UN ARDELEAN LA KINGSWAY HOUSE (XXXII). ANGLIA INTER-PASCALĂ (I)

alexandru v. mureșan
Distribuie:

  


1. „Gutta cavat lapidem, non vi, sed saepe cadendo”…

Pe englez, smerenia nu-l dă afară din casă… Sunt deja peste trei ani și jumătate de când am „poposit” pe teritoriul Majestății Sale Britanice și nu m-am mișcat de aici. Nu am părăsit această țară nici măcar o zi sau vreo oră de când sunt aici. Ca un bun român-ardelean, pot spune că am început să iubesc pământul păstorit de un King Arthur, Alf’the Great sau de inegalabilul Shakespeare, dar nu mi-am uitat nicio clipă rădăcinile mele înfipte adânc în malurile Someșului Mic, sau apoi, în cele ale  râului „care îmi poartă numele” (arădenii mei știu deja glumița!…).  Nu am încetat să-mi pun mereu întrebări, căutând să descifrez ce naiba o fi în capul și sufletul briților… M-am ferit ca necuratu’ de tămâie de două erori posibile: pe de o parte, să confund eticheta prejudecăților cu blazonul real al briților, iar pe de altă parte, să fac un amestec indigest între englezi, scoțieni, galezi și irlandezi (deși azi, acest amestec există, dar nu este deloc de nedigerat); prin urmare, adesea am folosit și voi folosi ba termenul de englez, ba cel de britanic, ba cel de brit, fără nici o intenție de „apartheid”…

Am ales titlul de „Anglia inter-pascală ” dintr-un alt motiv important: cum spuneam în propoziția „de deschidere”, englezul (sens generic pentru tot brit-ul ) nu prea e „purtat pe la biserică”: vreau să spun că nu am observat vreun delir mistic printre locuitorii (native!) ai Insulelor Britanice cu ocazia sărbătorilor pascale, așa cum va începe, cât de curând, pe meleagurile Românicăi. Cine știe ce mai inventează acel „tânăr și neliniștit”, „veselul” Teodosie de la Marea cea Mare… Crăciunul a fost și aici cu „mulți zurgălăi” deoarece se potrivea de minune cu spiritul comercial înrădăcinat în ADN-ul nației (britons/britanni). În schimb, Paștele s-a trăit destul de sobru, în ciuda unor tradiții folclorice (pre-creștine!) destul de bogate (dar nedepășindu-le pe ale noastre!). Dar să ținem cont de faptul că românii, aici,  sunt cei mai mulți europeni-„venituri”, cel puțin în Anglia tradițională. Polonezii vin, acum, abia după noi… Aici, în Kent, nu există să nu auzi vorbă românească (fie și cu marcat accent moldovenesc-basarabean) pe stradă, în magazine, chiar și la bisericile creștine (neo-protestante). Dacă n-aș vedea „decorul”, de multe ori m-aș fi crezut acasă… deși, acum casa mea este aici și, cu toată mândria neaoșă, nu regret… Non, rien de rien, je ne regrette rien… Va veni și Paștele „nostru” (afurisitul de calendar, ba iulian, ba gregorian!…) și deja în „rețelele”- media sociale de aici nu contenesc reclamele, ofertele, urările… Când vor sărbători românii Paștele se va simți (destul de serios !) și aici pe malurile Medway-ului… Deja există Schitul Ortodox din Kent cu hramul Sfinților Augustin de Canterbury, Daniile Sihastrul și Sofronie Athonitul. Mai mult, este în circulație o Petiție pentru obținerea unui teren de la Autoritățile Britanice, pentru construirea Mănăstirii Ortodoxe din Kent…

Ca să scriu despre Paștele englez ar fi fost, poate, redundant, căci în orice site documentar de pe Net se pot găsi puzderie de amănunte. Ca să mă refer la Paștele pe meleagurile noastre, ar fi fost o extravaganță, eu fiind cam la peste 2000 de Km. distanță… Poate după… și doar reflectând modul româno-britanic de a-l fi petrecut… De aceea am preferat să mă așez – „calendaristic” (horribile dictu!) –  undeva „între”… interregnum…

Cum fac deja de multă vreme efortul de a „descifra” acel modus vivendi britannicus, din interiorul său și nu după șabloanele inoculate (în tinerețe), apoi, sforțarea de a mă feri de noi „șabloane”, cred că-mi pot exprima deja o anumită părere, evident, subiectiv-individuală, ca orice părere… ciudat, grecii o numeau doxa!… 

Dar să creionez anticipat planul, contextul general în care se va înscrie această „părere”, recte titlul paragrafului: „By patience a ruler is persuaded. A soft tongue breaks the bone” (interpretarea engleză). Pe românește, „Picătura (de apă) sparge piatra nu prin sine , ci căzând mereu”. În interpretarea mea „fizicalistă” (mai degrabă, metafizică): energia/ puterea picăturii (de apă) ce perforează piatra e dată nu de picătura (apa) în sine, ci de actul căderii, i.e., masa picăturii, înmulțită cu accelerația gravitațională (9,8 m./sec. la pătrat). Într-o hermeneutică, mai pe înțelesul tuturor (între fanic  și criptic, plecăciune, Lucian Blaga!): nu ținta spre care ne îndreptăm este atât de importantă, cât „călătoria”, drumul spre aceasta… De vreme ce nu mă pot abține de a face mereu comparație, între universul britanic și cel românesc, voi îndrăzni să spun: briții au exact ceea ce ne lipsește nouă, recte, perseverența dusă până la încăpățânare!


2. Ziua de Paști, englezească, a fost (anul acesta) urmată de 1 Aprilie, Ziua Păcălelilor!…

Briții au dat o interpretare foarte „insulară” fabulei lui Jean de La Fontaine, Le corbeau et le renard: Vulpea – the Fox – ca orice cumătră vulpe șmecheră (în sens britanic, nu românesc!) vrea să-l „tragă-n pept” pe distinsul corb purtător de cașcaval în cioc. Numai că acum corbul (pasăre venerată în Turnul Londrei…) a devenit Cocoș galic iar în cioc poartă ceva pe cale de dispariție în Hexagon (rara avis!…reglementări feroce ale U.E.!…): o bucată de Camembert & Roquefort (amestecurile se practică, „se poartă”…).  „Fox”-ul britanic „poftește” la „deliciul” galic și își etalează perfidia Albionului: „Mon  cher coq, est-ce que tu parles anglais ?” Răspuns: „Non!”, urmat de scăparea cheese-ului și adjudecarea sa de către „cumătru/a”. Cocoșul galic meditează – cu subtilitatea tipic franțuzească – „Și dacă i-aș fi răspuns <<Oui! / Yes!>>, la ce i-ar fi folosit?, cu ce s-ar fi schimbat lucrurile…?” Acum, mutatis mutandis, de am fi fost în Ceauschwitz am Dâmbovitzen, corbul ar fi devenit o biată cioară (vopsită, ne-vopsită, ca puii de Crevedia…), vulpea s-ar fi metamorfozat în vajnicul lup dacic… Cioara noastră „națională” poartă-n cioc ditamai bucată de brânză de burduf de Sibiu (i.e., brand românesc în U.E., dar bine falsificat la Călărași sau Alexandria…). Lupul ar fi întrebat: „Votezi pe <<Șoșo-bau-bau>> primar general al Ceauschvitz-ului?” Dar cioara noastră, știind povestea, ar fi dat doar din cap a „da” sau „nu”, depinde cum își va păstra „Șoșo” numele-„Brand politic”, după divorțul atât de mediatizat în „spălătoria” de boarfe jegoase a televiziunilor noastre avide de senzaționalul ieftin…Morala? „Șoșo” e un poisson d’avril… La noi, în Românica, i-am spune direct „cioara vopsită” sau, de vreți, musai pe franțuzește, atunci simplu: POISON! (otravă)…

O altă interpretare a Paștelui (post-pascal, în Britain și pre-pascal, în Românica) ar veni după cum urmează: De mic copil m-am tot scobit în creieri cum e posibil ca un iepure să „clocească” ouă și încă diferit colorate? Din familie știam deja că ouăle de Paști nu pot fi decât roșii, după sângele lui Iisus răstignit pe cruce; iepurele este mamifer, deci nu poate face „munca avicolă”. Am lăsat baltă enigma ani la rândul și de-abia aici, în Britain, în fine, m-am lămurit… Easter (Paște) vine de la engleza veche „Eastre/Eostre”; „Easter Monath” însemna luna aprilie din calendarul germanic, vine de la zeița Eostre (păgânism anglo-saxon), legată de echinocțiul de primăvară (aprox. 21 martie) și care avea drept favorit… iepurele! Oul a fost simbolul sacru al vieții renăscute pe pământ. De ce ouă colorate? Pentru a simboliza „beția” de culori vii pe care o aduce primăvara. Iar copiilor cuminți li se promitea drept cadou un ou colorat adus de iepurele magic (Easter Bunny)… Tot de aici și căutarea ouălor ascunse prin iarbă – bucuria acelorași prichindei… Ei, asta e! Acum – cu atâta avânt comercial – oul a devenit de ciocolată iar în el sunt ascunși…bani! Nu numai oul a ajuns să fie din ciocolată, ci și iepurele! Și în el, găsești… bani! Noul fake inoculat prin rețelele mass media!… Iată cum Paștele se îngemănează cu Păcăleala! Consecințele nu sunt deloc comice, ci tragi-comice: o mulțime de creduli (cum sunt puzderii pe lumea aceasta) au început să căsăpească iepurii și ouăle de ciocolată în căutare de… bani! În Românica, cel puțin, isteria asta a ajuns la un fel de paroxism… Nu mai conta că se plătește sau nu contravaloarea simbolurilor pascale contemporane, important era să ai un ciocan la tine!… Cei ce au lansat „gluma” pe rețelele sociale, cred că s-au distrat copios… Totuși nu e clar ce naiba au urmărit. Fapt este că, în folclorul multor popoare, cocoșul ajuns acasă de Paști și văzând grămada de ouă colorate din ogradă, după ce a ”zburătăcit-o” zdravăn pe găina „adulteră”, s-a îndreptat spre păun… să-i ia gâtul! Englezii, cu umorul lor sec inegalabil, au supra-licitat: într-un magazin specializat pe cadouri de Paște, intră un tip și care întreabă candid: „Aveți vopsea de ouă?”. Vânzătoarea, după ce-l studiază din cap până-n picioare, nu găsește altceva de zis decât: „Dichisitule!”…


3. Kate…

Sunt zori de zi. Am ieșit, ca de obicei, în capul scărilor ce dau, după 9 trepte, direct în prea-englezeasca stradă. Stau pe scăunelul meu, cu cafeaua lângă mine și încep să-mi savurez prima țigară a zilei… Afară, Anglia face ce știe ea mai bine să facă – să-i tragă o prea-englezească ploaie, un fel de shower, i.e., o țârâială foarte subțire… nici nu-i nevoie să te acoperi; pe mine mă protejează porticul georgian pe care scrie maiestuos „Kingsway House”; de fapt, privind strada cu puținii săi trecători la ora asta, mi se adeverește că tradiția cu melonul și umbrela a trecut deja, și ea, în lumea umbrelor… Oricum, în curând se va însenina pentru ca, după un alt interval de timp s-o luăm de la capăt… Și asta, cam zi de zi, indiferent de anotimp… Schimbarea orei (trecerea la orarul de vară) a fost și n-a fost o „păcăleală” de Paște englezesc: unii au luat plasă, alții nu. De fapt, chestia asta îi lasă reci pe mulți briți… Ca multe alte evenimente „lumești” de pe „Continent”… În programele lor de știri, tragicele evenimente din Ukraina, din Gaza, din Taipei, chiar și atentatul sângeros de lângă Moscova (Crocus City-Hall) etc. au trecut rapid pe planul al doilea… Nu și moartea tragică a celor trei cetățeni britanici (din totalul de 7) care erau voluntari la distribuirea ajutoarelor pentru Gaza. Numărul victimelor de aiurea sunt doar „date statistice” (vorba lui Stalin…), „victime colaterale”; nu și cei trei briți… Asta-i mentalitatea britanică: ce nu-i atinge pe ei, direct, este cel mult, o curiozitate… Așa că nu mă miră câtuși de puțin că Românica e este mereu absentă din planul știrilor de pe sticlă. Dar tabloidele britanice au altă „pâine albă” de mâncat. De le-ar sta în gât! Că „nu se face”!…

Când Prințesa de Wales, Kate Middleton, viitoarea Regină a Marii Britanii, a ieșit în public pentru a vorbi de boala ei – nu cu multe zile înainte de Paștele englezesc – lucrurile s-au schimbat radical… N-aș putea spune că Britannia s-ar fi împărțit în două… Marea majoritate a briților a avut cea mai normală și omenească reacție. Sobră, foarte englezească, spre cinstea lor! Doar o mică parte (a presei, evident, cea de scandal!) s-a străduit să scotocească prin cotloanele bine protejate ale Casei Regale, doar, doar, se va găsi vreun os de ros… Dar pentru asta, trebuie să justific un cadru mai general: ceva ce ține și de tradiția Bisericii Naționale – Biserica Anglicană. 

În primul rând, Biserica Anglicană (numită în S.U.A. și în Scoția Biserica Episcopaliană) nu poate fi considerată biserică protestantă, ci Biserică Occidentală Catolicească ruptă de Roma… Reforma – ca și Renașterea (să nu uităm evenimentul premergător – „Renașterea islamică”) a însemnat o mare cotitură în istoria și cultura europeană (mă rog, și a Insulelor britanice…). Odată cu traducerea Bibliei în limbile popoarelor Europei s-a produs o adevărată revoluție religioasă în sensul democratizării extraordinare a religiei și bisericii creștine, în ciuda inerției feroce a catolicismului (să mai pomenesc aici de Inchiziție – „SfântulOficiu”?). Nu vreau să intru aici în detalii doctrinare (deși, în ultima vreme, am reluat studiul sistematic și comparativ între M. Luther și J. Calvin); tema merită o tratare mai adâncă, dar nu este acum momentul. Important – în discuția de față – este că Reforma în Anglia nu a fost făcută de teologi individuali, ci de către monarhul însuși (Henric al VIII-lea). Povestea cu Anne Boleyn (a doua nevastă din cele 6 ale lui Henric al VIII-lea, 1533-1536 ) este arhicunoscută, dar este doar „efectul de suprafață” al cauzelor adânci ale Reformei în Anglia. Pe scurt: în tradiția luterană biserica este subordonată statului, în tradiția calvină, statul este subordonat bisericii. Odată cu Eduard al VI-lea se impun evangheliștii de tendință calvină iar Elisabeta I-a – prin compromisul doctrinal „Cele 39 de articole” – reușește un fel de „împăcare” între ramurile catolică și protestantă (de aici se va desprinde, ceva mai târziu, Biserica Metodistă). În concluzie, statul britanic (având în centrul său Anglia) nu se poate rupe de Biserică. Mai mult, monarhia britanică este, de departe, azi, cea mai respectată monarhie din lume ( o contribuție capitală și-a adus-o și regretata regină Elisabeta a II-a) iar aici, pe meleagurile U.K., este simbolul unității, demnității, conștiinței de sine a întregului popor britanic! În ciuda problemelor „de familie”, ce apar ca pretutindeni, dar care nu impietează cu absolut nimic identitatea briților… De aceea, familia regală britanică este mai mult – mult mai mult! – decât o familie regală domnitoare.

În al doilea rând, „ieșirea în public” a prințesei Kate – singură, pe o bancă în parcul de la Windsor (se pare), îmbrăcată modest, simplu, vorbind simplu și deschis, direct despre situația ei – nu a fost menită să înduioșeze publicul britanic! Era de datoria ei, ca reprezentantă de seamă a Casei de Windsor (fostă Casă de Saxa-Coburg și Gotha) și mai ales ca responsabilă pentru destinul poporului său, să clarifice lucrurile. S-a spus că și-a arătat acum adevărata față, de om obișnuit, care se bucură și suferă în viață ca toți ceilalți, că și-a exprimat solidaritatea – firească – cu toți ce trec prin ceea ce traversează și ea… o fi și asta, cât se poate de normal… Dar eu văd altceva: exercitarea deplină și responsabilă a datoriei pe care o are față de poporul britanic; nu o punere melo-dramatică în scenă, nu un act teatral. Trebuie să-i respectăm dreptul sacru la intimitatea suferinței; tocmai prin acest gest – simplu! – ne-a arătat prin ce se deosebește de Lady Di (Prințesa inimilor). Și M.S. Regele Charles al III-lea a avut același curaj de a privi direct, onest lucrurile așa cum stau. Regretata Elisabeta a II-a nu a procedat astfel, nu ar fi făcut-o niciodată: distinsa regină făcea parte din alt aluat, din alte timpuri. De aceea trebuie să-i privim pe Elisabeta a II-a, Charles al III-lea și Kate, prințesă de Wales cu mult respect.

Am început acest paragraf cu un decor cenușiu, cernit. Îl voi continua, în episodul următor, cu ceva mai vesel. După Ziua Păcălelilor, care Har Domnului, a trecut, vine duminica Tomei (Toma necredinciosul). Dar asta, mai ales, pe meleagurile noastre, unde multe lucruri vesele (?!) se petrec. Păcat că mass media de aici nu are ochi să le vadă…


Citește și:


 

Categorie: Reportaje
Etichete: Anglia, ardelean, familia regală britanică, Kingsway House, Pasti
Distribuie:
Articolul anterior
[IN MEMORIAM] Parastas la doi ani de la trecerea în veșnicie a Părintelui Arhid. Prof. Florin-Adrian Sirca
Articolul următor
„LA SOLUZIONE MIGLIORE / E MAI BINE AȘA”– Proiecție specială in memoriam CHRISTO JIVKOV la Timișoara

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Fill out this field
Fill out this field
Te rog să introduci o adresă de email validă.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Din aceeași categorie