Cam la 100 de kilometri de Cluj, cum mergi către Padiș, te trezești că asfaltul din fața mașinii s-a preschimbat în tranșee. E semnul că ai intrat în județul Bihor, ai cărui mai-mari nu fac absolut nimic pentru reabilitarea unui drum care duce până la urmă către o zonă turistică deosebită a Bihorului.
Dacă tot am dat de tranșee, am renunțat la mașină la ieșirea din satul de vacanță Ic-Ponor și am luat-o în dreapta, intrând în Parcul Natural Apuseni. Un panou aflat la intrare te anunță că ai intrat într-o zonă cu regim strict de protecție, iar un altul ne spune că poporul care își apără pădurea, își apără viitorul. Dar noi știm asta, dar poate n-ar fi rău ca astfel de panouri să fie amplasate la Parlament și la diferite ministere. Nu avem prea multă vreme de reflecție, pentru că traseul pe care ni l-am propus este destul de lung, iar diferența de nivel dintre altitudinea cea mai mare unde vrem să ajungem și punctul de plecare este undeva către 1000 de metri.
După primele sute de metri, făcute pe un drum forestier pe care mai mult îl ghicești decât îl vezi, începem să ne dăm seama că statutul de zonă cu regim strict de protecție chiar pare respectat aici. Nu auzi zgomot de drujbă, de motoare de ATV-uri, de fapt nu auzi nimic, decât poate gândurile tale. Traseele sunt marcate mai mult sau mai puțin, unele din ele nu mai sunt marcate chiar deloc, semn că în privința asta ar trebui făcut ceva. Mai pe bâjbâite, mai pe ghicite, după aproape de jumătate de zi pe drumuri forestiere, pe cărări șerpuitoare printre brazi, pe pajiști alpine și prin jnepeniș ajungem unde ne-am propus, la 1630 de metri altitudine, pe vârful ce se cheamă Piatra Tâlharului, loc în care ne-am bucurat de panorama ce ni se deschidea, atât către Vlădeasa, cât și către Munții Bihorului și valea Someșului Cald. Cât a fost ziua de lungă nu am văzut sau auzit absolut nici un semn al prezenței omului, singurele urme de activitate intensă fiind cele lăsate de mistreți, probabil în căutare de trufe.
Dacă prezența omului a lipsit cu desăvârșire, nici animalele nu s-au grăbit să vină spre noi cu brațele deschise, doar niște corbi ne-au însoțit o bună bucată de drum, probabil nemulțumiți de faptul că niște intruși au intrat în spațiul lor. Flora nu e nici ea foarte bogată la sfârșit de septembrie acolo sus, însă prin mai-iunie lucrurile stau cu totul altfel. Și atât cu povestea, pentru că aici e mai degrabă vorba despre imagini, de care vă las să vă bucurați.
