PLAGIATORII SAU HOȚII DE TEXTE ȘI IDEI

anton ilica
Distribuie:

 

 

Se tipăresc volume, așa cum s-ar tipări afișe ori pliante propagandistic. Cunosc destui dintre acești impostori, autori de cărți, care-și anină eticheta de scriitor, persoane care scriu mai mult decât citesc, inși care nu au habar de arta științifică a scriiturii literare, de genuri și specii, de figuri de stil, de teorie literară, în general. Ei nu dispun de un sistem de referințe sau fac uz de unul ieftin, nu știu aproape nimic despre predecesori ori de contemporani, dar ei scriu, scriu, scriu. Cărțile lor nu aparțin literaturii, ci unor experiențe (auto)biografice. Nici n-ar fi o pacoste că se scrie, dacă nu s-ar întreține o aroganță excesivă, precum și o autoîncântare. Pe porțile scrisului tipărit, nu ar trebui să intre niciun amator, impostor, plagiator, deși o societate liberă îngăduie o astfel de intrare ilicită fără bilet de control și fără un loc în fotoliile de elită ale scriitorilor.

Cultura noastră scrisă are nevoie de o instanță, de o autoritate – nu neapărat decidentă, ci valorică – în stare să ordoneze relația dintre scriEtori ori plagiatori, dintre texte ce ating măcar periferia valorii literare sau științifice și textele de maculator, ajunse în cărți tipărite „sunătoare din coadă” și fără noimă. Astăzi, prima critică nu trebuie să vină doar din partea cititorilor ori a specialiștilor, ci din partea propriei conștiințe. Mai mult, nu orice înșiruire de cuvinte, întreținute de un egoism narcisiac și otrăvitor, are harul de a transmite un mesaj capabil să schimbe ori să amelioreze emoționalitatea cititorilor.

Nu vom ignora ideea plagiatelor. Când cineva își însușește un text care nu-i aparține, acel cineva intră sub incidența furtului. Unii recurg la șmecherii de editare ori la plagiere mascată. Alții își trec în Biografie cărți sau articole copiate după rețete culinare, piese teatrale, versuri ori își republică unele cărți anterioare, fără menționarea ediției sau prin schimbarea titlului.

Dacă nu știi scrie (căci scrisul e o știință, „o abilitate convertită în competență” ar fi zis profesorii), nu ai ce căuta în spațiul universitar. E spațiul științei, al cunoașterii înalte. Cei peste 70 de mii de doctori în științe din România, plus alte 40 de școli doctorale care acordă titluri științifice alimentează, în continuare „înalta știință românească în cunoaștere”. Avem importante contingente de doctori în știință, dar n-avem știință. De altfel, nu ar un pericol așa de alarmant, dacă cineva își pune sigla de „dr” în fața numelui. E ca și cum ar fi un Mr. sau Madam, patron sau patroană. Chestiunea are efecte extrem de periculoase și de păcătoase financiare și morale în învățământul superior. Nu poate fi angajat nimeni în Universitățile românești fără titlul de doctor. Cei care obțin acest titlu prin furt, mă rog, mai elegant, i se spune plagiat (iar gestul se numește plagiatură, adică hoție), dobândește un set de avantaje financiare și morale (repet, acestea fiind consecința unui furt). Furăciosul beneficiază de 15 % spor de salariu, are dreptul să avanseze în funcție și pe scara titlurilor (lector, conferențiar, profesor), amăgește studențimea cu o aură care-i luminează fals mintea, ocupă funcții decidente (decan, prodecan, rector, prorector) și, datorită furtului, acumulează venituri nemeritate. Dovedirea plagiatului trebuie urmată de recuperarea pierderilor statului cu remunerarea amăgitoare a hoților. Pentru plagiatorii din învățământul superior, blamul comunității studențești capătă conotații morale, știind că „profesorul lor” a ajuns să mânuiască puterea notei prin furăciune.

Câtă autoritate ar mai putea avea un plagiator universitar în fața unor studenți serioși? Câtă credibilitate mai poate induce și convinge cuvintele științifice ale unuia care s-a folosit de scrisul altuia pentru a face carieră universitară? Dacă ministrul responsabil cu învățământul și dacă multitudinea de comisii care acreditează doctorantura de atâta vreme tolerează impostura și minciuna, falsitatea și plagiatul, atunci blamul cel mai puternic devine autoconștiința morală. Cine te ferește de judecata ironică a colegilor. Cine te protejează de oprobiul tacit al studenților responsabili! La fel de suspecte sunt bâjbâielile acestui ministru, tolerant și complice la încurajarea furtului prin plagiere.

Domnule ministru, sunteți responsabil de toate cele bune și toate relele din domeniul dumneavoastră! Ce simplu ar fi pentru Dvs să preveniți furtul prin plagiere, prin pedepsirea celor dovediți că sunt hoți de idei, de scrieri și s-au folosit de acestea pentru cariera (ne)științifică și pentru decidență.

 

Categorie: Opinii
Etichete: ministrul educatiei, plagiat, sorin campeanu, titlu de doctor, universitari
Distribuie:
Articolul anterior
Mihai Fifor: Nivelul de trai al românilor se prăbușește de la o zi la alta
Articolul următor
CARANTINA ca pedeapsă a căcaților cu pix și servietă pentru că ai îndrăznit să te întorci sănătos din PARADIS

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Fill out this field
Fill out this field
Te rog să introduci o adresă de email validă.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Din aceeași categorie

emil vancu

[Profile în câteva linii] EMIL VANCU

L-am cunoscut pe EMIL VANCU în aprilie 1990, când regretatul scriitor arădean FLORIN BĂNESCU înființase împreună cu noi publicația „Sănătate și cultură”. EMIL VANCU era entuziast și vocal, vădind un…
uta vali viski

CRITICILOR MEI…

  Eu scriu la „Critic” și o fac cu aceeași pasiune ca peste tot unde am publicat de 30 de ani încoace. În „online” sunt doar de un an și…
virgil florea

CONFUZIE ȘI ÎNDOIALĂ

Două surori. Nedespărțite. Nu apar la bine. Doar la rău. Confuzia este doar un mijloc. O stare. Rareori un scop. Noi nu o căutăm în mod deliberat. De obicei, alții…
virgil florea

ELECTOFRAIEREALA

Ne amintim cu toții de vânzoleala iscată imediat după decembrie 1989. Pentru prima oară unii dintre noi am auzit de „alegeri libere”. Lăsând la o parte pleonasmul prin adăugare puțini…