„Cel mai important lucru este să te găsești pe tine însuți!”
Aflat într-o călătorie mai lungă prin țară, în contextul efervescenței unor multitudini de activități din domeniul artei dramatice, cunoscutul jurnalist și scriitor (dramaturg, romancier și poet aflat de multă vreme în manualele școlare) Matei Vișniec a poposit și la Arad, interesat îndeosebi de festivalul Underground.
Dramaturgul a vizionat de asemenea interpretarea scenică a pieselor sale realizată de trupa Amifran, coordonată de prof. Florin Didilescu și a cărei concepție teatrală aparține tânărului regizor Cristian Călbează.
Dar a fost timp și pentru o vizită într-un alt context în care Matei Vișniec se simte extrem de confortabil: printre copii.
În acest caz, la Colegiul Național „Moise Nicoară”, unde elevi din clasele de liceu zumzăiau deja cu bucurie la aflare veștii că marele dramatrug – pe care-l știau, dacă nu de altundeva, din manualul lor de limba română – va veni „la noi”. Așadar, însoțit de prof. Florin Didilescu, Matei Vișniec face mai întâi o vizită la conducerea școlii, unde doamna director – prof. dr. Diana Achim – îl primește cu multă considerație, dar și așa cum ai primi un vechi prieten. Asta pentru că prezența dramaturgului creează de la bun început în jurul său o aură de blândețe și căldură care te învăluie în așa fel încât cad toate falsele pretenții și ai impresia că reîntâlnești un bun și drag prieten.
Înainte de intrarea în Sala festivă a liceului, Matei Vișniec descoperă cu bucurie, poate și cu o undă de mirare că, de pe standul unde fuseseră aduse și pregătite cu grijă de Librăria Corina, s-au vândut aproape toate cărțile sale.
La intrarea în Sala festivă, plină de elevi curioși, dramaturgul nu este dus în prezidiu așa cum „se obișnuiește”. Cel puțin nu de la început. Așa că acceptă să se așeze cuminte printre spectatori. Se face liniște și pe fundal se aude o melodie franțuzească la acordeon. Apoi în sală intră dintr-odată doi „actori” care, împărțind fluturași, îi invită pe cei prezenți să participe la un spectacol: „Veniţi, veniţi să vedeţi spectacolul, iată-l şi pe autor, va fi de faţă, este un dramaturg român francofon!!!“. Trimitere evidentă la celebrul festival de teatru de la Avignon, unde piesele lui Matei Vișniec au fost jucate ani de-a rândul.
Apoi se creează în continuare atmosfera… Doi „oameni ai teatrului” urcă pe scenă un panou-avizier cu afișul spectacolului „Ultimul Godot” de Matei Vișniec, apoi se retrag. Din culise se aud voci rostind replici precum: „Mi-am dat seama că toată planeta vorbește o singură limbă – limba teatrului.” Urmează un fragment din piesa „Ultimul Godot”, care se încheie cu o concluzie dramatică: „Hardughia se clatină… Nu mai e ce-a fost… Se vede după tomberon că teatrul se duce dracului…”
După acest moment teatral, pregătit cu grijă de elevii clasei a X-a filologie, coordonați de prof. dr. Diana Șimonca, și după o foarte scurtă prezentare, dramaturgul e invitat să ia cuvântul. Căci ce altceva îl poate prezenta mai bine pe artist decât creația sa?
Se poate cu ușurință vedea că alături de copii dramaturgul se simte extrem de confortabil pentru că, după cum mărturisea într-un interviu (cel care se află și în manualele școlare), copiii reacționează spontan la adevăr („Dacă pe scenă se întâmplă ceva frumos și ceva adevărat, atunci inima voastră se deschide, sufletul vostru reacționează.”). Și iată că „pe scenă” – mai exact la microfonul de la care vorbea dramaturgul – s-a întâmplat ceva extraordinar. Sintagma „pe scenă” e întrutotul potrivită pentru că dramaturgul devine dintr-odată un povestitor entuziast.. Ba nu, un adevărat actor, pentru că ceea ce ar fi trebuit să fie un discurs s-a transformat într-un veritabil spectacol.
Publicul ascultă acum, într-o liniște desăvârșită, ca și când o vrajă s-a fi lăsat peste tot, două povești.
Prima este o poveste adevărată despre o întâlnire între niște prieteni, printre care și poetul Nichita Stănescu. Din ea se vede că poetul e poet și în viața de zi cu zi, căci un artist adevărat își leapădă haina obișnuit-umană și în cele mai obișnuite împrejurări. Și ni se povestește că, la un moment dat, Nichita Stănescu primește de la o domnișoară admiratoare o floare. O garoafă. Și cu un gest pe cât de surprinzător pe cât era Nichita de poet, fără să spună nimic, el ia floarea și o ronțăie. (vezi și Nichita Stănescu, Mâncătorul de libelule: „Mănânc libelule pentru că sunt verzi / şi au ochii negri, / pentru că au două rânduri de aripi / transparente / (…) / pentru că sunt frumoase şi suave, / pentru că nu ştiu de ce sunt frumoase şi suave;”, ceea ce nu e decât un alt argument că artistul adevărat trăiește după cum scrie…). Apoi o altă tânără dăruiește poetului o floare, fără să știe de cea dintâi. Răspunsul delicat al poetului ar fi fost: „Nu mănânc decât o singură floare pe zi.” Sfatul dramaturgului adresat prompt, ca o morală a fabulei, tinerilor studioși din fața lui: „Să mâncați în fiecare zi câte o floare!”
A doua poveste este despre un tânăr căruia i se spune că există o comoară pe care e îndemnat să o găsească. Și el o caută în diverse locuri, o tot caută toată viața, până când în cele din urmă află că aceasta se afla ascunsă tocmai sub casa lui, unde nu se gândise să sape… Așadar, ni se spune că cea mai mare comoară se află în noi înșine și o găsim doar atunci când avem curajul să fim noi înșine…
Trec secunde grele de liniște. Timpul se condensează până la a nu mai fi timp.
Apoi, după o ușoară dezmeticire, urmează întrebări puse de elevi. Cel care pune o întrebare primește o carte, promite dramaturgul. Așa că întrebările nu întârzie să apară: „Cum faceți să nu vă lăsați consumat de concept, de creație?”, „Ați avut vreodată, ca scriitor, un moment dificil, în care ați simțit că trebuie să vă lăsați de scris?”.
Fiecare întrebare își primește răspunsul ei și cartea ei. Doar despre întrebarea „Cât dintr-o floare pe zi înseamnă pentru dumneavoastră întâlnirea cu oameni deosebiți?” dramaturgul spune că e o întrebare proastă, pentru că nu are răspuns… decât prin a face cadou o altă carte…
Întâlnirea video:
Dar cadourile adevărate trebuie să aibă și un cuvânt, un gând de la cel care le-a creat și / sau le-a dăruit cu drag.
Așa că acum se creează un șir lung de tineri care așteaptă autografe pe cărțile primite sau cumpărate.
Apoi, cu aceeași răbdare, dramaturgul acceptă să participe la o scurtă ședință… foto.
Și înainte de a pleca lasă câteva rânduri în Cartea de onoare a școlii, aminire generațiilor de elevi care vor veni…
La despărțire ne simțim cu toții mai împliniți și… mai oameni. E adevărat că suntem „oameni cu o singură aripă”, dar tocmai ne-am întâlnit cu cineva care ne-a îndemnat „să ne imaginăm că suntem Dumnezeu”…
Apropo, de unde vine Vișniec?
Simplu: mai degrabă de la „veşnic“ decît de la „vişină“… Oare nu este visul ascuns al unui autor, ca paginile sale să dureze… măcar o parte din veşnicie?
