Ioan Matiuț este poate cel mai activ poet și editor din peisajul literar arădean. Omniprezent la lecturile publice din toată țara, inclusiv prestigiosul Maraton de Poezie și Jazz din București unde e invitat de onoare an de an, la lansări de carte, la târguri de carte unde scoate pe piață cele mai noi titluri ale editurii Mirador, pe care o patronează, la festivaluri de poezie online și offline, prezent în antologii bilingve de versuri, implicat în proiecte artistice de tot felul cu Centrul Cultural Județean Arad, redactor-șef al publicației Monitorul cultural (Premiul APLER în 2023 pentru Jurnalism Cultural) și redactor al revistei Arca.
S-a născut la Chişineu Criş, judeţul Arad, la 18 decembrie 1956 și este membru al Uniunii Scriitorilor din România şi al P.E.N. Club România. A publicat următoarele volume de versuri: stâlpi de sare (1996, Ed. Mirador), umbre (1999, Ed. Mirador), priviri (2003, Ed. Mirador), déjà vu (2005, Ed. Dacia, colecția „Poeții urbei”; 2010, ediție în limba maghiară, Ed. AB Art, Bratislava), între ceruri (2009, Ed. Brumar), respiră să nu uiți (2011, Ed. Tipo Moldova), fuga din urmă (2013, Ed. Tracus Arte), după perete (2015, Ed. Mirador; 2016, ediție în limba chineză, Ed. Casa Româno-Chineză), contraatacul de panică (2020, Ed. Tracus Arte).
Deși e cunoscut publicului mai ales ca poet, a onorat invitația noastră surprinzându-ne cu o proză biografică extrem de savuroasă, cu titlul: „Cum era să devin vecin cu Regele Charles al III-lea”. Vă invităm să o citiți!
Armata am făcut-o ca transmisionist, la o cazarmă din centrul Timișoarei. Aceeași la care, după ceva timp, și-a făcut stagiul de TR-ist însuși Iohannis, președintele țării. Comandant de grupă era un plutonier cu care mă înțelegeam destul de bine. Era un sfârșit de septembrie, când mi-a propus să-l însoțesc la depozitul de componente pentru echipamente de transmisiuni de la Bodoc, în județul Covasna, de unde trebuia să aducem componente pentru nevoile unității noastre.
Am plecat cu trenul până la Brașov, iar de acolo cu un vehicul militar până la cazarma-depozit situată între Bodoc și Zălan. Programul era lejer, selectam piesele și le pregăteam de expediție, după care aveam timp liber. Regimul era semideschis, în sensul că nu ne întreba nimeni ce facem și unde mergem dacă voiam să ieșim din unitate. A doua zi după masă, plutonierul s-a retras să tragă un pui de somn, iar eu am avut chef de o plimbare prin zonă. Am întrebat soldații care lucrau la depozit ce aș putea să vizitez prin împrejurimi. Am aflat despre un izvor neamenajat de apă minerală la Bodoc, accesibil la doar 3 km distanță. Am găsit ușor izvorul după pata roșie de la depunerile de minerale care însoțea firicelul de apă ce se scurgea lin spre Olt. Era, de fapt, o țeavă metalică cu un diametru destul de mare, care venea din pământ, până puțin deasupra solului. Din ea ieșea o apă limpede, cu bule minuscule, care se spărgeau cu stropi fini la suprafață. Am luat poziția pentru flotări, cu gura pe suprafața generoasă a apei și am băut cu sete. Am regretat că nu aveam și o sticlă, așa că am mai băut de câteva ori, să-mi fac plinul.
Pe drumul de întoarcere, după ce am intersectat drumul național, dintr-un autobuz a coborât o tânără. Era de înălțime medie, roșcată, pistruiată, cu o geantă în spate. A luat-o pe jos înaintea mea, spre Zălan, eram doar noi doi în acea înserare rece și pustie. Aș fi vrut să intru în vorbă cu ea, sunt o fire curioasă, să o întreb de unde vine, ce fel de oameni trăiesc acolo, cu ce se ocupă… Dar aveam complexul soldatului timid, anxios, afectat de obiceiul colegilor din unitate, care atunci când mergeam la instrucție sau aplicații, în caroseria cu prelată a camionului militar, fluierau și strigau după fete. Mi-era rușine, iar penibilul situației mă făcea să mă ascund mereu în fundul caroseriei.
Însă fata mi-a aruncat o privire blândă peste umăr întrebându-mă într-o română cu puțin accent unguresc dacă merg la unitate. Am prins curaj, am aflat să o cheamă Sara, are 18 ani, locuiește în Zălan și este elevă în ultimul an la liceul din Sfântu Gheorghe. Făcea naveta, iar cei 5 km până acasă nu o speriau, doar câinii de la marginea satului, care o lătrau amenințător. Am prins chestia asta din zbor și m-am oferit să o însoțesc până la intrarea în sat. Ajunși acolo, a insistat să o conduc până acasă, chiar să-i cunosc părinții. Am mers pe o uliță întortocheată, pavată cu piatră de râu, am trecut de două ori printr-un pârâiaș vesel de munte și iată-ne la poarta casei. Deși inițial ezitant datorită prejudecăților cu care erau văzuți soldații, am fost surprins de căldura și ospitalitatea cu care am fost primit. Comunicarea era dificilă, dar noroc cu Sara care și-a luat în serios rolul de traducătoare și astfel am putut să le spun de unde vin, cu ce treburi sunt pe acolo, de unde sunt de loc. S-au luminat deodată când le-am spus că locuiesc într-un sat de români, înconjurat de patru sate de unguri cu care ne înțelegem foarte bine. Mi-au dat un pahar de pălincă de-a lor, tare ca a noastră, brânză, șuncă, cârnați, roșii și ceapă. La plecare au vrut să-mi pună și ceva la pachet, dar le-am explicat că nu duceam lipsă de mâncare.
Mai aveam de stat patru zile, așa că abia așteptam seara să merg la intersecție, să o văd pe Sara coborând veselă din autobuz, să o conduc până acasă, unde părinții ei erau tot mai primitori. Bineînțeles că trebuia să-i dau raportul și plutonierului, cu lux de amănunte, și chiar să înfloresc puțin povestea despre aventura noastră. A treia seară, la plecare, Sara a ieșit să mă conducă și m-a sărutat pe obraji. Am simțit că se învârte totul cu mine și până la unitate parcă nu mai atingeam pământul de atâta emoție, în timp ce fantezia mi-o lua razna.
În ultima seară, emoțiile mele erau tot mai intense pe măsură ce o așteptam pe Sara. Am luat-o de mână, s-a lipit de mine spunând că îi e puțin frig, apoi am prins-o după mijloc, plutind așa până la marginea satului. Aici ne-am oprit, am privit-o în ochii verzi, care scânteiau mai tare ca stelele reci care răsăriseră. Atunci am văzut înflorind pe chipul ei frumusețea aceea rară, pură și locuită. Am strâns-o în brațe și am sărutat-o pe buzele fierbinți, cu gust de înger. Simțeam că ne ridicăm sus, tot mai sus, până la acel loc numai al nostru.
După cina, deja obișnuită, în familie, la plecare am sărutat-o din nou pe furiș, iar ea mi-a spus la ureche că o să-i fie dor de mine. Am bâiguit ceva și am plecat, cu inima frântă și sentimentul dureros că nu ne vom mai revedea. La unitate am găsit, în buzunar, o hârtie cu adresa ei…
Ne-am scris până m-am liberat din armată. Sentimentele o luau razna de la o scrisoare la alta, culminând cu invitația de mă muta cu ea la Zălan, la doi pași de cătunul Valea Zălanului, unde mai târziu și-a cumpărat o proprietate însuși Regele Angliei Charles al III-lea. I-a convins și pe părinții ei, care au pus o singură condiție. Să învăț ungurește, că ei sunt prea bătrâni să mai învețe românește.
În ciuda ispitei, jumătate din mine știa că aveam responsabilități acasă, așa că i-am sugerat să vină ea la mine după terminarea școlii, dacă era convinsă de această decizie.
Scrisorile au mai curs un timp, apoi din ce în ce mai rar, până s-au stins ca flacăra unei lumânări lăsată prea mult timp pe noptiera vieții. Și cu ea, o frumoasă poveste de dragoste, care poate s-a oprit la timp. Că și iubirile au timpul lor.
A avut mai mult curaj Regele Charles al III-lea, îndrăgostit de acele locuri și oameni, cu care am ratat ocazia de a fi vecin.
