Poetul Constantin Butunoi s-a stins din viață astăzi, în duminica „Schimbării la față”, la vârsta de 77 de ani.
Anunțul a fost făcut de fiul său, Adrian Butunoi, pe pagina sa de facebook: „Drum lin spre Împărăția Cerului, dragă tată, bunic, socru.
Dumnezeu să te odihnească în pace. Nu te vom uita niciodată. Priveghiul mâine seară, orele 18 la Capela Șeitin.”
A fost un om bun – jovial, neconflictual – căruia amicii săi cenacliști cel puțin îi vor păstra, suntem siguri, o părticică de dor în suflet.
Transmitem condoleanțele noastre familiei îndurerate.
Dumnezeu să-l odihnească în pace!…
Întru amintirea sa (și pentru că niciun text nu credem că l-ar putea prezenta mai bine în ceea ce privește înseamnătatea sa în mica „lume a literelor arădene”), preluăm de pe site-ul Uniunii Scriitorilor – Filiala Arad cronica din revista „Arca” publicată ca recenzie la cartea „De unde vine marele pericol” de criticul literar Horia Ungureanu.
Critica unui poet: Constantin Butunoi*
Poetul Constantin Butunoi a debutat editorial relativ târziu, la vârsta de 50 de ani, cu volumul de versuri Iubirea şi marea, apărut la editura „Viaţa Arădeană”, în anul 1996, carte urmată de alte cinci, în decurs de şaptesprezece ani. Colaborează cu versuri şi comentarii critice la revistele „Orizont”, „Familia”, „Poesis”, „Arca”, „Semne”, „Tibiscum”, dar şi la unele cotidiane locale.
Urmărindu-i traseul liric, se poate observa cum, de la o carte la alta, profilul său poetic se conturează tot mai pregnant, fixându-se la o formulă care i se potriveşte, care îl reprezintă deplin: abordarea pseudocandidă, ironic sau autoironic naivă a unor teme din imediata lui apropiere, de regulă cea citadină. Nici abordarea anecdotică nu îi este străină poetului, şi nici uşurinţa de a scrie despre aproape orice cu un soi de umor mai degrabă bonom decât corosiv.
Cum, în ultimii ani, a avut frecvente apariţii cu texte critice în diferite publicaţii (mai ales în revista „Arca”), era de aşteptat ca, mai devreme sau mai târziu, poetul să se hotărască să şi le adune într-un volum definitoriu pentru felul lui de a comenta cărţile confraţilor săi. Aşa s-a născut cartea De unde vine marele pericol, carte de care ne vom ocupa în rândurile care urmează.
Întâi de toate, observăm cum titlul nu are la coadă semnul întrebării, aşa cum te-ai aştepta, deci el nu exprimă o mirare, o întrebare (oare de unde vine marele pericol?), ci răspunsul la acea posibilă nedumerire. Vasăzică, autorul cărţii ne va lămuri, citind cartea, de unde vine marele pericol. Dar oare despre ce pericol poate fi vorba? Ei bine, comentatorul nostru are grijă să ne explice asta chiar de la început, adică în Argumentul cu care se deschide volumul. Pornind de la un aparent paradox („…cu cât ameninţările, din diverse direcţii, se înmulţesc în legătură cu viitorul cărţii, numărul titlurilor nou apărute creşte”), autorul detectează clivajul tot mai accentuat care se produce între carte şi cititor. Care va să zică, deşi pe piaţă apar tot mai multe cărţi, numărul cititorilor este într-o continuă scădere. Iar „sarcina eliminării/ reducerii acestui pericol revine recenziilor, cronicilor de întâmpinare, lansărilor de carte, lecturilor publice, târgurilor de carte, spoturilor publicitare etc”. Iar pentru cărţile proaste, C.B. are o soluţie simplă şi sigură. Cărţile proaste se elimină singure, crede dânsul, aproape că nu e nevoie de efort în această direcţie. Parcă le şi vedem, bietele de ele, cum se înşiruie una în spatele celeilalte la uşa librăriilor şi ies afară în pas de marş. Marş afară!
În acelaşi Argument, autorul ne precizează faptul că volumul domniei sale tocmai lucrul acesta îl urmăreşte: prin recenzii şi cronici de întâmpinare, să îl apropie pe cititor de carte. De cartea bună, se înţelege de la sine, pentru că cele proaste…
În volumul De unde vine marele pericol sunt recenzate 48 de cărţi, majoritatea de poezie, dar nu sunt neglijate nici cărţile de proză şi nici antologiile.
Multe dintre comentarii au apărut iniţial în reviste literare (mai ales în „Arca”), dar şi în publicaţiile locale „Buletinul de Arad” sau „Agenda zilei”, iar câteva (nu puţine la număr) sunt inedite. Ponderea numerică o deţin, cum era şi firesc, cărţile autorilor arădeni, şirul lor începând cu poetul Vasile Leac şi încheindu-se cu Alexandru Pecican, cu a sa „Artă a rugii”, carte care demonstrează, dacă mai era nevoie, că A.P. este „un prozator veritabil care ştie să povestească, să evoce şi să schiţeze portrete vii, memorabile”. Între V. Leac şi A. Pecican sunt comentate (într-o ordine care mie îmi scapă) cărţi semnate de autori de toate genurile şi din aproape toate generaţiile, de o atenţie deosebită beneficiind, printre alţii, Varujan Vosganian, cu a sa Carte a şoaptelor, Supunerea lui Eugen Uricaru, prozator cu care Constantin Butunoi a fost coleg de clasă la liceul militar din Câmpulung-Moldovenesc, dar şi Gheorghe Mocuţa cu al său tulburător volum intitulat Cea mai bună dintre lumi (Jurnal şi contrajurnal parizian). Câteva antologii remarcabile au stârnit interesul lui Constantin Butunoi, printre care le amintim pe cele dedicate lui Octavian Doclin (55 poeme, Locomotiva şi Vrabia, Sălaşe de iarnă ), apoi Mic tratat asupra naufragiului, a lui Gheorghe Mocuţa, Lăcomia destinului a lui Aurel Ştefanachi şi, mai ales, extraordinara antologie în două volume, îngrijită de Leo Butnaru şi apărută la editura Ivan Krasco din Nădlac, intitulată „Orizont testamentar-Miniatura poetică rusă”, în care sunt antologaţi 350 de autori ruşi pe întinderea unui secol.
Dintre „muşchetarii Câmpiei de Vest”(expresia îi aparţine lui Florin Bănescu), în atenţia autorului au căzut (de data aceasta) Petre Grozav
(„o poezie în notă optzecistă, o poezie a angoasei existenţiale cu pronunţate accente suprarealiste”), Ioan Matiuţ („poezie scurtă, concentrată pe imagini plastice”), Nicolae Nicoară Horia („…o carte care se citeşte cu evlavie, precum o carte de rugăciuni”), Francisc Vinganu („Greu de încadrat, pare singular-în mod cert pe meleaguri arădene –, cultivă o metaforă „trăsnită” şi este personajul principal al creaţiei sale”), Lucia Cuciureanu („…cu tentă de uşor didacticism, autoarea ne invită la o nouă recitire a autorilor preferaţi ademenindu-ne cu „judecăţi critice” elegante şi spirituale”), Vladimir Belity („Cultivă o mare diversitate de forme, cu predilecţie cele fixe, fiind un împătimit al lor”), Domnica Pop („Volumul conţine poezie adevărată şi se citeşte cu plăcere”), Rely Tarniceri („Poezie de natură reflexivă, cu predilecţie spre forme fixe, urmând căi tradiţionale”), Marius Golea, alias E.L.S.E. este în atenţia autorului cu două cărţi – Năluca şi Cugetări din imediatele apropieri, ultima „dedicată membrilor familiei, dar şi unor personalităţi din lumea ecleziastică”, iar Mihai Arcadie Comănici, cu Mesagerul („…treisprezece proze scurte, care creează în comun un fel de „istorie” a pâinii”). Despre Pique la lune, sau visătorul Iulianei Petrian consemnează faptul că „paginile cărţii abundă în dialoguri, de cele mai multe ori interogative, întrebările se succed într-un ritm năucitor, susţinute de copii dar şi de adulţi, care sunt aleşi din lumea elitelor: scriitori, savanţi, inventatori etc.” Parcurgând volumul Sertarul cu trandafiri al poetului Lazăr Magu, Constantin Butunoi constată „dexteritatea cu care versifică, versurile, de regulă, în stil clasic sunt bine structurate, au greutate şi limpezime”.
Regretatului prozator Florin Bănescu, autorul volumului Muşchetarii Câmpiei de Vest, îi sunt dedicate frumoase cuvinte de apreciere şi evocare caldă chiar la începutul cărţii („îmi exprim public recunoştinţa pentru încrederea acordată, numindu-mă printre muşchetarii săi literari”). Şi alţi scriitori români au devenit „eroi” în cartea poetului arădean: Adrian Erbiceanu, Geta Adam, Robert Şerban, Ioan Milea, Ion Beldeanu, Ovidiu Pecican, Daniel Săucă, Paulina Popa, Igor Isac, Cornelia Cistelecan, Zeno Ghiţulescu, Eugen Bunaru, Monica Stănilă, Cassian Maria Spiridon, Valeriu Stancu, Costel Stancu, Dumitru Chioaru, Virginia Popovici Gheorghe I. Gheorghe, Sterian Vicol. Tonul folosit de autor în comentariile sale este, de regulă, unul calm, colocvial, dar nu lipsit de judecăţi de valoare şi, câteodată, de ponderate accente critice. Cam multele aprecieri preluate de la alţi comentatori şi nici greşelile de scriere scăpate la corectură nu scad din valoarea informativă a acestui volum.
* Constantin Butunoi, De unde vine marele pericol, Editura „Atelier”, Arad, 2014
Un poem de Constantin Butunoi publicat tot în revista „Arca” (nr.)
- tronează prin ţinută
umorul tot mai contondent
îl face temut
dar
nu-l întrece
pe cel care
când te laudă pare că te înjură
când te apără te înspăimântă
urmează cel care iubeşte istoria
în aşa măsură
încât toate personalităţile sunt pozitive
nimeni n-a trădat pe nimeni
nimeni n-a omorât pe nimeni
tipul săritor
care face ordine pe masă
împreună cu ospătăriţa
e bun ca pita caldă
cum e şi cel care ne aduce veşti
din lumea specială a drumului de fier
mai apare în peisaj cel cu apucături de geniu
reclamând veşnic nevoia de votcă
în chip de rara avis nişte vestale
când sosesc se aprinde discuţia
totul devine foc şi pară
nu scapă nici literatura
pentru cei care nu au ghicit
sunt prietenii mei de pe terasa
unde aşteptăm cu răbdare
sentinţa istoriei
