EXERCIȚII DE ADMIRAȚIE. PORTRETE DE DASCĂLI
Janina Flueraș; „Fără dascăli, profesori și colegi, nu aș fi devenit ceea ce sunt!”
Inițiem această serie de articole nu atât din perspectiva contextului extrem de tumultos, al acestor zile, din spațiul educației, cât mai ales pentru că ne aflăm în luna iunie, în care este sărbătorit învățătorul. De cele mai multe ori ideea de dascăl e sărbătorită la modul generic; e sărbătorită categoria socială ca atare, însă doar rareori dascălul este scos în față ca individ, fiecare cu personalitatea sa unică. Tocmai de aceea ne-am propus să nu ne mai referim la dascăli în general, ci să le dăm chiar lor posibilitatea să se exprime, invitându-i la dialog.
Într-o oarecare măsură cu subiectivitate, încep această serie de articole cu doamna Janina Flueraș pentru că a fost primul meu model și ghid intelectual și moral începând din clasa a-V-a la Colegiul Național „Moise Nicoară”, din prima secundă în care a intrat în clasă. Avea o aură de dragoste și dăruire care o învăluia și o impunea. Nu țin minte să fi ridicat vreodată tonul în timpul orelor, dar a ridicat ștacheta întotdeauna.
S.R: Stimată doamnă profesoară Janina Flueraș, mulțumim că ați acceptat invitația noastră! Sunteți, cum s-ar spune, un dascăl cu experiență, având în vedere cei peste 35 de ani petrecuți în învățământ. Dincolo de profesor, în măsura în care ne permiteți, am vrea să aruncăm o privire și spre omul care se află în spatele aceste meserii. Așadar…
J.F.: Eu sunt cea care trebuie să vă mulțumesc, în primul rând pentru inițiativă. Da, cel de la catedră are și el un cuvânt de spus. Mărturisesc însă că am stat un pic în cumpănă dacă să răspund sau nu acestei invitații, și asta pentru că nu-mi plac ieșirile „în lumina rampei”. Ele sunt, mai degrabă, potrivite pentru elevii noștri, pentru care „a juca în marele spectacol al școlii” e un mod de a învăța marele joc al vieții. Sper ca metaforele de mai înainte să fie înțelese așa cum trebuie. Întrucât sunt profesor de limba și literatura română, ele fac parte din modul meu de a mă exprima. Mai mult, am convingerea că uneori abia limbajul poetic devine suficient în a ne pune în cuvinte gândurile și sentimentele… Așadar, profesorul e cel care stă în culise și de acolo urmărește „actorii-n scenă”.
Pe de altă parte, ca persoană prefer anonimatul. El mă ajută să rămân ceea ce sunt, să mă simt confortabil cu mine însămi. Rolurile sunt obositoare, dacă nu chiar periculoase, pentru că există riscul să te îndepărtezi de tine însuți…
Dar principalul motiv pentru care am acceptat invitația dumneavoastră este unul care contestă, cumva, premisa acestei serii de dialoguri pe care vă felicit că ați inițiat-o. Anume, acela că, vorbind în nume personal, sper să exprim gânduri, mărturisite sau nu, ale „celor mulți”, ale altor colegi care se vor recunoaște în ele și care nu vor avea șansa, poate, să facă acest lucru.
S.R: Să începem cu începutul: de ce v-ați ales meseria de dascăl?
J.F.: La această întrebare îmi vine să zâmbesc, pentru că, în urmă cu mai mulți ani, mi-a mai fost pusă de o echipă de elevi care lucrau la revista Laboremus a școlii noastre și luau interviuri pe diferite teme, profesorilor. Nu sunt întotdeauna foarte spontană în răspunsuri, dar atunci știu că am reacționat aproape într-o secundă și am spus: pentru că iubesc omul. Am răspuns ca și când altcineva sau altceva din mine ar fi glăsuit, și chiar m-am chestionat după aceea în forul meu interior: chiar așa o fi? Pentru că nu-mi plac cuvintele mari sau, mai exact, nu-mi place faptul că ele s-au restrâns, din ce în ce mai mult, în ultima vreme, la sfere ale declarativului. Prin urmare, dacă le foloseși azi, poți fi catalogat ori ipocrit, ori demagog. Iar acela care, azi, nu doar că le folosește, ci crede în ele și, mai mult, le transformă în axe ale modului său de a fi și de a gândi, pare a fi un Don Quijote depășit de vremuri…
Aici ar fi nevoie de un mic adaos explicativ. Ar fi trebuit să spun: iubesc oamenii frumoși. Din această categorie fac parte copiii, pentru că ei sunt inocenți (încă), și pentru că trebuie ajutați să crească păstrându-și ca pe o a doua coloană vertebrală, această frumusețe interioară. Ce mai înțeleg prin sintagma „oameni frumoși” aș vrea să ilustrez printr-un exemplu, printr-o situație de viață.
Când merg la piață să cumpăr legătura de părtunjel sau mai știu eu ce-o fi, primul lucru pe care îl fac (încercând să deosebesc producătorul autentic de bișnițarul care vinde la suprapreț, fără să fi depus vreun efort!) e să privesc mâinile celui care vinde. Apoi să-l privesc în ochi. Mâinile și ochii țăranului care-și muncește ograda nu mint. Chiar dacă țăranul nu mai e ce-a fost cândva, el trăiește din pământul pe care-l muncește. Dovada sunt mâinile lui negre și crăpate precum pământul…
Apoi mi s-a întâmplat, cu multă vreme în urmă, pe când erau telefoanele cu fir, că nu aveam ton la telefon și evident am chemat echipa de la deranjamente. După ceva vreme s-a prezentat un lucrător îmbrăcat într-o salopetă mai murdară, probabil se cățărase pe scară undeva în exteriorul clădirii, să repare firele. Și-a cerut scuze că intră în casă așa murdar. M-am uitat în ochii lui și scuzele păreau foarte sincere. Era dintre muncitorii aceia un pic mai în vârstă, de modă veche. Țin minte și acum că i-am spus dintr-o răsuflare, un pic jenată de jena lui de a murdări camera: „Nu-i nimic. Astea se spală. Murdăria dinăuntrul nostru se duce mai greu…”.
S.R: Dacă tot am început cu poveștile, ar mai fi o întrebare, legată tot de meseria de dascăl. A fost vreun moment în viața dumneavoastră când ați știut că asta vreți să faceți? Sau o întâmplare care să vă confirme această decizie?
J.F. Aș zice că, mai întâi, a fost un fel de chemare. Cum spun mulți dintre cei care simt că-și fac meseria din vocație: dăscălia m-a ales pe mine, și nu invers. A fost o configurație a personalității mele care și-a găsit un teren potrivit: a întâlnit dascăli minunați, profesorii mei de limba și literatura română din gimanziu și liceu, care mi-au încurajat și dezvoltat acest potențial. Momentul hotărâtor, acela în care am decis în forul meu interior că „asta vreau să fac” s-a întîmplat în liceu, pe când eram elevă în clas a XII-a și am participat, pentru a doua oară la faza națională a olimpiadei de limba română. Pentru noi, ca elevi, era un context extraordinar, a cărui valoare nu am cuprins-o pe deplin atunci. În calitate de președinți ai acestor concursuri naționale erau invitate mari personalități ale istoriei și criticii literare sau ale culturii românești. Așa i-am cunoscut pe profesorul Alexandru Piru, marele nostru istoric literar, pe Amita Bhose (care a scris cartea despre Eminescu și India: parcă o văd și acum, îmbrăcată în sari, lucru deosebit de exotic, de neobișnuit pentru noi pe vremea aceea, adică în anii 80, pe vremea lui Ceaușescu).
Dar adevărata „întâmplare a ființei mele”, cum ar zice Nichita Stănescu, a fost întâlnirea cu marea doamnă a culturii românești, Zoe Dumitrescu Bușulenga. Discursul ei, deși eram elevă și înțelegeam totul în anumite limite, m-a fascinat. Avea calitatea aceea pe care mi-a fost atât de dificil să o definesc, a marilor personalități: era, întâi de toate, o prezență. E greu de explicat… (Această sintagmă am folosit-o după aceea extrem de rar; un alt moment, ca să mai dau un exemplu, a fost acela când am ascultat-o pe o altă mare doamnă, de data aceasta a artei dramatice românești, Leopoldina Bălănuță, recitând balalda Monastirea Argeșului, pe scena Operei din Timișoara. Eram deja sudentă pe atunci.) Așadar, ceea ce înțeleg eu prin prezență s-ar putea compara, eventual, cu conceptul de stea neutronică sau gaură neagră din fizică, entitate care are capacitatea de a deforma spațiul și timpul din jurul ei, și care are o enormă forță de absorbție. Se știe că nici măcar lumina, odată intrată într-un asemena spațiu, nu mai are scăpare. Evident, eu folosesc conceptul științific ca pe o metaforă. O prezență nu e doar un centru de greutate, ci unul care reconfigurează lumea, universul din jur…
Așadar, premiul special pe care l-am primit atunci, în clas a XII-a, l-am primit, ca toți premianții, din mâna ei. A fost o strângere de mână și o privire de o secundă care mi-au decis, practic, destinul.
S.R: Ați spus că sunteți omul care preferă să stea în culise. Am înțeles însă că acest om și dascăl a ieșit, totuși, în lume, printr-o serie de articole publicate în reviste sau cărți.
J.F.: Da, nu sunt foarte multe. S-au adunat, vrând-nevrând, de-a lungul anilor. Am ieșit „din culise” doar în acele momente în care am simțit că am ceva de spus sau o idee de împărtășit. Sau o alta (mai ales dintre cele bolnave, ale sistemului) de criticat. În asemenea contexte, nu pot să tac. Dar a fost vorba, mai ales, scriind, de a răspunde unor frământări interioare, care au ținut de meseria mea, în plan profesional sau didactic. Ele au crescut din nevoia aproape organică de a afla răspunsuri la întrebări, de a-mi clarifica unele nedumeriri în domeniul literaturii sau al predării ei.
S.R: Care credeți că e rolul principal al unui dascăl?
J.F.: Acela de a-l ajuta pe elev (adică pe omul în formare) să devină conștient de sine. Când spun asta, nu mă refer la conștiința morală (care e unul dintre dezideratele educației, evident). E sensul englezesc al verbului: to be aware of; adică a deveni conștient de ce și cine ești, de ce vrei, de ce vrei să faci în viitor etc. E foarte important să răspundem (măcar câteodată) elevilor la întrebarea, uneori spusă tare, alteori nerostită, dar vizibil prezentă în ei: de ce? (Cred că un om adevărat nu se desprinde de întrebarea asta nici după ce depășește vârsta pe care psiho-pedagogii o consideră specifică acestei întrebări, adică vârsta primei copilării. Vreau să spun că întrebarea e îndreptățită!) De ce trebuie să învăț aia sau aia?, de ce trebuie să fac aia sau aia, o temă de casă ori alta?, de ce să nu copiez? de ce am nevoie să învăț și la disciplina asta, pentru că mie nu-mi trebuie?!, de ce să respect statutul de elev, dacă eu am 18 ani etc., etc. În afara acestor răspunsuri totul e „o absență”, ca să zic așa (apropo de antonimul termenului discutat anterior). Așa încât, ei sunt prezenți, dar de fapt, absenți, cu ființa lor adâncă, de la ore, absenți din temele pe care le fac, absenți din discuțiile la care participă. Iar în absență nu poți construi nimic.
Pe de altă parte, ca profesor de română le spun elevilor mei așa: că vreau ca, pe parcursul celor patru ani de liceu, să-i învăț: să citească, să scrie și să vorbească. La început se uită la mine să vadă dacă nu glumesc. Devine totul mai clar după ce explic sensul fiecărui verb. Cu accent pe ideea că fiecare exercițiu făcut în jurul acestor verbe te vindecă de ignoranță și, sigur, de prostie… Te ferește să devii penibil sau chiar ridicol, mai apoi, după ce termini școala și intri în societate.
S.R: Au fost, de-a lungul anilor, situații care v-au pus la încercare, să zic așa, în meseria de dascăl?
J.F. Sigur, foarte multe! S-ar putea scrie o carte întreagă. Pentru că vorbim de o meserie care nu e deloc comodă! Situațiile provocatoare se iscă din toate direcțiile. Țin să menționez însă una de context, din primii ani de învățământ. Și nu întâmplător pe aceasta. E vorba de perioada de dinainte de revoluție. Când Ceaușescu lua frumușel curentul după masa sau seara, și erai nevoit să rămâi în beznă ori la lumina lumânării, ca în Evul Mediu. Iar eu eram în primul an de învățământ și trebuia să suplinesc prin muncă individuală, câte 4 ore pe zi (după cele 5-6 de la clasă, că așa era pe-atunci), ceea ce nu se învăța, practic, în facultate (și nu se învață nici acum suficient): conținutul programei. Că una e să știi tu cursul despre Arghezi din facultate, la nivel academic, și alta e „să predai” Arghezi la clasă. Și uite așa îmi amintesc de zecile de seri petrecute la lumina lumânării pregătindu-mi lecțiile de a doua zi. Pentru că nu îmi permiteam să intru la clasă nepregătită! Cred că asta se numește sacrificiu. E o noțiune care lipsește, într-o oarecare măsură, generațiilor de acum, de la revoluție încoace. Sau, dacă nu lipsește cu totul, se definește în alte coordonate. Îmi aminteam cuvintele lui Noica: „S-au scris cărți și la lumina lumânării.”…
S.R: Și cu asta m-ați adus la încă o întrebare pe care voiam să v-o pun. Ce ați reproșa tinerei generații?
J.F.: E un reproș care vine doar din direcție didactică, evident. Am constatat, de-a lungul anilor, un lucru îngrijorător. Aproape la fel de grav ca analfabetismul. Pe măsură ce luam contact cu alte și alte generații de elevi, constatam că devine din ce în ce mai greu să discut cu ei despre lucruri care sunt o măsură a profunzimii. Analiza unui simbol, a unei semnificații de adâncime a unui text. Faptul că uneori lucrurile sau fenomenele nu „stau” doar pentru ele însele, ci sunt semne pentru semnificații mai înalte ale lumii sau ale vieții. Tot ce ei văd acum e doar suprafața. Să nu mai spun că textul liric (care e piatra de încercare în interpretarea literaturii) devine aproape indescifrabil pentru generațiile recente. Am încercat să-mi explic acest fenomen de platitudine intelectuală și nu l-am putut așeza în corelație decât cu suprafața plată a calculatorului. Bidimensionalitatea ecranului anulează ceea ce ar trebui să definească, să zic așa, tridimensionalitatea gândului, verticalitatea lui. Nu minimalizez rolul revoluției informatice pentru omul secolului XXI. Îi constat însă efectele secundare foarte grave. Ele se referă nu doar la incapacitatea de a înțelege un text literar, ci, în cele din urmă, la incapacitatea de a-ți înțelege propria viață și de a-i vedea sensul…
S.R: Acum la final, dacă ar fi să vă gândiți la oameni cărora ați vrea să le mulțumiți pentru a vă fi ajutat în carieră, pentru a fi ceea ce sunteți azi, pe cine ați menționa?
J.F.: Mă bucur foarte mult că mi-ați pus această întrebare! De fapt, chiar voiam să vă rog să-mi permiteți ca, la final, să mulțumesc celor cărora le datorez foarte mult, și cărora nu am apucat să le mulțumesc suficient. Nici nu știu dacă voi putea vreodată. Din păcate lista e destul de lungă.
Așadar, pentru tot ceea ce sunt, astăzi, ca dascăl care a petrecut în acest sistem peste 35 de ani, doresc să aduc umile mulțumiri și întreaga mea recunoștință următorilor:
– profesorilor mei de la Facultatea de Filologie a Universității din Timișoara, a căror seriozitate și înaltă ținută științifică au contribuit la lărgirea orizontului meu cultural. Între alții, coordonatorului tezei mele de doctorat, prof. univ. dr. Iosif Cheie Pantea, care m-a susținut și încurajat în munca de cercetare științifică; de asemenea, prof. univ. dr. Mircea Muthu, decan, pe atunci, la Facultatea de Filologie a Universității Babeș-Bolyai din Cluj, ale cărui cuvinte de apreciere la adresa lucrării mele au recompensat munca de cercetare de aproape zece ani în scopul elaborării tezei; în același sens, doamnei Rodica Marian, cercetător principal I la Institutul de Lingvistică și Istorie Literară „Sextil Pușcariu” din Cluj-Napoca, din cadrul Academiei Române, cu care am păstrat mai apoi o legătură strânsă și care m-a onorat cu o caldă prietenie.
– doamnei prof. Mirela Mureșan, colegă și prietenă, care a fost un adevărat mentor, și de la care am avut de învățat atât în plan științific, cât și didactic; îi mulțumesc mai ales pentru a fi fost acel alt eu al meu, oglindă a tuturor frământărilor mele științifice și didactice, prieten cu care am participat la multe conferințe, seminarii etc. cu caracter local și național și cu care am „combătut sistemul” prin articole în diverse reviste naționale și internaționale;
– tuturor colegilor pe care i-am întâlnit în cadrul atelierelor organizate la Cluj, de către Asociația profesorilor de limba și literatura română „Ioana Em. Petrescu”, întâlniri miraculoase, iscate din bucuria intelectuală, gratuită, de a construi în planul disciplinei. Sinceritatea dorinței lor de a fi mai buni (fără niciun gând la vreo recompensă materială) în plan profesional m-a ajutat să vreau să devin mai bună și să merg mai departe. Tot acolo ne-am bucurat de participarea profesorilor unversitari clujeni de specialitate, precum și de prezența celor care lucrau pe vremea aceea la elaborarea programelor de limba și literatura română și care erau, unii, autori de manuale școlare;
– încrederii pe care mi-a acordat-o inspectorul de specialitate, prof. Dumitru Mihăilescu, mai ales în anii 90, când, deși foarte tânără, m-a încurajat să particip ca membru în echipa Aradului la cursurile naționale de formare prin care se pregătea implementarea în sistem a reformei Marga, probabil singura consistentă din sistem;
– reprezentanților care au făcut parte din sistemul de reformă din anii 90, pe diverse paliere (de la reconfigurarea programelor școlare, la evaluare și la calitatea în educație), pe care i-am întâlnit ca participând și implicându-se în activități organizate la nivel local sau național de către dascăli (a se vedea, între altele, conferințele pe teme educaționale organizate, în anii 90 și 2000, în Arad). Propoziția rostită atunci, de către Șerban Iosifescu, la una dinte conferințele locale la care a binevoit să participe, anume că a gândi curriculum-ul sau chiar a stabili conținutul unei programe școlare, reprezintă un act de responsabilitate morală, m-a urmărit întreaga carieră.
– reprezentantului Institutului de Științe ale Educației, cercetător științific dr. Tiberiu Marcian Mihail, care, în colaborare cu ISJ Arad, a întocmit o echipă de lucru cu dascăli din Arad (selectați prin concurs), echipă care a realizat cercetări în domeniul formării formatorilor. Cu mențiunea că această activitate s-a desfășurat fără niciun fel de remunerare, ea având ca resort bucuria muncii intelectuale, împărtășirea de idei și implicarea în cea ce speram să fie constructiv pentru întregul sistem. La finalul a mai bine de un an de cercetare, s-a organizat, la Arad o conferință pe tema formatorilor de formatori, la care nu rețin să fi participat cineva din minister, măcar de curiozitate.
– directorilor mei, de la Colegiul Național „Moise Nicoară” din Arad, care m-au sprijinit cu încredere, mai ales în primii ani ai formării mele ca dascăl, care mi-au atribuit acele sarcini care m-au ajutat să mă dezvolt profesional și pe care i-am văzut adesea luptându-se pentru binele școlii;
– în mod special, Domnului Profesor Basarab Nicolescu, academician, fost Cercetător al Institutului de Particule Elementare din Paris și, astăzi, considerat, la nivel internațional, „părintele transdisciplinarității”. Întâlnirea acestei personalități remarcabile (specialist de excepție în domeniu său și intelectual cu o cultură enciclopedică, de o modestie cum rar mi s-a întâmplat să văd la oameni de asemenea calibru) a fost cea de-a doua „întâmplare ale ființei mele”, care mi-a marcat profund pregătirea profesională, dar și pe cea didactică.
– colegilor mei de la Colegiul Național „Moise Nicoară”, dascăli de vocație, a căror dedicare și putere de muncă m-au inspirat mereu;
– colegilor de la Catedra de limba și literatura română a liceului, modele de gândire creatoare în plan științific și didactic. Fără discuțiile lămuritoare din pauze, din ședințe sau din varii ocazii despre probleme intelectuale, profesionale, didactice sau despre probleme pe care sistemul ni le aruncă în față cu consecvență, nu am fi avut puterea să-i privim, cu toții, în ochi pe elevii noștri. Aceștia, la rândul lor, confruntați indirect cu vicii ale sistemului cărora ne străduiam noi mai întâi să le facem față, tocmai pentru ca, în măsura posibilităților, efectele răsfrânte asupra lor să devină mai suportabile.
– nu în ultimul rând, mulțumiri sincere adresate tuturor elevilor mei, pentru a se fi ridicat la înălțimea unui veritabil partener de dialog implicându-se activ în procesul didactic și pentru modul în care conștientizează că: „Nu înveți ca să știi, ci înveți ca să știi ce să faci cu tine și din viața ta.” (Nicolae Steinhardt)
Fără dascăli, profesori și colegi, nu aș fi devenit ceea ce sunt!
