[Nota autorului: tot ceea ce urmează reprezintă o opinie proprie, pentru care subsemnatul își asumă deplina răspundere și privește cu precădere dar nu exclusiv, învățământul universitar.]
1. OARE CÂT DE MULT TREBUIE SĂ ȘTIM CA SĂ NE DĂM SEAMA CĂ NU ȘTIM NIMIC?…
Da! În aerul rece al înălțimilor, simți aerul clocotitor al înălțimilor și mai mari! Aceasta este Universitatea! Și tot aici se află rădăcina adâncă a antinomiei societate de (bazată pe) cunoaștere – societate de (bazată pe) recunoaștere. I.e., „Knowledge based society” – „Acknowledgement based society”… Dar s-o luăm sistematic…
V-ați întrebat vreodată de ce mulți dintre elevii noștri ajunși – prin cotloanele nebănuite ale deciziei părinților lor – în Vest (U.S.A. sau U.K. etc. …), atunci când trebuie să „meargă la școală” … „acolo”, sunt „săltați” cu cel puțin o clasă mai sus? Mă refer la cei „normali”. V-ați întrebat vreodată de ce – în Românica – punem accentul mai degrabă pe „recuperarea” celor analfabeți funcțional, sau chiar de-a dreptul…? V-ați întrebat vreodată de ce studenții români, de obicei, „zburdă” prin facultățile „străine”? Din nou, mă refer la cei ce vor să învețe, nu la leprele ce ajung „acolo” prin banii „babacilor” (ca să fie!…). Apoi, v-ați întrebat vreodată de ce absolvenții noștri „de facultate” sunt „analfabeți” la locul de muncă, dacă ajung acolo, la fel cum, cei ce vin „cu studii de afară”, nu se prea pot adapta? În fine, poate v-ați întrebat vreodată ce s-a petrecut cu adevărat în Campus-urile americane (revoluționarii ani ’60) iar apoi, ce semnificație a avut „Primăvara fierbinte” a lui Mai ’68 la Paris, ulterior, în cam toată Franța și cu reverberații în toată mișcarea studențească vest-europeană?
Alma Mater (în lat. „Mama Hrănitoare”) desemna, în Roma Antică, inițial, o zeiță iar mai târziu, chiar patria. În Evul Mediu făcea trimitere la Fecioara Maria. Azi este o metaforă pentru termenul generic de Universitate. Prima universitate din Europa – cea din Bologna (1088) – avea ca deviză Alma Mater Studiorum. Azi, prin „Universitate” se înțelege un fenomen infinit mai complex dar care păstrează vechea sevă euro-medievală (cu rădăcini arabe medievale!); sensul vechi, din latină, se păstrează totuși (generic): „totalitate, uniune, comunitate de profesori și studenți” [apud toate dicționarele seriose ale planetei]. Tot la modul general, semnifică „instituție de învățământ superior organizată pe facultăți care conferă grade academice”[idem]. Nu am de gând să fac nici măcar o istorie succintă a universităților lumii; domeniul este fascinant dar nu intră în vederile, intențiile mele de față… Doar o simplă și totuși importantă mențiune: Convenția de la Bologna (1999) definește European Higher Education Area (EHEA) – „Zonă Europeană în Învățământul Superior” în nobila intenție de a păstra idea de dualitate a Universității moderne (și post-Moderne…) recte, educație-cercetare, dar mai ales cu scopul pan-european (U.E.!) de a se emancipa de „îmbrățișarea prea drăgăstoasă” a mediului universitar american. În Europa s-a născut ceea ce numim – propriu-zis – „universitate” și tot în Europa trebuie să rămână reperele fundamentale! „Restul e… Unchiul Sam… tăcere!” (Pace, marelui Will!…).
2. EDUCAȚIA NU FORMEAZĂ CI, MAI DE GRABĂ, „DEFORMEAZĂ”; ÎNVĂȚĂMÂNTUL NU INFORMEAZĂ CI, MAI DEGRABĂ, „DEZINFORMEAZĂ”…
Și educația și învățământul sunt forme ale instrucției iar instrucția este o formă predilectă a manipulării. Manipularea o face un om sau un grup relativ restrâns de oameni. Ei sunt agentul / agenții manipulării. Restul… sunt subiecții manipulării („subjects” – în sensul <<englezesc>> de „supuși”!). „Masa tăcută” (de cele mai multe ori…). Agentul / agenții manipulării acționează în virtutea unor interese (nu neapărat „nobile” și, cel mai adesea, diverse, contradictorii). Dar, oriunde există interese – niciodată perfect identice – va exista și „luptă” între interese. Iar unde e luptă între interese… hop (!) și fenomenul politică! Chiar dacă aceste enunțuri vă pot părea prea tranșante, dure, posibil reducționiste, eu cred că aceasta e realitatea. La fel de dură, tranșantă, „reducțiogenă”… Din toate timpurile, ȘCOALA (de orice nivel) a încercat – după comandamentele (politice) ale vremii – să manipuleze, la rândul ei, „educația” și „instrucția-învățământul”. Cele două au devenit astfel instrumente ale „manipulării manipulatoare” ce duce – regresiv! – la politică. Educația – sub pretenția „formării” – urmărește inserarea generală a individului în societate; aceasta este un proces complex, contradictoriu dar… continuu. Într-o societate cât de cât „normală”, această continuitate devine auto-educație continuă. Învățământul – sub pretenția „instruirii-profesionalizării” – urmărește inserția cât mai adecvată a individului în amalgamul diviziunii sociale a muncii (pe tipuri de activități). Dar și în acest ultim caz – la „cererea” imperativă a unei lumi în continuă schimbare, transformare (și nu neapărat, pe o direcție mereu „bună” sau „mai bună”) – formarea (educarea) și instruirea (profesionalizarea) se pot schimba destul de des (mai ales azi!), ceea ce duce la o continuă „metamorfoză”… De aici, deformarea, respectiv, dezinformarea de care pomeneam în titlul paragrafului. Fiecare epocă își are un ideal educațional al ei. Acesta se răsfiră pe „căprării”: moral, religios, artistic, științific, tehnic… chiar „politic” ș.a.m.d. Dar despre un „ideal” instructiv-profesional nu cred că putem vorbi; nu pentru că n-ar putea exista, ci pentru că este atât de fulgurant… în pas cu epoca pe măsura căreia este și acesta…
În cultura noastră contemporană există (din fericire!) cei trei mușchetari ai umanismului: Andrei Pleșu, Gabriel Liiceanu și Horea-Roman Patapievici. În multele lor scrieri deplângeau „amurgul zeilor”: decăderea educației și școlarizării umaniste, în detrimentul (nu, nu este eroare, sic!) pregătirii științifico-tehnice!… În cultura anglo-saxonă (mai ales cea yankee) se face distincție între liberal arts și technical arts. Aici am în vedere, mai ales, sistemul lor de educație-învățământ de nivel universitar. Dar simplele denumiri – „innovating” nu schimbă realitatea pe care ar dori să o vizeze… Cert este că la noi, la toate nivelurile de învățare-formare (de „cultură generală” [?] și de profesionalizare) predomină accentul pe teorie în detrimentul clar al aplicativității practice! De ce? Simplu! Nu, că nu am ști sau nu am avea oameni apți pentru așa ceva… vai de mine!… Mai simplu, „sare-n uăchi”: nu avem bani destui pentru așa ceva, suntem prea săraci pentru a investi în laboratoare, ateliere-școală și câte alte drăcovenii necesare aferente… De aceea stăm atât de prost și cu cercetarea științifico-tehnică. Avem destule cadre, supra-calificate dar stăm la pomana Vestului debordant de inovativ… No money! That’s all! Acum poate că înțelegeți ce-am vrut să spun, chiar pe la început, vorbind de elevii și studenții noștri (serioși!) care „afară”, la școlile și universitățile „lor” (adevărații capitaliști dar și „imperialiști” într-ale educației și învățământului), „zburdă, zburdă, zburdă”… pur și simplu… dar…. până la un punct… Care este acea „linie roșie”? Este momentul în care și-au epuizat „carburantul” teoretic-abstract cu care au fost „supra-alimentați”, „supra-saturați”, „supra-dopați” acasă, în sistemul nostru de educație-învățământ. Cauza? Am formulat-o clar și cinic imediat mai sus… money, money, money…
3. DAR, CUM STĂM TOTUȘI CU „SOCIETATEA DE (BAZATĂ PE) RECUNOAȘTERE”? – ACKNOWLEDGEMENT BASED SOCIETY…
În limba română – cel puțin – ar exista peste 31 de definiții ale termenului de „recunoaștere”: identificare (cu sensul de a deosebi ceva după anumite semne caracteristice sau ceva cunoscut dinainte), confirmare-întărire-validare, mărturisire, acceptare, apreciere-considerație ș.a.m.d. Pe mine mă interesează aici, în primul rând, ceea ce se înțelege prin re-cunoaștere, i.e., continua reluare, refundamentare, restructurare a cunoașterii. Informația nu se reduce la ceea ce numim informație cognitivă; „a fi bine informat” nu înseamnă a deține în cap „teancuri și teancuri” de biți de informație (evident, cognitivă!), ci a ști „unde, când și cum” că cauți, să găsești și să fructifici informația dorită, necesară… Dacă informația (cognitivă) nu este bine organizată, structurată și mai ales (!) integrată și (re-re-)reintegrată în „tezaurul” strict-individual de cunoaștere, ea se va dovedi inutilă! Dacă o astfel de informație, pur și simplu încă nu există, atunci ea trebuie „creată”… De aceea, cunoașterea științifică (singura autentică!) nu are caracter cumulativ: erorile sunt mereu depășite, înlăturate! Alte compartimente ale culturii unei societăți pot avea caracter cumulativ dar – la un moment dat – aceste informații (cognitive) nu mai pot fi gestionate de un singur om; așa s-a născut computerul și sistemele de memorie (organizată riguros!) în tot ceea ce – de pildă – numim azi rețea de internet. Cine concepe, organizează și selecționează „motoarele de căutare”, respectiv, „conținuturile informaționale” propriu-zise, este o altă „mâncare de pește” iar aici revine pe tapet problema manipulării și a ingerinței politicului… Prin urmare, oferta de cunoaștere a Universității (de orice categorie și profil) este de fapt o ofertă de re-cunoaștere… I.e., o invitație la deschiderea continuă a universului cognitiv pe cel puțin două căi: cea critică și cea practic-aplicativă. Termenul de „critic” are aici sensul de continuă identificare și depășire a limitelor cunoașterii. Cel de „practic-aplicativ” nu mai are nevoie de specificări, doar de mențiunea că până și domeniile cele mai abstracte (logico-matematica) sau îndepărtate de condiția strict-umană (astrofizica, cosmologia-cosmogonia, fizica relativistă și cuantică etc.) au peste tot, mai devreme sau mai târziu aplicații, uneori surprinzătoare, revoluționare…
Un mare gânditor al vremurilor noastre (Jurgen Habermas) vorbea foarte inspirat de „interesele de cunoaștere”. Ideea este strălucită pentru că leagă într-un „nod” extrem de complicat o mulțime de „vectori” ai cunoașterii (de data aceasta, în înțelesul mai larg de „cultură de cunoaștere / re-cunoaștere orientată politic”…). Căci unde sunt „interese”, cum spuneam, hop (!) și („scârba”) politică. Nu scăpăm dracu’ de ea!… Există vreo legătură între ceea ce numim noi – generic – Universitate și „interesele de cunoaștere” ale societății la un anumit moment dat? Evident că da! Am să fiu, din nou, reducționist. Între aristocrația cunoașterii (re-cunoașterii), meritocrația (aceluiași proces) și plutocrația (aceluiași…) există un „triunghi” de forțe opozante pe care nici naiba nu le mai deslușește, darămite să le „gestioneze”… Să mă explic, dar cu referire primordială la societatea noastră… universitară!…
4. NU A EXISTAT ȘI NICI NU VA EXISTA VREODATĂ ACEA SOCIETATE CARE SĂ VALORIFICE LA MAXIMUM (POSIBIL) POTENȚIALUL UMAN DE CARE DISPUNE…
La modul „ultra-optimist”, cred că sub 10% din potențialul de talente, aptitudini, înclinații ale oamenilor sunt valorificate. Nici lumea noastră, nici societatea noastră nu face excepție. Și cred că nici o societate viitoare… Principalul motiv este necorespondența structural-funcțională între „oferta biologico-psihică” și „cererea social-economică”, atât la un moment dat, cât și în perspectivă. Așa suntem noi oamenii „creați”… În plus, vocațiile, nu numai că „se nasc”, dar se și „creează”. În definitiv, de ce n-am accepta că poate exista / se poate crea vocația de a nu avea nici o vocație, „chemare”?… În ceea ce privește așa-zisa orientare școlară și profesională reală (!) – la noi dar și aiurea – „(…) e sublimă, dar lipsește cu desăvârșire”… Mă îndoiesc de posibilitatea unui asemenea proces eficient și – cu atât mai puțin – de unul constrângător sau convingător. Lozinci și tentative (lăudabile, de altfel) au existat destule (și la noi), dar nimeni nu poate trece de individualitatea strictă a fiecăruia. Nici măcar cea mai subtilă sau opresivă manipulare… De aceea, o „societate de (bazată pe) recunoaștere” are acum un alt sens al sintagmei / termenului – identificarea- confirmarea-validarea competențelor. Competențele sunt cele cerute de viață și nu „patalamalele”! O Universitate serioasă face mai multe „triaje” succesive: prin admiterea-acceptarea celor care „aplică”(ce mă enervează acest termen de sorginte engleză tot mai „uzitat” și la noi!…), apoi, pe parcursul anilor de studii (prin „cernere”…), în fine, prin ofertarea de locuri de muncă „acolo”, căci și în Alma Mater the show must go on… Un cadru universitar și de cercetare serios se formează cu greu și în timp… La toate acestea se adaugă, în finalul finalurilor, oferta și cererea pieței forței de muncă la un moment dat. Este un caz ideal, pentru că lucrurile nu se petrec chiar așa… Între dorință, voință și „putirință” nu a existat niciodată pace, mai degrabă… război… Tot, de aceea, munca, în 90% de cazuri, este o povară, profesionalizarea și specializarea pot suferi modificări radicale (nu mă refer la situații excepționale ce țin de „destinul” – tragi-comic – strict individual și… random…) și – iarăși, de ce nu? – unii, cu „patalamale” meritate sau „aranjate”, pur și simplu nu au chef de „treabă”, sau își pot permite să nu muncească, deci, să „taie frunze la câini”… Din nou, toate aceste „virtualități” – alegerea inspirată sau nu a unei profesiuni ce necesită studii universitare, alegerea unui loc de muncă (sau de „tras mâța de coadă” – la noi, îi mai spune și „statul la stat”…), opțiunea de a atârna „patalamaua” în cui, înrămată frumos, pe perete și a face ce vrei << dacă-ți poți permite material…>> – toate astea, țin, din nou, de stricta individualitate dar și de șansă sau… ghinion! (plecăciune, Herr Klaus!) dar, mai presus de orice, depind de money, money, money… Culmea, chiar și în domeniul unde vocația are absolută prioritate – cel artistic. Dar – iarăși! – de ce nu?, cel religios (autentic!) și (ha, ha, ha…) cel … politic!… Dar să nu uităm de dictatura atot-puternicului hazard…
Rămâne de văzut ce se întâmplă cu un alt sens al sintagmei „Acknowledgement Society” – recte, problema recunoașterii, echivalării studiilor. Și a „patalamalelor”, desigur!
Când afirmam că educația, mai degrabă, deformează iar învățământul, mai degrabă, dezinformează… nu băteam câmpii; oricum e o opinie proprie şi… [„personală” (sic!)].
Acum vreo juma’ de secol (!), mai precis în 1975, un reputat filosof al științei, austriac, Paul Feyerabend, scria o carte de mare succes – „Against Method: Outline of an Anarchistic Theory of Knowledge”. „Anarhismul metodologic” al lui Feyerabend se potrivește însă oriunde. Pe mine, cam rebel din naștere, m-a uns la inimă… Undeva, subliminal, mi-a rămas în minte, de vreme ce acum, la bătrânețe, mai în glumă, mai în serios, susțin „anarhia bine temperată”… Culmea, eu – format logician (doar pretind, sic!) – caut să fiu foarte sistematic!… Dar orientarea mea anti-sistem se referă la altceva, recte, la o societate de (bazată pe) re-cunoaștere, unde Universitatea ar trebui să joace un rol central! Îmi revin în memorie și acum – lugubru! – acel „stâng-drept!”, stângu’-dreptu’! ”, „stângul-dreptul!” …, măsura 2/3 din vals… – dar și ca mierea sau gâlgâitul unei beri bune! – acele „…another brick in the wall…” sau „…we don’t need your education…” (plecăciune, Pink Floyd!).
Educația deformează prin încercarea de a ucide originalitatea, fronda bine-intenționată, recurgând la închistarea în „paradigme”, tipare și alte „drăcovenii”… „educaționale”… Mi se face și acum rău când citesc sau aud – din partea pedagologilor de circumstanță formală – „…forme și metode…” (Fuck it!). Pe de altă parte, învățământul dezinformează: ți se servește – după o programă mai mult sau mai puțin rigidă (elaborată de cine și… cu ce drept?) – un set de cunoștințe gata „digerate de alt stomac” decât al tău. O fi utilă „școala” fondată de un DASCĂL, apoi urmată ( și continuată) de învățăcei, dar menirea unui dascăl autentic este de a te îndruma să NU urmezi, ad litteram, drumul deschis de acesta, ci să-ți cauți propria cale! Și atunci, marea întrebare: cum se pot pune în corespondență, cum se pot „echivala”, cum pot fi făcute „funcționale” cunoștințe și competențe dobândite în locuri diferite, la „Școli” diferite dar la un anumit loc de „muncă” (mai bine spus, activitate ), unde pretențiile sunt de tipul clar și fără apel: „Ce știi să faci?” La această „gâlceavă” a standardizării cu originalitatea trebuie să găsească o soluție (fie și de compromis) Universitatea contemporană. De la noi și de aiurea… Nu bag mâna-n foc că s-ar fi găsit vreo soluție viabilă… Oare, chiar ar trebui găsită?
La aceste interogații (mai degrabă „măcinate” personal…) voi încerca (N.B. – doar voi încerca!) să dau un răspuns cât de cât pertinent dar… iarăși… personal… Este ceea ce-mi propun în ultimul episod al acestui mini-serial care nu se vrea nici doct, nici sfătuitor, cu atât mai puțin… didacticist…
Acum, la finele acestui episod, merge bine o vorbă de duh: „D-le profesor, ce-i atâta grabă: numai după ore aveți dreptul să fiți fericit ” [Costel Zăgan, „Profesorul meu, elevul”]… Sau, reamintesc vorba aia „deșuchiată”: DIN COCOȘ NU FACI GĂINĂ, NICI DIN CURVĂ GOSPODINĂ! (Cât despre ultima parte, ne putem înșela!…).
Citește și:
- „VIVAT ACADEMIA… VIVANT PROFESSORES!” (5)
- Mai multe articole ale autorului puteți citi AICI – Reportaje și AICI – Opinii
