Eram prea copil ca să-mi dau seama ce înseamnă să chinui un animal.
Am pus o prinzătoare de șobolani, iar când unul mai naiv se zbătea între spinii metalici ai acesteia, l-am luat cu grație și, prin piele, am încercat să ajung la inimă spre a i-o ține pe loc să văd dacă moare. N-a murit, mai mult a fugit și din ghearele mâinilor mele de copil. Nici nu-mi păsa dacă acel animal suferă, dar aș fi plâns dacă l-aș fi omorât prin scurgere de sânge. Priveam în curtea vecinului prin zăbrele și observ că verișoara mea, Lena, dădea râme la puișorii abia ieșiți din ou, când mama sa o atenționează că aceștia s-ar putea îneca, sugerându-i să taie râmele în bucățele. Ceea ce a iritat-o pe Lena: „Nu, nu, asta e cruzime!”
Parcă nu era cruzime la fel de mare când atâta mulțime se aduna la execuțiile publice în feudalitate, când vreo prințesă era cu capul pe butuc, iar harapul-gâde demara un veritabil ritual pentru ca tăierea gâtului să stârnească aplauzele asistenței. O contesă i-ar fi spus unuia: „- Vă rog, amânați o clipă să-mi închei rugăciunea”.
Același lucru s-a întâmplat cu răstignirea creștină,
când mulțimea adunată se isteriza de cruzimea aplicată „condamnaților”. Și așa mai departe, la ghilotinare, la tragerea pe roată, la exercițiul plutoanelor de execuție și chiar la lapidarea femeilor „păcătoase” ori a purtătoarelor de păr roșu vrăjitoresc. Ce cinică e lumea, gândeam eu. Pentru această lume crudă și nedreaptă au publicat texte artistice un Homer, Petrarca, Dante, Goethe, Shakespeare, Dostoievski, Eminescu, ori au pictat Da Vinci, Michelangelo, Van Gogh, Botticelli, Rembrandt, Picasso, Monet, Klimt, Matisse, ori au compus superbe armonii Bach, Mozart, Wagner, Chopin, Liszt, Verdi, Enescu etc. Pentru asemenea lume cinică s-a sacrificat Iisus.
N-a există vreo clipă în istorie, în care oamenii să trăiască în liniște, ordine, pace, adică în ceea ce filozofii numesc „umanitate”.
Întâiul război mai cunoscut prin intermediul epopeii Iliada este cel troian și a avut ca motivație pentru ucidere frumusețea. Războiul pentru frumusețe. Urmele lui Cain se întind peste împărății, continente, țări, provincii, sate, familii, indivizi. Motivația se regăsește în orgolii, patimi și pasiuni, în răutăți, invidii, mânii, plăceri macabre ori patologii criminale. Unii zic că temeiul subtil al oricărei activități conflictule între mari mase umane e femeia. Alții o o pun în seama orgoliului masculin. În spatele uciderilor se află un dezaxat, nebun, sadic, criminal, urmat de locotenenți la fel de maladivi. Ceilalți, luptătorii, devin instrumente de măcelărire a celorlalți, din tabăra adversă. Iar armele nucleare și de ucidere în masă au ajuns să ucidă într-o clipită mii de oameni.
Astăzi, se ucid oameni în numele democrației.
După Serbia, Irak, Afganistan, Siria, Gaza, armamentul marilor puteri se experimentează în Ucraina. Pier oameni tineri, se produc distrugeri de valori, de la familii până la credințe, de la simpatii până la instalarea urii și vendetei, de la ucideri la distanță până la cruzimi. O, ar spune Lena, dar dronele ucid fără cruzime, la fel bombele și alte instrumente electronice de subțiere a oamenilor. Ucigașul nu-și privește în ochi victima, nu-i vede chinurile și nu-i aude strigătele de disperare după familie, copii, soție. Ce-i mâna pe ei în luptă, ucigând cu cinism și cu urale nimerirea țintei vizibilă pe ecranul militar ? Viața a dat-o oamenilor Dumnezeu. Opriți, oamenilor distrugerea omului, oricare ar fi acesta! Discutați despre pace, concordie, fericire, pentru ca frumusețea operelor de artă, farmecul naturii, bucuriile vieții să devină preocuparea esențială a tuturor. Un singur om, dacă moare, cu el piere o lume. Cum putem trăi liniștiți și impasibili, știind că în fiecare clipă, cetățenii se ucid, iar suferința este mai densă decât iubirea, iertarea și fericirea. Omul nu e făcut pentru tragedii, ci pentru a răspândi frumusețea în suflete, în natură și în întreaga lume. Omul nu se naște ca să fie bestie, ci să-și împlinească dreptul său la fericire.
2 comentarii. Lasă unul nou
D-le Profesor, specia umanā nu a evoluat deloc în bine de mii de ani,nu am învātat nimic din tragedii,parcā suntem mai rāi, mai plini de urā.Istoria a condamnat rāzboaiele si dictatorii…si acum ce facem? ..Privim..!!
Omenirea a fost (este) plină de îndoieli, nu crede în cuvintele Domnului, spre deosebire de Avraam, care a crezut până în ultima clipă, când i s-a cerut jertfirea propriului fiu. Doar credința binelui, l-a salvat pe acesta din urmă. Teama, încă ne dirijează gândurile și acțiunile.