UN ARDELEAN LA KINGSWAY HOUSE (XXXIII). ANGLIA INTER-PASCALĂ (II)

ANGLIA INTER-PASCALĂ (II) Sau England makes fun of trouble (Anglia făcând haz de necaz)

De multă vreme doream să scriu despre umorul englezesc (britanic)…

Aș răsplăti regește orice persoană care ar putea să-mi dea o definiție a umorului, mai de Doamne’ajută!… I.e., după toate canoanele clasice ale unei logici… clasice: gen proxim și diferență specifică… Cred că, până la urmă, ar ieși o definiție umoristică, de mare spirit, a umorului… În episodul anterior din această nouă serie (aflată tot sub auspiciile ardeleanului la Kingsway House) promisesem să trec la ceva mai vesel: anul acesta, oricum, Paștele englezesc a fost urmat imediat de Ziua Păcălelilor (1 aprilie) și, pe deasupra, mă întrebam ce poate face Anglia mai „englezește” în afara faptului de… a ploua?… Ei bine, o marfă de export „de lux” a perfidului Albion este umorul eglezesc (britanic). Să nu credeți că am de gând să trec la un expozeu „academic”, dar, tot căutând acel je ne sais quoi a l’anglaise, cred că subiectul merită explorat… Din plin! Prin opoziție, la capitolul înjurături, nu mi-e rușine de românașii noștri; fie ei comparați cu ungurii, nemții sau chiar englejii. Nu degeaba se spunea că, la un concurs internațional de înjurături s-au calificat în finală un englez, un ungur și… un român… Englezul, vine pe scenă și înjură timp de o oră; ungurul, reușește să zică ceva „valami nagyon szaftos” timp de două ore; românul, se împiedică la urcarea pe scenă și-i trage un șir de înjurături neaoșe vreo trei ore, după care întreabă candid juriul: „pot să încep?”…

Nu mă plâng nici de umorul nostru străbun; românul nu s-a născut doar poet ci și miștocar; nu cred să există în altă cultură – în sensul autentic! – expresia „a face haz de necaz”; sub-titlul ce l-am dat episodului II din Anglia inter-pascală mi se pare o forțare a limbii marelui Shakespeare… Dar aici, pe malurile Medway-ului și Tamisei, e vorba de cu totul și cu totul altceva. Nu degeaba tot Marele Will, în „Henric al IV-lea”,  formula celebra definiție a umorului de pe meleagurile sale: „a jet with a sad brow” (în traducere liberă – „o izbucnire cu fruntea încruntată”). Din nou, tot ca un bun român-ardelean, nu pot încheia acest paragraf fără a reaminti ceea ce am mai pomenit odată în Critic Arad, recte, ceea ce mi se pare cea mai bună contrapunere a umorului românesc la cel englezesc: Prietenul Cornel Udrea, într-una din scrierile sale, zicea: Așa a fost de ger azi-dimineață, încât o mâță, când să dea colțul străzii… s-a rupt în două! Un prieten englez de-al meu (Kentish!), auzind asta, mi-a replicat: Așa a fost o ceață azi-dimineață, încât a trebuit să răsucesc câinele cu fața spre gardul curții… ca să nu mai latre la pereții casei! Ambele mi-au plăcut la nebunie și le consider cel mai bun cadru pentru ceea ce urmează…

Dar, să începem cu franțujii – marii rivali într’ale spiritului ai celor de peste English Channel (La Manche…)

Eu, unul, nu vreau să fiu făcut „părtinitor”, deci, cei mai aprigi critici ai umorului englezesc nu pot fi decât cocoșii galici care au dus umorul, de la burlesc, până pe cele mai înalte culmi ale spiritului – ma foi, mes chers!…

În 1900 apărea o lucrare reprezentativă pentru Henri Bergson – „Le rire”. Față de S. Freud – care leagă gluma de inconștient – francezul nostru nu caută o explicație psihologică sau psihanalitică, ci explică umorul în termeni „funcționaliști”: Râsul este „un gest social”. Sunt trei teze în joc: (i) nu există comic în afara a ceea ce este propriu uman, râsul este necesarmente și eminamente uman; (ii) râsul este „o anestezie momentană a inimii/sufletului, în care afectivitatea e dată deoparte; el se adresează inteligenței pure”; (iii) râsul are o semnificație socială, este pur cerebral și are o funcție socială. Buna tradiție franceză se vrea și obiectivă și, deci, recunoaște ceea ce nici măcar britanicii n-ar face-o (în nici un caz din motiv de modestie!…, ci, naiba să-i ia, mândria lor britanică așteaptă recunoaștere din partea noastră, from abroad…)… Deci – fără să teoretizăm – lucrurile ar sta cam așa:

1. Din capul locului, dacă „tipizăm”, atunci să nu uităm că prototipurile (inclusiv în ceea ce privește umorul „insular”) au doar caracter random (statistic) și nu universal, obligatoriu la nivelul fiecărei individualități caracteriale, oricum ireductibile; de aceea, dacă cineva este englez/britanic nu-i deloc musai să fie așa și așa și așa… Chiar de e vorba de „luarea la mișto”. Pe deasupra, una e să ai simțul umorului atunci când „emiți” mesaje ca atare, alta este să ai simțul umorului și să suporți cu demnitate (și evident, ilaritate, sic!) primirea mesajului emis…
2. Când un englez/britanic „te ia la mișto”, oricât de corozivă ar fi atitudinea sa față de tine, trebuie să fii flatat că te-a băgat în seamă: indiferența e mai dureroasă, mai ales când e vorba de briții suferind – prin definiție! – de un spleen cronic… Atenție!, reciproca nu e întotdeauna valabilă… necunoașterea profundă a subtilităților limbii lui Geoffrey Chaucer poate duce nu la ilaritate involuntară, ci chiar la ofensă iar aici briții sunt mai sensibili ca o mimoză sau dau o replică grosolană improprie politeții în care au fost crescuți și educați, tradițional… 
3. Umorul – foarte particular – în lumea britanică se bazează pe absurd (non-sens) și neașteptat. E.g. Limerick-ul („poezie comică cu forme fixe având rimele în ordinea a-a-b-b-a. Metrul este foarte rigid: primul și al doilea și al cincilea vers sunt formate din trei picioare metrice, iar al treilea și al patrulea din două picioare metrice” – Wikipedia; denumirea vine de la orașul irlandez Limerick, dar nu s-a demonstrat convingător, încă, acest lucru). Sarcasmul, ironia și auto-derizoriul sunt coordonatele principale.
4. Umorul englezesc (tipic!) pune accent pe defecte, cu un ton amar și ascuțit, vorbitorul spune ceva contra la ceea ce gândește și ar vrea să spună pe șleau. Nu degeaba se mai zice că limba (limbajul) e dată omului spre a-și putea ascunde gândurile (nu mai știu în ce cultură s-a născut acest adevăr năstrușnic). De remarcat că auto derizoriul, auto-zeflemeaua, i.e., capacitatea de a râde de sine însuși reprezintă o tușă foarte importantă în cromatica umorului englezesc.
5. Uneori aspectul de umor nu e nici comic, nici ironic, nici spiritual, nici franc (sincer): se produce o inadecvare a tonului umoristic, a conținutului și a discordanței între aerul serios și glumă; fapt destul de greu de perceput, darămite înțeles… Britanicii adoră să râdă de orice, indiferent cum; de aceea umorul lor se mai numește „umor de gradul al II-lea” : se urmărește transmiterea unui mesaj. Recte: umorul lor e numit non-sens pentru că desemnează arta de a dezvolta raționamente sub aparență logică. În exemplele (gârlă!) pe care le voi da curând (dar și în episodul următor!… sunt atât de multe…), se va vedea că adesea englejii au tendința de a vedea latura comică a oricărei situații, chiar dacă nu e nimic de râs! De aceea franțujii zic că au un umor loufoque – o mică tușă de umor, adesea infantil, pigmentată de o plăcere nebună…
6. Umorul negru și „moqueria” (bătaia de joc) atrage atenția asupra unor aspecte insolite ale realității (aviz non-englezilor!); simțul atipic al umorului la englezi constă în spiritul caustic și tendința de a râde de orice. Umorul „negru” și tendința de a friza absurdul, deci legătura strânsă cu non-sensul, frapează: face audiența să mediteze, să reflecteze; aici e marea deosebire față de frații anglo-saxoni de peste „gârla” Atlanticului: umorul subtil, ironic, negru, chiar nebun (loufoque) e apanajul briților. Ceea ce franțujii numesc umor de gradul al II-lea s-ar putea traduce cam așa: umorul englezesc poate adesea insulta, autorii rămânând totuși politicoși (!); li se reproșează, mai ales dinspre lumea cocoșului galic caracterul macabru, deplasat, deși englezii sunt reputați prin politețea lor legendară. De aceea menționam mai sus că dacă briții vă ofensează glumind, înseamnă că vă apreciază (ceea ce tot Hexagonul numește „l’amour vache” – un fel de „dragoste de vacă”…). Dar tot urmașii lui Voltaire recunosc faptul că nu avem de-a face cu un comentariu răutăcios propriu-zis, ci, mai degrabă cu „o schimbare ludică” – umorul britanic se schimbă în funcție de ocazie!

Tot ce am înfățișat până acum reprezintă punctul de vedere franțuzesc (și prin extensie, „continental” – ca să fiu în bon ton și cu dragii mei insulari). Subscriu 100% la acest „sistem de referință” cu mențiunea insistentă că așa ceva întâlnim și la alte popoare (individualități), dar nu ca notă comună, obligatorie. De pildă, chiar la francezi, filmele lui Jacques Tati (peremptoriu – „Unchiul meu”) sau filmele cu Pierre Richard (poreclit „le grand blond”): dincolo de momentele burlești, se face un „bășcău nebun” la adresa metehnelor mic-burgheze, de o manieră foarte englezească. Dar să nu-i uităm pe Ilf și Petrov, „gustați” de Stalin și, prin urmare, salvați de Gulagul pe care l-ar fi meritat din plin (conform metehnelor epocii de tristă amintire). Contrapunând umorul românesc, acesta din urmă este ceva mai grobian, mai vulgar – spiritul „balcanic” nu se dezminte. Și totuși, suntem cu multe clase deasupra nemților și italienilor, de pildă, cred eu. Ca să nu mai vorbesc de umorul scandinav pe care doar cei dintre cețurile nordice poate îl gustă. La Românica – părere pur personală! – umorul reflectă din plin bucuria de a trăi și nu tristețea dată de o lume ce poate fi „citită” și pe dos…

Și acum să vedem ce „grăiesc” briții… (Zece expresii englezești comice)

În acest episod mă voi rezuma la analiza sumară a doar câtorva expresii englezești considerate – în spațiul universal – comice. În episodul următor vă voi prezenta o serie de bancuri englezești – cu comentariile de rigoare. Mi-a fost extrem de greu să fac o selecție semnificativă în materialul uriaș (nu glumesc!) avut la dispoziție…

În limbajul comun, noi le numim proverbe și zicători. Mie-mi place să le zic – „zise” ( pace C.T.P.!). Originea lor este – ca pretutindeni în lume – experiența de viață istorică a unui popor, concentrată într-un enunț destul de „străveziu”, cu tentă folclorică evidentă. I.e., o exprimare frustă, cu conotații comice, uneori de-a dreptul cinice sau sarcastice. Pentru cineva „din afară” poate părea de neînțeles, de aceea e bine să găsim „echivalentul cultural-lingvistic” din aria geografico-istorică a celui ce face „traducerea”. Acest lucru nu e întotdeauna ușor, uneori, e chiar imposibil și atunci recurgem la un fel de hermeneutică… De pildă, mie mi s-au părut destul de „opace” multe zise din spațiul cultural chinezesc. Fără o cunoaștere rezonabilă a acestui „spațiu” riscăm erori, uneori la rândul lor – cu efect comic, dar de altă factură. Un lucru este cert: și pe teritoriul Majestății Sale aceste zise circulă cu precădere în anumite „straturi” sociale. Cei din „upper class” (upper crust – colocvial), îmbibați de umorile aristocratice, justificate sau nu, vor „strâmba din nas”, „nu e de nivelul lor”… Asta nu-i împiedică însă la folosirea super-redundantă a lui fuck și fucking care, în perioade relativ recent apuse, era „bloody”. Și la noi, mai scăpăm căteodată, ”ce p…a  mea?” sau „în p…a mea!”, pe post de „în puii mei…”. În lumea clasei politice de la noi, chiar cu ștaif, se scapă adeseori zisa… Urmăriți dezbaterile din Parlamentul din „Casa Poporului”… Dar nu vei auzi – „veci-pururi”-  vreun fuck în Parlamentul Britanic… Dar, să purcedem:

     (i) It’s raining cats and dogs. Mot-a-mot – „plouă cu câini și pisici”; corespondent în română – „toarnă cu găleata”… Se spune că, prin sec. XVI, în orașele unei Anglii – normal, ploioase!… – se produceau adevărate inundații, din lipsă de canalizare (parcă numai atunci?….). Mureau înecate multe animale, în primul rând cele de pe lângă casa omului – câinii și pisicile… Deci…

      (ii) When pigs fly / might fly. Mot-a-mot – „când o zbura porcu’ ”; corespondent în română – „când o face plopul pere și răchita micșunele”. Aici e clar – „la Paștile cailor”, „la Sfântul așteaptă” etc. Mai nou, zisa e preluată direct, ca atare… Aici intervine o anecdotică… Motanul Arpagic & Ovarășa Arpagică. La un meeting (nu mai știu pe ce dracu’ temă, că toate erau ca trase la xerox), to’așu’, ca să „se dea grande”, bolboroșește că la noi se va reîntoarce capitalismul „când o face plopul… mere” (parol!)…. Nici expresia corectă nu o știa… A doua zi, studenții de la Arhitectură din Bucale, au atârnat în toți plopii din zonă mere desenate și decupate din hîrtie…ce-a ieșit pe capul „bieților” băieți cu ochii albaștri, vă închipuiți… 

      (iii) Elvis has left the building. Mot-a-mot – „Elvis (Presley) a plecat din clădire/a părăsit clădirea”; corespondent în română – „e prea târziu”… eu prefer zisa latină „tarde venientibus ossa”. Când aveau loc faimoasele concerte rock ale lui Elvis Presley, și după terminarea spectacolului, după bisuri prelungite, spectatorii tot îl mai chemau la rampă; era însă prea târziu…

      (iv) To pay through the nose. După mine, intraductibil; parafrazat – „a-ți ieși pe nas”, i.e., a plăti ceva prea scump, mai mult decât face.

       (v) You don’t teach granny to suck egs. Mot-a-mot – „n-o învăța pe bunica să sugă ouă”, hmm… cam fără sens… Parafrazat însă „merge”: „nu vinde castraveți grădinarului”, i.e., nu învăța ceva o persoană mai experimentată. Acum e clar…

         (vi) Talk the hind legs of the donkey. Mot-a-mot – „vorbește cu picioarele din spatele măgarului”, mda, din nou, intraductibil. Parafrazat e clar: „vorbește ca o moară stricată”. Pentru noi, claritatea sporește adăugînd și un subiect grammatical „rezonabil” – o soacră!

           (vii) To smell a rat. Mot-a mot – „a mirosi șobolanul/un șobolan”. Corespondent în română: „ceva nu merge bine, ceva nu miroase a bine, ceva pute aici…” sau, (pace,  Mare Willl…), „e ceva putred în Danemarca”…

           (viii) You are putting a lipstick on a pig. Mot-a-mot  – „îi dai porcului cu ruj”. Mai pe românește,„(chestia asta)… nu servește la mare lucru” sau „a-i pune chelului, tichie de mărgăritar”. Mai fain, e atunci când (mot-a-mot) pe englezește se spune „încaleci scroafa”…

             (ix) I have a frog in my throat. Mot-a-mot – „am o broască-n gât”. No,  ăsta-i chiar poli-semantic și poli-„metaforic”: „a-i sta în gât”, „a nu putea vorbi”, „a avea un lapsus”, „a-i veni să se răstească la bocanci (a voma)” etc. Noi avem, mai ales la mitici, expresia „sta-ți-ar în gât!”, dar are cu totul și cu totul alt înțeles… La francezi, poate fi un „deziderat”… culinar… la propriu!…

               (x) Could eat a horse. Mot-a-mot, simplu: „aș putea mânca un cal”, în limba română – „am o foame de lup”/ din nou, pe englezește – „I’m starving” – sintagmă întâlnită des în lumea de limbă anglo-saxonă, dar nerecomandabilă într-un mediu cu… „pretenții”…

Exemplele pot continua practic la nesfârșit… dacă aș lua și „americanismele”… la puricat, ar fi de jale, căci yankeii nu prea sunt „șterși la gură”…

În episoadele ce vor urma, voi lua la puricat „bancurile” englezești.

Va fi destul de dificil, pentru a evita „porcoșenia”. Va trebui să recurg la spiritul mucalitului nostru Mircea Horea Simionescu (seria „Ingeniosul bine temperat”) și… de ce nu? la ceea ce spuneam eu, recte, anarhia bine temperată… Și în cultura noastră au pătruns „semințele” umorului englezesc, odată cu inundația de „englezisme” ce infestează dulcea noastră limbă românească… chiar că e enervant, ca să nu zic grotesc! Evident, în unele cazuri… Nu sunt adeptul unei limbi unice planetare! O limbă internațională, merge… fie și engleza, care e acum „stâlcită” în fel și chip pe diferite meridiane. Dar fiecare limbă are inefabilul ei, părțile intraductibile ce-i dau farmecul unicității… Nu degeaba se spune – „câte limbi știi, atâtea vieți ai!…” Nu există „cultură mare” și „cultură mică”!…

  N. A. : Azi, duminică 7 aprilie (luna nebunilor) fiul meu cel mare – „britanicul” – face 41 de ani. Fetele lui (nepoțelele de care am mai tot povestit) & noul născut – băiat (!) i-au oferit, în complicitate cu mama natură, un cadou neașteptat: un curcubeu (dublu) de toată frumusețea, pe tot cerul Kent-ului – la apus… Căci aici, cum spuneam, Anglia face ce știe ea mai bine – să-i tragă sistematic, ritmic câte o „ploicică englezească”. De aceea am trimis redacției „C.A.” trei poze luate din capul scărilor, cu minunăția forțelor naturii. Pentru mine, în tinerețe, cel mai trist moment existențial-calendaristic era duminica după masa… urma ziua de luni… zi de corvoadă… Ciudat, aici cele mai multe accidente auto se produc nu lunea, cum ar fi de așteptat, ci marțea, tocmai când englezii mei s-au obișnuit (și s-au blazat!) cu gândul că s-a dus dracu’ week-end-ul… Nu degeaba se spune că marțea sunt trei ceasuri rele… Ei bine, imaginea curcubeului mai îndulcește gustul vieții: aici Paștele englezesc a trecut, Ziua englezească a Păcălelilor a trecut. Ca români-„venituri”, suntem în Anglia inter-pascală, cei duși bine pe la biserică strâng cureaua căci mai suntem în Postul Mare. Noroc cu umorul englezesc și, de ce nu?, cu curcubeul mai sus pomenit…

Citește și:   

• UN ARDELEAN LA KINGSWAY HOUSE (XXXII). ANGLIA INTER-PASCALĂ (I)
• Mai multe articole ale autorului puteți citi AICI – Reportaje și AICI – Opinii