împrejurimile fiind prinși după câteva ore, iar alții, mai târziu, trădați fiind de către civilii polonezi. Dar, Alexandr Pecerski și alți câțiva au supraviețuit povestind apoi lumii despre crimele din lagărele naziste. Episodul este foarte cunoscut și datorită filmului „Evadare de la Sobibor”, inspirat din realitatea acelor zile. (Laurence Rees, Auschwitz, p. 260-261)
Sta-lag Luft III a fost un lagăr nazist pentru prizonierii de război, destinat, în principal, piloților aliați care au fost doborâți și luați captivi. Totuși, acești piloți au fost foarte abili și peste 600 au reușit să organizeze un comitet de evadare care, în secret, a început să sape tuneluri și să facă planuri. La 24 martie 1944, planul a fost pus în aplicare, însă, de la început, totul a mers prost. Numai 77 de oameni au reușit să intre în tunelurile de evadare și au fost, rapid descoperiți. Dintre cei 77, numai 3 au scăpat teferi. 50 dintre evadați au fost executați la ordinul lui Hitler. Și această încercare de evadare a fost transpusă, în 1963, în filmul „Marea evadare”.
Comisarii erau omorâți la Buchenwald
Unul dintre cele mai mari lagăre de concentrare de pe teritoriul Germaniei a fost cel de la Buchenwald, de lângă Weimar-Thuringia, unde au fost internați indezirabili din toate spețele de infractori, deținuți politici, evrei, homosexuali etc. După ce a început războiul împotriva Uniunii Sovietice, au fost trimiși la Buchenwald și ofițeri sovietici, prizonieri de război. Erau pedepsiți pentru diverse pricini. Evadare, sabotaj, încălcarea regulamentelor etc. Potrivit unui ordin drastic, prizonierii ruși ajunși la Buchenwald trebuiau trimiși de secția politică la „tratament special”, adică la moarte. Erau executați în primul rând comisarii politici, apoi ofițerii, cărora le urmau membrii de partid și conducătorii de Komsomol. În toate lagărele în care erau aduși prizonieri sovietici, existau denunțători aleși din rândul rușilor albi, internați acolo și puși să-i descopere pe cei care aveau vre-un grad sau vre-o funcție politică (Jacques Delarue, Istoria Gestapoului, E. Politică, București 1964, p. 349)
Execuții în instalații speciale
S-a „remarcat” în mod deosebit în execuțiile prizonierilor de război așa numitul „Comandou 99” SS, care avea o instalație specială destinată morții rapide așezată lângă manej. SS a folosit o metodă de extermiare a prizonierilor care căuta să mascheze caracterul violent, ucigaș al represiunii:
„Prizonierii erau duși într-o încăpere din mijlocul unui grajd în care era destul de mult zgomot. Se trezeau în ceea ce părea a fi o cameră de examinare clinică, înconjurați de bărbați în halate albe – SS-iști care se prefăceau că sunt doctori. Îl punea pe prizonier să stea cu spatele la un zid într-un anumit loc, chipurile ca să-i măsoare înălțimea. În perete era o fantă verticală, pe care o acoperea gâtul prizonierului. În camera alăturată era un alt SS-ist cu un pistol. Când vedea gâtul prin fantă trăgea. Cadavrul era aruncat în a treia cameră, „cameara de examinare”, care era curățată rapid și era poftit înăuntru următorul prizonier. Grămezi de 35 până la 40 de cadavre erau duse cu camionul la un crematoriu”. (Timoty Snyder, Tărâmul morții, Editura Humanitas, București 2012, p. 215)
Livrați la executare pentru recompensă
Până unde ajungea pervertirea și degradarea morală a unor deținuți ajunși în poziția de Kapo în lagărele germane ne pot dezvălui faptele unui anume kapo (supraveghetor dintre deținuți), Muller, de la Buchenwald. Acolo, între santinele și el exista o convenție. În schimbul tutunului de mestecat și fumat el livra victimele necesare gărzilor de la posturile exterioare de pază. Zi de zi, cel puțin un deținut era hăituit până la centura posturilor de pază, apropierea putând fi considerată ca o posibilă tentativă de evadare, dar uneori erau chiar doi. Schimbul santinelelor se făcea la ora 9, drept care s-a convenit ca un deținut să le fie livrat înainte de ora 9 și un altul după această oră. Santinelele stabileau între ele cine să tragă, ca să primească un concediu și o primă, recompensă pentru vigilența de care au dat dovadă, împiedicând o eventuală evadare din lagăr. Apoi o comisie SS alcătuită din comandantul adjunct al lagărului sau locțiitorul său, medicul lagărului și un al treilea SS-ist constata că un nou deținut a vrut să evadeze.
Odată s-a întâmplat că, în timp ce comisia mai era încă la fața locului, s-a apropiat timid un deținut în spatele unui tufiș. Unul dintre SS-iști s-a dus la el și l-a întrebat ce vrea. La care deținutul a răspuns că vrea să fie împușcat, iar SS-istul i-a răspuns: „Mai așteaptă câteva minute”. Comisia s-a urcat pe motociclete și s-a îndepărtat puțin, deținutul a fost împușcat, iar comisia s-a întors și a stabilit o nouă încercare de evadare și bineînțeles o altă recompensă. (Eugen Kogon, op, cit. p. 114)
Lagărul morții de la Dora
Albert Speer, ministrul înzestrării, a propus construirea unui lagăr în care prizonierii erau destinați să lucreze la un centru de construire a rachetelor, cunoscut drept „Uzinele centrale”. Pentru a începe lucrările de construcție, SS-ul a înființat un lagăr secundar al Buchenwald-ului cunoscut drept „Lagărul de muncă Dora”. Până în octombrie 1943, patru mii de prizonieri, marea lor majoritate ruși, polonezi și francezi lucrau în mine, săpând, amestecând ciment. La finele lunii noiembrie 1943 numărul lor se dublase. „Nu luați în seamă costul de vieți omenești”, a comandat Kammler, inginerul responsabil. Munca trebuia să continue neperturbată și totul trebuia să fie gata în cel mai scurt timp. Decât să irosească timp și bani pentru construirea de barăci pentru a găzdui prizonierii înafara minelor, așa cum se intenționase inițial, Kammler a ordonat subordonaților săi din SS să izoleze prin ziduri câteva tuneluri transversale și i-a pus pe prizonieri să asambleze paturi supraetajate pe patru niveluri. Atmosfera umedă din tunelurile reci, unde temperatura nu depășea niciodată 15 grade, era înrăutățită de praful ridicat în urma exploziilor pentru săparea de noi tuneluri. Nu existau facilități sanitare, aprovizionarea cu apă era insuficientă iar deținuții nu puteau să se spele. Aveau toalete improvizate din butoaie de petrol tăiate în două și acoperite cu scânduri. Una din festele favorite ale gărzilor SS era să se apropie tiptil de muncitorii care ședeau pe scânduri și să-i împingă înăuntru. Prizonierii care dormeau câte doi sau mai mulți într-un pat erau murdari, neîngrijiți și plini de păduchi. Un prizonier francez și-a descris sosirea la fața locului la 14 octombrie 1943:
„Supraveghetorii și SS-ul ne mână într-un ritm infernal, strigând și proptindu-ne cu lovituri, amenințându-ne cu execuția… Zgomotul ne sfredelește în creier și ne macină nervii. Ritmul dement durează 14 ore. Când ajungem în dormitoare… nici nu ne chinuim să ne urcăm în paturi. Epuizați complet, ne prăbușim pe pietre, pe pământ. Din spate, supraveghetorii ne împing. Cei din spate își calcă tovarășii în picioare. Curând, peste o mie de oameni deznădăjduiți, la limita existenței și chinuiți de sete, zac acolo sperând la un somn care nu vine niciodată; pentru că strigătele gărzilor, zgomotul mașinilor, exploziile și dangătul clopotului de trezire îi ajung până și acolo”. (Richard J. Evans, Al Treilea Reich,vol III, p. 679)
Apelurile, cele mai dificile momente
La Dora, a fost adus în primăvara lui 1944 și francezul Paul Rassinier, care a descris într-o scurtă povestire infernul trăit acolo. El a avut norocul să lucreze la un șantier exterior, considerat mult mai ușor de suportat. Pentru el cele mai dificile momente ale zilei erau apelurile, care se întindeau pe mai multe ore, de două ori pe zi:
„După ce s-a dat deșteptarea la 4,30 urmează calvarul din spălător, iar după ne așteaptă bastoanele de cauciuc care cad fără milă pe umerii goi și uscățivi. În fiecare dimineață același ritual tragicomic, care, din păcate, nu se termină acolo. După toaletă urmează împărțirea hranei pentru ziua respectivă. Trecem pe rând prin fața unui om de ordine, căruia îi înmânăm tichetul primit la spălătorie. Dacă nu dovedim că ne-am spălat nu ni se dă mâncare. Se iscă încă o busculadă. Timpul prevăzut pentru spălat și mâncare trece repede.
Ora 5,30. Pe locul de apel, toți Kapo, bine încotoșmănați, își așteaptă comandourile. O mulțime de oameni, alergând din toate părțile, invadează platforma. Este înghițită ultima îmbucătură. Este încheiat ultimul nasture al uniformei vărgate. Adunarea se face în ordin, nu însă fără înjurături și lovituri. Nu există kapo care să procedeze altfel. Primii care pleacă sunt cei din comandourile care lucrează mai departe, la șase sau chiar opt kilometri. La ora 7 comandoul 52 se găsește pe șantierul său. După busculadele de la spălătorie și de la distribuirea hranei, după mai bine de o oră de stat în picioare și în noroi pe platforma de apel în poziție de drepți, după doi kilometri străbătuți în pas cadențat suntem deja epuizați. (…) La ora 18,40 comandoul se îndreaptă în pas cadențat către lagăr. La ora 19, aranjați pe blocuri, așteptăm în frig și în noroi să fim numărați, operațiune care poate dura două sau trei ore. Ajungem la bloc între 8 și 9 seara. Un om de ordine ne așteaptă cu eternul baston de cauciuc în mână. Trebuie să ne descălțăm și să ne spălăm bocancii. Mâncăm în picioare într-o viermuială de nedescris. S-a făcut ora 22,30. Vreme de 17-18 ore am stat încontinuu în picioare. Acum suntem zdrobiți, înfometați, tremurăm de frig.” (Valeriu Munteanu, Paul Rassinier, Un român la Stalingrad, un francez la Buchenwald, p. 130-133)
Înșelăciune descoperită
Foarte puțini prizonieri au avut ideea de a evada de la Dora, iar toți cei care s-au încumetat au fost prinși de câini. Readuși în lagăr erau, în general, spânzurați, nu pentru tentativă de evadare, ci pentru crimă de război, căci rareori nu li se putea pune în spinare un furt prin locurile pe unde trecuseră. Pentru a evita acest inconvenient, rușii au inventat o altă metodă: mai întâi se ascundeau în lagăr, de exemplu sub un bloc, erau căutați peste tot în afară și, bineînțeles, nu erau găsiți. După 8 zile cercetările erau abandonate. În acest moment ieșeau din lagăr cu un comando oarecare și evadarea avea reale șanse de succes pentru că nu mai erau căutați. Dar, până la urmă, înșelăciunea a fost descoperită. (Paul Rassinier, un francez la Buchenwald, p 178)
Moartea va fi prezentă și în celelalte lagăre din Germania, în forme specifice și în funcție de „calitatea” gardienilor, a comandanților și specificul muncii. Dar despre toate acestea în episodul următor.
Foto: Lagărul de exterminare Sobibor – fotografie făcută de la o poartă de pază, cu paznici și gardieni / sursa: Wikipedia
Citește și:
- Seria Al Doilea Război Mondial | Prizonierii de război, privire comparativă | Crimele Germaniei naziste
- Seria Al Doilea Război Mondial | Prizonierii de război, privire comparativă | Cruzimea japoneză
- Seria Al Doilea Război Mondial | Drama prizonierilor de război români | Prizonieri pe frontul de Vest
- Seria Al Doilea Război Mondial | Drama prizonierilor de război români | Suferința din lagărul de la Oranki
- Seria Al Doilea Război Mondial | Drama prizonierilor de război români | Viața și moartea în lagărele sovietice
- Seria Al Doilea Război Mondial | Drama prizonierilor de război români | Capturarea și drumul spre lagăr
- seria 80 de ani de la sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial
- seria Arădenii în Al Doilea Război Mondial
