IOAN MATIUȚ: POETUL CONTRAATACULUI DE PANICĂ

Sosit în Arad de prin părțile Chișineu-Crișului și ale Mișcăi, Ioan Matiuț poartă în sine urmele unei copilării libere. Hoinărind pe urmele vânătorilor și pescarilor, colindând pădurile și câmpurile ample, înțelege farmecul naturii și beneficiile unei copilării fericite. S-a născut la „granița” zodiacală generoasă dintre Săgetător și Capricorn, din părinți cu nume biblic (Samuilă) și nume de împărăteasă (Ecaterina), care dau copilului nume de apostol (Ioan). 

Dispune de înzestrările native ale săgetătorilor care au cutezanța de a vâna vreun capricorn exotic, dispărut din lume încă de timpul potopului biblic al lui Noe. Inventiv și seducător, orgolios și creativ, Ioan Matiuț poartă, în sine, infatuarea săgetătorului și gracilitatea capricornului. E frumos și naiv, e tolerant și iubitor, se lasă încântat de spectacolul naturii și îndrăgește cartea. Omul acesta cu păr creț și ebeniu, cutreieră cu bicicleta sa ucraină cărări și singurătăți, care devin sursă de poeticitate și de nărăviri emoționale. Scrie cu zgârcenie, fără sonoritate, fără narativitate și fără ornamentații stilistice. 

Un public pretențios judecă cu exigență și nu suportă improvizația rostirilor. De altfel, cu emoția nu se cuvine să trișăm.

Scriitor al Aradului, I. Matiuț s-a îndeletnicit cu înfrumusețarea cuvintelor adunate în peste 14 volume de poezie, purtând fiecare un titlul răvășit de subînțelesuri: stâlpi de sare, umbre, priviri, déjá vu, între ceruri, respiră să nu uiți, contraatacul de panică Între acestea, două sunt antologii. Preocuparea sa este de a scrie, de a edita pe alții, de a-i informa despre cultura arădeană, pe lângă revista literară Arca și a lunarului Monitorul cultural. 

E foarte dificil să se scrie despre poeticitatea lui Ioan Matiuț, fiindcă nu are repere, nici modele. E ca un lup singuratic, nepăsător, orfan și fără gând de a-și arăta frumusețea în lumina cea pură a dumbrăvilor. Nu aparține unei ”găști literare”, deși unii critici literari l-au rânduit între „optzeciști”. 

Ce șansă are un creator singuratic de poezie atipică să urce pe „stâlpi de sare”, să lase „umbre” în „priviri” și să respire „între ceruri” ca să nu uite să se protejeze de „contraatacul de panică”?! 

Spre a înțelege stilul său inimitabil, adică a percepe și pricepe lirismul matein, este nevoie de a fi un cititor răbdător, capabil de umplerea unor goluri între/ dintre cuvinte. Sunt texte cu nuclee lirice miniaturate și aromizate cu parfumurile tari ale sufletului său predispus la abstractizări. Poeziile sale au nevoie de un cititor tulburat de emoție. Căci, zice Ioan Matiuț, 

„aerul

nu ne mai

ține

cădem din lume în

lume”.

Ascultând, auditorul are sentimentul esențializărilor aforistice, fiind captat într-o meditație filosofică, după modele haiku. 

Văzând organizarea textului în cinci rânduri (versuri?), cuvinte izolate („aerul”, „ține”, „lumea”), altul grupat fără sens („nu ne mai”), iar altul – unu singur – („cădem din lume în”) suspendă mesajul, risipind semnificația ce părea, la un moment dat surprinzător de clară. 

Ambiguitatea rămâne o caracteristică a stilisticii autorului, capabil de delir discret și de miniaturi scrijelite în aerul tare al cuvintelor nerostite, dar cu ecou sonorizat între coardele lirei. 

Ioan Matiuț mai lansează câte o provocare: 

„Nu mai am

cer

să sprijin privirea

nici pământ în care

să cad

doar respirarea

de care atârn”.

Între pământ și cer, drumul intră pe o poartă deschisă de icoana de deasupra capului său. Consecvent cu sine, în lirica 27, cea mai recent scrisă, respiră în vorbe subțiri și confirmă că Ioan Matiuț provoacă cititorii, îndemnându-i să-i îmbogățească „respirația” (o, da, respirația din cuvinte, căci nu autorul respiră, ci vocabulele): 

„mai lasă-mă cât să

șterg greșeala

din ultima respirație

cea fără de tine

oricine

ai fi”

Nu mă grăbesc, încă, să pun punct acestor considerații în concluzii pripite, dar mă apropiu de ele. 

Ioan Matiuț este liricul nostru contemporan care justifică râvna poeziei spre a fi încorporată în idee fără cuvinte. Nichita Stănescu ar fi dorit să folosească „necuvintele”, să scrie cu propriul sânge, așa cum ar înmuia penița într-o călimară. De la cuvânt spre necuvânt, de la idee la suflet, de la poveste la sentiment, de la versuri la respirări. Matiuț își agresează pielea să curgă sânge, dar nu se arată vreo picătură, ci altă piele, apoi alta, apoi alta „care e cea dintâi”. Se transformă într-„o pasăre neagră/ cu aripi de piatră/ care zgârâie cerul /„însângerându-l / în gheare cu / inima mea”//. 

Poeții generației sale sunt în căutarea unei formule de depășire a poeticității. Deja numărul celor care scriu „poezie” este inflaționat, de „scrietori” și „scriitori”. 

Ioan Matiuț, spuneam, este zgârcit cu cuvintele, cu verbele și substantivele, și nu s-a împiedicat de metafore. Nu are aproape nimic din caracteristicile poeticității clasice, moderne ori postmoderne. nici semne de punctuație, nici ortografie, nici titluri; altfel spus, textele n-au identitate, ruperile de discurs logic induc absurdități gramaticale, iar „versurile” devin ciudate făptuiri în pliurile capcanelor. Nimic din poezia clasică, foarte puțin din poezia modernă și destul de rare însemne ale stilisticii consacrate. 

„Contraatacul de panică” (recentul volum antologic) confirmă că Ioan Matiuț intră curajos în sondarea lăuntricului și se apropie de originalitate prin argumente ce întrețin poeticitatea.

Din textele sale picură sentimente, iar cuvintele răsucite îi poartă ascensiunea spre cer cu o relevanță semantică. Matiuț nu (mai) prețuiește cuvântul fastuos combinat în figuri de stil (metafore, alegorii, comparații, epitete). Cuvântul și-a risipit funcția narativă, iar textele sale exclud ideea de poematizare. Evită să umble descălțat prin literatură, iar acestea sunt calități ne determină să nu fim indiferenți față de textualizările sale. 

Concluzia mea este că Ioan Matiuț dispune de un stil propriu, inconfundabil, dificil de înțeles și de explicat. Pune la temelia scrisului emoția și mizează pe o coparticipare binevoitoare a cititorului la spectacolul „contraatacului de panică”. Liricul mânuiește cuvintele cu o admirabilă finețe, eliberându-le de semnificații cotidiene spre a le reda frumusețea suavă, catifelată și expresivă. Arhitectura frazării, tăierile de ritm, integrarea spațiilor albe prin utilizarea imprevizibilă a conjuncțiilor și prepozițiilor, puținătatea verbelor și substantivelor lasă impresia unor stări de panică lucitoare și volubilă. Un cititor își ascute simțurile alertate, de suportul vulnerabil al ”stâlpilor de sare”, iar panica gândului și teama de neputință devin surse pentru neliniștea cuvintelor. O panică agresivă, care contraatacă. 

Lirica lui Ioan Matiuț contribuie la creșterea valorilor autentice ale literaturii poetice, prin inteligența sa lucitoare, admirabila finețe și prin originalitatea lirismului său dedat cu mirodenii orientale. 

Citește și:

• [CARTEA SĂPTĂMÂNII] Ioan Matiuț: „ar putea fi/ it might be”
• [CRITIC GUEST] Ioan Matiuț: „Cum era să devin vecin cu Regele Charles al III-lea”