Gând 13
De poeţi numai de bine, ca să zicem aşa.
******
Morţile iubite
Sunt gata să mor înecat
în aceste sunete de privighetoare
asupra cărora m-am întâmplat
în dimineaţa răsărind fără soare.
Mă agăţ de orele vechi
dar fug toate-napoi,
totdeauna nesigure şi perechi,
asemenea cailor înhămaţi câte doi.
Ridic mâna prin frunze spre cer,
ridic din ea însăşi vocala strigând,
dar tace privighetoarea şi pier
morţile mele iubite, din gând.
******
Greşirea cerului
Zburau vulturii întorşi pe spate
şi cu gheara întoasră în sus
ca pe nişte miei să fure,
steaua cu lumină ondulată;
Ca pe nişte miei să fure de sus
lumina ochilor mei.
Zburau vulturii întorşi
şi pe spate prin cer
spinările lor coborâseră jos
şi se ştergeau de şternul meu.
Cel le era trupul meu de carne,
pământul le era lumina aceea
de sus a ochilor mei.
******
Nu mai pâlpâie
Nu mai pâlpâie nici o pasăre, nici o stea
Cerul a obosit deasupra ta.
Hai, Nichita, strânge-ţi pleoapa
de pleoapă, strânge-le.
Amurgul curge pe lângă ochii tăi uimiţi
de parcă-ar vrea să vă priviţi
unul altuia, sângele.
******
Rugăciunea
Iartă-mă şi ajută-mă
şi spală-mi ochiul
şi întoarce-mă cu faţa
spre invizibilul răsărit din lucruri.
Iartă-mă şi ajută-mă
şi spală-mi inima
şi toarnă-mi aburul sufletului,
printre degetele tale.
Iartă-mă şi ajută-mă
şi ridică de pe mine
trupul cel nou care-mi apasă
şi-mi striveşte trupul cel vechi.
Iartă-mă şi ajută-mă
şi ridică de pe mine
îngerul negru
care mi-a îndurerat caracterul.
******
Necuvintele
El a întins spre mine o frunză ca o mână cu degete.
Eu am întins spre el o mână ca o frunză cu dinţi.
El a întins spre mine o ramură ca un braţ.
Eu am întins spre el braţul ca o ramură.
El şi-a înclinat spre mine trunchiul
ca un măr.
Eu am inclinat spre el umărul
ca un trunchi noduros.
Auzeam cum se-nţeteşte seva lui bătând
ca sângele.
Auzea cum se încetineşte sângele meu suind ca seva.
Eu am trecut prin el.
El a trecut prin mine.
Eu am rămas un pom singur.
El
un om singur.
******
Lecţia despre cub
Se ia o bucată de piatră,
se ciopleşte cu o daltă de sânge,
se lustruieşte cu ochiul lui Homer,
se răzuieşte cu raze
până cubul iese perfect.
După aceea se sărută de numărate ori cubul
cu gura ta, cu gura altora
şi mai ales cu gura infantei.
După aceea se ia un ciocan
şi brusc se fărâmă un colţ de-al cubului.
Toţi, dar absolut toţi zice-vor:
– Ce cub perfect ar fi fost acesta
de n-ar fi avut un colţ sfărâmat!
******
Zicere
Orice om prost este o gratie.
O, tu abundenţă de colivii!
Inimă tu, felină prămaţie
pândind peste tot colibri.
Ca noroc, păsările cântătoare
stau la locul lor agăţate în cui.
Ce noroc, fiecare
are pasărea lui.
Fiecare om prost e o gratie groasă
pentru stelele căzătoare
astfel se face că ele se lasă
numai când sună ora de culcare.
Atunci cerul rămâne neprivit
şi fiecare stea de capul ei, –
iar cine nu a adormit
are dreptul la o pasăre cântătoare,
la două, la trei…
******
Altă matematică
Noi ştim că unu ori unu fac unu,
dar un inorog ori o pară
nu ştim cât face.
Ştim că cinci fără patru fac unu,
dar un nor fără o corabie
nu ştim cât face.
Ştim, noi ştim că opt
împărţit la opt fac unu,
dar un munte împărţit la o capră
nu ştim cât face.
Ştim că unu plus unu fac doi,
dar eu şi cu tine,
nu Ştim, vai, nu ştim cât facem.
Ah, dar o plapumă
înmulţită cu un iepure
face o roscovană, desigur,
o varză împărţită la un steag
fac un porc,
un cal fără un tramvai
face un înger,
o conopidă plus un ou,
face un astragal…
Numai tu şi cu mine
înmultiţi şi împărţiţi
adunaţi şi scăzuţi
rămânem aceiaşi…
Pieri din mintea mea!
Revino-mi în inimă!
******
În timp
Totuşi, eu am văzut o pasăre
care a ouat în timp ce zbura…
Totuşi, eu am văzut un om plângând
în timp ce râdea…
Totuşi, eu am văzut o piatră
în timp ce era…
******
Nod 13
N-am să ştiu niciodată
când am trăit,
de ce am trăit am să uit
cum uită ochiul spart, lumina.
Ţin încă în mână un ciob de amforă
al cărei vin l-am băut chiar eu
şi al cărei lut e chiar mâna mea.
Văd un vulture marin,
dar poate
că eu sunt văzut de el, –
poate că el vede un vultur marin.
******
Recele echilibru al stelelor
Vor veni timpuri minunate
când echilibru rece al stelelor
se va rupe, şi când
şirurile celor care au fost
se vor uni cu cei care sunt
Omul, o câte trupuri a avut
şi în câte trupuri încă se va
încerca să mai fie!
Omul! de câte trupuri are nevoie
ca să se poată hrăni până la capăt
din sfera aceasta instabilă!
Vom mânca până la urmă
tot pământul acesta albastru.
Îl vom roade, îl vom roade.
Îi vom azvârli capul şi oasele
iar Omul, Omul nesătul,
cu un miliard de trupuri
va începe să roadă flămând
recele echilibru al stelelor.
******
Gând 1
Părerea mea este că poetul nu are o
epocă a lui; epoca îşi are poeţii ei şi, în
genere, epoca îşi vede singură poeţi.
Articol asociat:
https://criticarad.ro/unde-se-duc-poetii-cand-se-duc-astazi-33-de-ani-de-la-moartea-lui-nichita-stanescu/
Video – Emisiune Portret Nichita Stănescu – arhiva TVR
