Există multe expresii, toate sinonime, prin care putem califica lumea în care trăim azi. De la shakespearianul „Lumea e scoasă din țâțâni”, la țărănescul „nu mai are nicio noimă”, la axiologicul „lipsă de valori” sau pseudovalori, la familiarul „totul e pe dos” și până la oftatul ce exprimă o situație fără putință de îndreptare – „Vai de noi! – toate indică o dureroasă ieșire din normalitate. Din echilibru. Din armonie.
Mintea ezită în a descoperi cauzele: fie că sunt prea multe, fie că sunt prea adânci, fie că sunt prea… disperate, fără a se putea găsi o soluție la rezolvarea lor. Și totuși, întrebarea „Ce naiba se întâmplă?” contiună să ne tortureze – pe cei a căror existență însăși e periclitată de această situație (nu au un job stabil, și-au pierdut locul de muncă datorită crizei economice sau, mai rău, trăiesc „În vreme de război”); pe alții îngrijorați de mizeria lumii în care trebuie să-și crească copiii; în fine, pe alții care cugetă (metafizic) încercând să dea de un rost (dar și de un capăt – în toate sensurile) la această situație. Pentru toți însă aerul devine prea irespirabil…
Mulți zic, și pe bună dreptate, că lumea e cum e, pentru că omul e așa cum e. Nu are rost să cădem într-un cerc vicios: omul e cum e lumea, iar lumea e cum e omul. Cercul vicios se sparge undeva în dreptul libertății omului cu care nu s-a jucat nici măcar Dumnezeu. Dar cuvântul vulnerabil la care tocmai am ajuns e pe cât de puternic în esența lui, pe atât de prost înțeles de către cel lipsit de înțelepciune și de către cel ignorant. Confuzia lui cu atât de vehiculatul „liber înseamnă că pot face ce vreau / pot decide ce vreau” etc. dovedește o gamă variată de niveluri intelectuale și omenești, de la ignoranță, la prostie, la nesimțire, la spiritul autoritar, până la situarea într-o poziție de putere (economică sau politică) ce orbește.
Dacă privim cu atenție, în asemenea cazuri Celălalt (societatea, semenii, lumea în genere) e scos din definiție, iar eul devine centrul lumii sau mai pe țărănește și poate mai plastic spus – „buricul pământului”. Viziunea țăranului (în speță a culturilor tradiționale) e mai cuminte și de aceea comportamentul lui mai echilibrat în raport cu ceilalți și cu lumea.
Citim în lucrarea excepțională a lui Ernest Bernea (Cadre ale gândirii populare românești) cuvintele țăranilor intervievați în sondajele de teren:
„Când s-a clădit lumea asta n-a fost întâmplare. Toate celea sunt la locul lor; lucrurile sunt rânduite în așa fel că toate își fac rostu așa cum trebuie.”
„Un fir de iarbă sau de porumb nu pot trăi singure. Toate merg laolaltă legate, merg prinse așa cu rostul lor până la frumusețea lumii; aici e o taină mare.”
Frumusețea acestei gândiri nu e departe de cugetarea filosofică precum constata Călinescu. Scriitorul spunea că între țăran și Kant nu e nicio deosebire: „Țăranul și Kant își pun exact aceleași probleme, cu deosebire că cel din urmă le rezolvă cu altă tehnică. Între țăran și Kant e deosebirea dintre socoteala pe răboj și aceea după regulele calculului”. Dar dacă gândirea filozofică sistematizată rămâne (cel puțin pentru filozofia occidentală) una pur teoretică, la țăranul român gândul și atitudinea lui în fața lumii, comportamentul său în colectivitate sunt una. Mentalitatea lui nu e ruptă de trăirea lui de fiecare zi și de ceea ce face, de praxis.
Simplitatea cuvintelor țărănești e aparentă și de aceea nu trebuie să ne lăsăm amăgiți de ea. În spatele acestor cuvinte se află o viziune despre viață (un Wetlanschauung) care are în centru ideea de ordine, armonie, echilibru și rost, adică sens. Exact cuvintele de care suntem atât de departe azi, ca teorie, dar mai ales ca practică de viață.
Am putea spune că ideea de libertate prost înțeleasă a cauzat îndepărtarea noastră progresivă de rosturi, de echilibru, de armonie, de respect pentru celălalt, precum și de sentimentul că nu suntem „buricul pământului”, adică de nașterea unui eu exacerbat până la conștiința că el este lumea.
Și această așa-zisă libertate merge până într-acolo încât elimină din start conceptele sus-menționate. „Ce-i aia echilibru, armonie? Ce-mi pasă mie de ele, de celălalt, mai ales atunci când mie îmi merge prea prost sau… prea bine?” Iar urmările directe ale acestui „ce-mi pasă?” se pot vedea clar în lumea din jurul nostru: de la „vânarea” unei poziții sociale pentru dobândirea de scaune înalte după principiul „mie să-mi meargă bine”, la rosul „ciolanului” zemos care e greu de lăsat din bot chiar dacă moare capra vecinului (de invidie) sau un întreg popor zace în mizerie (dacă nu materială, culturală sau, mai rău, spirituală!).
Românul e extrem de inventiv atunci când e vorba să exprime realități prin cuvinte: cel puțin două dintre cele menționate mai sus (nici pe departe singurele) sunt extrase, deloc întâmplător sau tocmai de aceea!, din sfera zoologicului… „Cocoțatul” (ah, iată, a mai apărut unul, tot spontan pentru că a intrat demult în spațiul registrului stilistic colocvial!) în copacul social atunci când e eliminat binele public sugerează o acțiune din lumea cercopitecilor (i.e. animale din sfera primatelor), și e foarte departe de adevărata „poziționare a omului în cosmos” (după expresia lui Max Scheler din titlul unei cărți celebre ce analizaează natura umană și rosturile ei). „Cocoțatul” implică adesea și „a săpa groapa altuia”, a „călca pe cadavre” și e foarte departe de escaladatul curajos al versanților.
O analiză lingvistică a terminologiei ce definește gesturile omului contemporan s-ar dovedi extrem de interesantă. Doar că nu ar mai fi un „Cuvânt împreună despre rostirea românească”, vorba lui Noica. Ar fi, mai degrabă, un studiu despre cuvintele rupte la buza prăpastiei care-l separă pe om de lume și, până la urmă, de el însuși.
Citește și:
- Mai multe articole ale autoarei – AICI
