Sorin Smărăndescu (n. 1971, Timișoara) a debutat în 1995 cu un grupaj poetic în „Suplimentul de marţi”, săptămânal cultural al cotidianului „Realitatea bănăţeană” (Timişoara), coordonat de Viorel Marineasa. A publicat trei volume, două de poezii şi unul de proză scurtă: De vorbă cu Su(s)pusul (poezii, 2000, Editura Eubeea & Fundaţia Culturală Orient latin, Timişoara), blurat (poezii, 2011, Editura Brumar, Timişoara) şi reverse motion (proză scurtă, 2011, Editura Eubeea, Timişoara). De asemenea, s-a remarcat cu apariții de poezie și proză scurtă într-o serie de publicații: „Realitatea Bănăţeană” (Timişoara), „Curierul literar şi artistic: Curierul de Vâlcea” (Râmnicu-Vâlcea), „Luceafărul” (Bucureşti), „Convorbiri literare” (Iaşi), „Teiul” (Oraviţa), „Minerva” (Bistriţa), „Armonii culturale” (Adjud), „Mafia Sonetelor” (București), „Noise Poetry” (Buzău), „Orient latin” (Timişoara), „Foaia culturală” (Cisnădie). Prezent în antologiile: Meridiane lirice – 113 poeți contemporani, Editura Armonii Culturale, 2013, Adjud; și Aripile cenușii ale păsărilor pe liniile de înaltă tensiune, Editura Brumar, 2024. A primit Premiul Editurii Institutul European, Festivalul de Poezie Junimea, Iași; și Premiul revistei „Minerva”, Festivalul de Poezie Gheorghe Pituț, Beiuș.
Nocturn
Ne știm de câteva săptămâni, ne-a făcut cunoștință o prietenă comună când stăteam la fumat ciuciți în umbra rece a coridorului sumbru. Ai o frunte mare înconjurată de cârlionți de Betty Boop, o figură lată, un pic ciudată, ești tunsă scurt, gen Marylin, dar ești extrem de brunetă și ai niște ochi atât de negri că mă sperii. Te întreb cine ești, de unde vii, și nu eziți să începi să-mi povestești despre tine, ești extrem de volubilă, plăcut volubilă, îmi dau seama că îmi place să te ascult pentru că ai un ton grav, gutural, și știi să povestești interesant, ai multe referințe culturale, ai cursivitate, ai exercițiu oratoric, ești și un pic teatrală sau mai mult, ești cochetă, ești dată naibii. Mă prinzi de la primele fraze, aproape că am uitat de Corina care ne-a făcut cunoștință mai devreme, nu mai am ochi și urechi decât pentru tine. După o jumătate de oră îmi dau seama că s-a retras și ne-a lăsat singuri, pălăvrăgim în neștire, eu despre mine, tu despre tine, nepăsători la picioarele care se perindă prin fața noastră, cu capetele sprijinite de perete, aprinzând țigară de la țigară. Abia peste două luni aveam să-mi dau seama că de fapt vă înțeleseserăți. Îți căutai un prieten, probabil vă făcuserăți cu ochiul atunci când apărusem în capul scărilor, venit s-o vizitez pe Corina. Ea îți promisese că o să-ți facă lipeala cu mine ca să scape de insistențele mele puerile, pentru că pusese ochii pe un coleg de-al meu de cameră, tip pur și dur care până la urmă cedase insistențelor ei iar acum, fără ca eu să fi aflat încă, i-o trăgea sportiv în toate găurile, nu că i-ar fi plăcut prea tare de ea ci ca să-i satisfacă cererea, conform reputației lui de idol al femeilor, dacă tot l-a vrut atunci să se sature. Bineînțeles că suntem amândoi din același oraș, ce coincidență, dar nu mai e timp acum, o să ne vedem acasă în vacanță. Ești la Litere, ai toate textele la tine, ești mult mai citită decât mine, mult mai expertă în ale dragostei, aveai să-mi povestești mai târziu, blazată, chiar uzată așa cum îmi spui că te simți. Te-ai săturat de încercat și căutări, vrei să te liniștești, să te așezi. Așa devreme, te întreb mirat. Ești de-abia în anul trei, ca mine dealtfel. Eu nici nu știu ce vreau, ce caut, încă încerc să mă lămuresc dacă sunt capabil să am o relație mai lungă de șase luni, pentru că la mine cam atât ține. Tu zici că îmi apreciezi încercarea de introspecție, par un tip serios, profund, ca orice politehnist dealtfel, dar altfel. Mă flatezi, mă lingușești și sunt atât de disperat, mă simți precis, încât nu rezist asaltului tău. Mă faci din vorbe, dar cât îmi place. Schimbăm numerele de telefon, ne promitem să ne mai vedem și chiar o facem de vreo două ori pe la terase, în hărmălaie, în gașcă, la băute cu prietenii voștri, Corina e elementul comun, pretextul care ne aduce împreună, pentru că de acum e clar că ne căutăm unul pe altul, ai pus ochii pe mine, ți-a plăcut ce ți-a adus Corina ca material, iar eu mă simt întărâtat să te descopăr pentru că ai grijă să mă intrigi cu tot felul de replici autoreflexive, cu referințe la cărți și autori de care nu am auzit și care mă fac să mă simt complexat. Iubire nu, cred că niciunul din noi nu caută iubire sau, mai precis, nu la vedere. În ce mă privește, recunosc că mi-ar fi prins bine să trăiesc din nou o poveste romantică adevărată așa cum nu mi s-a mai întâmplat, fiindcă nu pot pune la socoteală dragostea disperată și platonică din liceu, m-ar fi convins că totuși lucrurile bune în viață nu li se întâmplă numai altora. Până una alta, mă mulțumeam cu tot felul de relații pasagere, de o săptămână, de o lună, de două, nimic care să dureze pentru că porneam întotdeauna de la premise false, de la așteptări nerealiste, de la autoamăgiri, toate cauzate de încă lipsa mea de suficientă experiență. Dar și de superficialitatea cu care abordam orice relație. Pur și simplu decisesem că nimic nu durează când e vorba de mine, chiar mă lăudam cu asta tipelor cu care mă puneam pe bune, și astfel ajungeam să cred cu adevărat ce spun și să vreau neapărat să dovedesc prin fapte ceea ce pretindeam. Abordarea mea neserioasă și seriozitatea cu care mă autosabotam nu aveau cum să țină vreo femeie prea mult timp lângă mine. La un moment dat se săturau de replicile mele săltărețe, gonflate și lipsite de miez, și mă lăsau baltă. Pe moment mă supăram, pretindeam că sunt grav rănit și că sufăr, însă mă recuperam relativ repede și aproape că uitam cu totul ceea ce mă atrăsese și mă legase de ele. Îmi impuneam să uit, să trec rapid mai departe, să-mi iau din nou zborul cu un zâmbet în suflet și-un hit nou în minte. Cu gândurile pline de cântece, eram mai mereu pe fugă, veșnic alergând după un alt început, și-mi cheltuiam timpul de parc-ar fi fost complet lipsit de valoare și n-ar fi însemnat nimic. Însă când te-am întâlnit, în după-amiaza aceea în care am rămas ascunși de arșița de afară în răcoarea coridorului din căminul în care stătea Corina, mi-am dat seama că începusem să obosesc. Cred că tonul tău scăzut și plăcerea cu care-mi vorbeai, siguranța matură a vocii tale, mi-au provocat cumva acea constatare, prin comparație cu gălăgia și inconstanța din mine. Sau ceva pe-acolo.
Nevoie irepresibilă de scris târziu după miezul nopții, nu pot să dorm, tastez încrâncenat, revin la fiecare frază, suprim cuvinte, excizez idei, adaug altele apoi le amputez, mi-am adunat meticulos, la îndemână, toate instrumentele de sinucidere, sticlele de vin, paharul, apa minerală, scrumiera, pachetele de ţigări, bricheta, punga de chips-uri, telefoanele mobile, încărcătoarele, bateria externă, hard disk-ul, laptopul, cablul de alimentare, le privesc pe rând, din când în când, cu o gelozie scârbită sau le cuprind pe toate împreună în plasa mea densă de sictir, de parcă din ele ar trebui să-mi vină, dar întârzie nepermis de mult, cine știe ce soi de inspirație misterioasă.
Revenim acasă după sesiunea de vară. Am întrerupt legătura pe timpul examenelor, aproape că am uitat de tine, dar după câteva zile de lâncezeală îmi aduc aminte că am numărul tău de telefon și te sun. La primul apel nu-mi răspunzi, chestie care mă irită întrucâtva, nu mă așteptam. Presupun că nu ai auzit sau ești ocupată sau pur și simplu nu ai chef să-mi răspunzi. Las să treacă ziua și te sun în după-amiaza următoare. De data asta răspunzi și-mi vorbești de parcă ne-am despărțit ieri și stabiliserăm să ne auzim azi la ora asta. Bine, hai să ieșim. Facem clasica plimbare prin parc apoi prindem rădăcini la un han până pe la miezul nopții. Bem vin roșu, fumăm, depănăm impresii de la câmpie, examene, facultăți, colegi, profi, o grămadă de informații mărunte pe care ni le etalăm unul altuia cu nonșalanță, relaxare, blazare, totul e atât de fain și plăcut. Pe măsură ce-ți admir coerența discursului remarc dezinvoltura, pofta și consecvența cu care golești pahar după pahar. Îmi spui că ești Gemeni și acum am impresia că în sfârșit știu de unde să te iau, ești de-a mea, zic, ne potențăm reciproc. Îmi ceri să-ți vorbesc mai mult despre mine. Ți se pare că sunt prea reținut, că îți dau prea mult spațiu să vorbești și că te cunoști foarte bine, ai putea vorbi numai tu până dimineață însă deocamdată nu vrei să-mi arăți latura asta a ta ca să nu mă sperii. Mă faci să râd, îți spun că nu mai ai secrete pentru mine, te-am citit din prima că ești vorbăreață și intrigantă și tocmai asta mă atrage la tine, am pe cine să ascult și cu cine să bârfesc. Îți spun că sunt nocturn, ador să pierd nopțile și să mă trezesc a doua zi după prânz, că îmi place să zac cu orele în cadă să citesc, să fumez, să mă scufund în apă și să ascult sunetele înfundate care răzbat prin ea, să mă gândesc la tot felul de lucruri care mai de care mai inutile apoi s-o iau de la capăt cu cititul și cu visatul și cu imaginatul că aș fi capabil să scriu, să produc bucăți literare, textulețe pe care nu numai eu să le consider publicabile așa cum se-ntâmplă deocamdată. Îmi spui că desigur, ca să se întâmple asta, ar trebui să le trimit cuiva să le vadă. Nu, deocamdată nu am trimis nimic, nu știu de unde să încep, cum să procedez, îmi exagerez presupusa naivitate, mă dau victimă iar tu, bineînțeles, te prefaci că mă compătimești și mă ironizezi, îmi spui că probabil scriu chestii cu care pot să mă șterg la cur sau cine știe, poate că de fapt nici nu scriu nimic, că doar mă dau mare pentru că știu că ești la Litere și țin neapărat să te vrăjesc, e clar că-mi place să mănânc rahat. Așa că tocmai de-aia ții să-mi precizezi că nu te interesează să cunoști personal scriitori sau pretinși scriitori pentru că știi că majoritatea, dacă nu chiar toți, în viața reală sunt fie narcisiști patologici, fie distruși de angoase și depresii, fie dependeți de substanțe, fie nevrotici și antisociali și așa mai departe, tot ce poate fi mai rău. Literatură da, scriitori nu, deci să las vrăjeala asta cu tine că nu ține. Îți spun că eu sunt excepția care îți întărește regula, că n-ai mai întâlnit unul ca mine, și continui să-ți povestesc cum îmi place să-mi petrec timpul frecând buha, cum nu-mi pasă de fapt de timp, cum îmi consum și-mi recuperez energia cu totul în afara timpului care nu are nicio semnificație pentru mine fiindcă nu pot să-i percep sub nicio formă substanța, nu pot să-l prind, să-l ating, și de-aia consider că e cea mai mare iluzie, un non-sens, o ficțiune. Aici chiar ești naiv, îmi spui, sau îți place prea mult să te joci, deși cred că nici pe-asta nu știi cum s-o faci.
Mi-am dat complet programul peste cap, aşa-zisul program, la sfârșit de săptămână, mai ales, mă cufund în haos, scriu întruna câte ceva de când mă trezesc până adorm beat, prăbușit pe gresie în bucătărie, ritual al cărui rol nu este să mă facă scriitor ci să mă întărească în credința că trebuie să mă străduiesc neîncetat să renunț la orgoliul ăsta stupid, ca de altfel la orice altfel de orgoliu, prin morți și învieri alcoolice repetate.
Pare că suntem potrivirea perfectă. Natura mea duală de Săgetător agresiv-optimist tresare natural și răspunde fără ezitare, aprinsă, naturii tale duale, schimbătoare și natural-aerată. Plecăm spre casă ținându-ne de mână, de mâini, de umeri, de braț, de brațe, de șolduri. Îmi las o palmă să-ți alunece pe fese în timp ce ne scurgem de-a lungul trotuarelor largi printre gardurile vii de buxus și constat cu încântare că nu ai nicio reacție de respingere. Tu locuiești spre nord, eu spre sud, așa că îmi fac o datorie de onoare să te conduc până la scara blocului. Nu că nu te-ai descurca singură în noapte, ești o tipă robustă, ai experiența marii câmpii, ești acasă, cunoști perfect mediul în care te miști, dar ne prefacem amândoi că nu știm nimic din toate astea de dragul romanței care tocmai se înfiripă și pe care o încurajăm să-și reverse acordurile peste bătrânele, adormitele blocuri de patru etaje ale vechilor noastre cartiere vecine, tovarășe și prietene. Ajunși la tine la scară, în intimitatea întunericului copleșit de fațada murdară a blocului, clasic și previzibil, ne îmbrățișăm și ne sărutăm ca un cuplu rutinat, cu gesturi minimale și precise, ușor grăbite de o decență calculată sau pudoare anacronică sau ce căcat o fi fost aia. Dau să plec urându-ți noapte bună dar mă prinzi de degetul mic și de inelar și-mi spui că nu ți-e somn și că, dacă nici mie, am putea face câțiva pași, că îți place liniștea asta nocturnă care face să-ți pară că, dintr-odată, lumea a dispărut și că nu mai suntem decât noi doi pe pământ, ca doi tereștri extratereștri lunatici. Zic bine, sigur că da, pentru că în starea bahică în care sunt simt că aș merge alături de tine în orice direcție, până la capătul beznei, că nu m-aș întoarce acasă în apartamentul în care stau cu ai mei, că m-aș muta la tine chiar acum, măcar până când aș reuși să ți-o pun pentru că mi-e clar că mă ațâți maxim și vreau să ne futem. Fără vorbe, ne luăm din nou de mână și trecem drumul, pășim peste calea ferată pe sub pasaj apoi urcăm panta spre baraj, ne cocoțăm pe marginea de beton a digului și coborâm pe partea cealaltă, pe platoul înierbat. Luna bate în plopii nesfârșit de înalți și lasă lame albe de jur împrejur, apa lacului de acumulare freamătă argintie în gri-violet ca o peliculă de petrol mătăsoasă și vălurită, o piele vibratilă întinsă dinaintea picioarelor noastre goale, căci ne scoatem încălțămintea, pășim pe pietrișul malului, ne așezăm și ne lipim unul de altul în tăcere. Întinsul apei se cufundă deodată în negru, din malul celălalt nu se mai distinge decât conturul lui difuz, încă nu au apărut iluminatul public și puzderia de case care acum, când scriu despre noi, creează noapte de noapte o feerie de lumini ca de Crăciun. Te lași pe spate, mă întind peste tine, te sărut îndelung și încep să te pipăi. Îmi strecor mâna pe sub fusta ta de piele veritabilă și-ți trag chilotul. În timp ce-ți frământ vulva îmi dau seama că nu am nicio șansă să am erecție, sunt prea turtit de alcool și de surescitare, de surpriza că mi te oferi atât de ușor. E o ratare pe care încerc din răsputeri s-o ignor. Mă bucur că luna nu luminează îndeajuns ca să-ți pot vedea limpede fața. Nu vreau să știu ce expresie ai cu adevărat pentru că mi-e teamă de ce aș putea vedea. Nu spui nimic, te ridici, te scuturi, te aranjezi, te întorci și pășești înapoi spre dig. Vin după tine supus ca un cățel pedepsit. Vreau să te prind de mijloc, să te trag lângă un plop și să te sărut, de parcă asta mi-ar compensa lipsa de inspirație și de îndemânare, dar te îndepărtezi prea repede. Din doi pași te ajung din urmă, îți pun palma pe șold iar tu mi-o prinzi cu palma ta și mă tragi în sus, înapoi peste dig, ca și cum ai încerca să mă salvezi de mine și de ratarea mea lipsită de spectaculozitate. Stabilim că ne vedem a doua zi. Îmi mulțumești formal că te-am condus acasă, intri în scara blocului și ușa grea de metal ți se închide în urmă cu un pocnet sec. Plec spre apartamentul alor mei, pășesc și respir greu, am picioarele ca de piatră, plămânii de nisip, inima gonflată și multicoloră ca un balon de săpun gata să pocnească. Mă simt gol, frustrat, extrem de amețit, năuc. Ce căcat, îmi spun. Cam atât.
Mă adun cu greu pe la prânz sau mai târziu, după-amiaza, seara, mă ridic dintre cioburi, obiecte răsturnate, mucuri de țigări, bălți de vomă și bere în care calc când mă întind să deschid geamul, îmi cercetez ultimele vânătăi de pe corp fără să mai fac efortul să-mi amintesc cum mi le-am provocat pentru că știu că nu o să-mi pot aminti dar evit să mă privesc în oglindă, nu mă spăl, nu mă rad și îmi petrec toată ziua în chiloți, transpirat, murdar, nu beau apă, nu mănânc sau, atunci când reușesc să mă urnesc, mănânc abia la miezul nopții un hamburger cu de toate și o pungă de chips-uri și beau o cola în timp ce mă pierd pe străzi sub pretextul că mă aerisesc și mă recompun și-mi reîncarc bateriile ca să pot scrie, deși nu sunt scriitor și nu o să fiu niciodată, sub nicio formă nu trebuie să fiu.
Ne repliem cu promptitudine. Când te sun a doua zi îmi spui direct, fără să mă lași să-ți cer vreo explicație, să vin la tine la cafea. Practic asta e toată conversația. Mă îmbrac cât pot de repede și mă execut. Încă nu e prânzul. Mă gândesc să trec prin piață să-ți iau un buchet de flori. Mi se pare frumos să fac gestul ăsta dar pe măsură ce cobor scările mă apucă îndoiala. Poate mai degrabă ai prefera o sticlă de whisky sau un pachet de cafea dacă tot m-ai chemat la cafea. Până la urmă îți iau flori, un buchet relativ neutru, nu prea mare, cu ceva roșu dar nu prea mult. Sun la interfon, îmi deschizi repede, nu mă lași să aștept, urc precipitat, stai la doi sau la trei, simt cum mi se lățește pe față un zâmbet vinovat dar onest și apăs butonul soneriei. Îmi deschide taică-tu. Nu mi-ai spus că locuiești cu el deci, evident, treaba asta mă ia complet prin surprindere. Fără nicio justificare, fără motiv, mă așteptam să te găsesc singură acasă. Apari și tu din spatele lui, ne salutăm, ne faci prezentările cu mină sobră, îmi iei buchetul de flori din mână și, în timp ce mă descalț, îl plasezi într-o vază goală de pe hol fără să-i pui apă. Taică-tu pare să uite de mine de cum îmi aude numele, își face de lucru cu niște vase prin bucătărie, evit să privesc în direcția lui dar îmi lasă impresia că vrea să-și pună să mănânce. Îți simt palma pe spate, mă ghidezi spre camera ta, intrăm și închizi ușa după tine. Ne sărutăm în fugă și îmi faci semn să mă așez pe pat în fața măsuței pe care ne așteaptă cafelele cu caimac aburinde, o scrumieră uriașă, o brichetă și pachetul tău de țigări aproape gol. Geamul e larg deschis. Te așezi și tu pe fotoliu, îți aprinzi o țigară și mă întrebi jovială ce fac, cum am dormit, cum de m-am trezit așa devreme. Undeva pe rafturile înțesate cu cărți ale bibliotecii din spatele tău, aproape de capătul patului, tronează un ceas deșteptător pătrățos, cu cadranul perfect alb presărat cu inimioare roșii, pe care nu am cum să-l ratez și care-mi atrage privirea deîndată ce-mi pui întrebarea. E trecut de ora prânzului. După ce ne terminăm de fumat țigările te ridici din fotoliu și te pui lângă mine, îmi strecori mâna pe sub cămașă și-mi prinzi lobul urechii cu buzele. Mă flatează felul în care iei inițiativa dar mă simt total descoperit. Ne întindem, ne îmbrățișăm, cumva pare că reluăm lucrurile de unde le-am lăsat azi-noapte pe malul lacului de acumulare. Îți trag tricoul în sus și-ți privesc extatic sânii mari, revărsați în palmele mele transpirate și cuprinse de agitație. Mi se par uriași, e o adevărată încântare, nu mă satur să-i răscolesc, să le observ vivacitatea, busculada, tulburarea. Sângele mi-e cuprins de o frământare și-o zarvă pe care rar le-am mai trăit și-mi dau seama că nu te sfiești să mă întărâți cât poți de tare. Intru în panică privind spre ușă. Te întreb de taică-tu, care-i dincolo. Îmi prinzi capul în palme, mă privești în ochi și-mi spui că el nu intră niciodată la tine în cameră. Aleg să te cred, tu știi mai bine, deși nu mă simt în largul meu. Ne tragem pantalonii de pe noi și în ultimul moment îmi dau seama că nu am niciun prezervativ la mine pentru că nu mi-a dat prin cap să mă pregătesc să facem sex, pur și simplu nu m-am gândit că e posibil să se întâmple tocmai azi, credeam că e încă prea devreme dat fiind momentul penibil de azi-noapte. Îmi spui să nu-mi fac griji, că iei anticoncepționale. Probabil că privirea mea e extrem de neîncrezătoare fiindcă te extragi de sub mine, te întinzi spre rafturile bibliotecii și-mi arăți din scurt un blister început. Mă văd nevoit din nou să am încredere în tine deși, acum îmi dau seama, alea puteau fi orice fel de pastile, nu am avut timp să deslușesc ce scria pe ele și nici măcar nu aveam habar cum ar fi trebuit să arate anticoncepționalele. Mi-e clar că m-ai încolțit pe terenul tău, că sunt pierdut, cu totul în puterea ta, și că mă obligi să urmez regulile tale. Ca o minimă măsură de prevedere, doar ca să-mi ofer falsa impresie că aș controla în vreun fel desfășurarea lucrurilor, fac tot posibilul să te întorc cu fața spre ușă și să te penetrez pe la spate. Mă agăț cu disperare de iluzia asta, cu degetele crispate înfipte în catifeaua sânilor tăi vaști de care trag spasmodic în timp ce ejaculez și mă disipez în tine. Ne consum acuplarea extrem de rapid pentru că mă îngrozește ideea că taică-tu ar putea intra peste noi în orice moment, deși tu ești super-relaxată și trăiești clipa la maxim. Terminăm lac de apă. Simt că-mi vâjâie un vânticel cald prin cap căci creierul categoric nu-mi mai e acolo, mi-a părăsit cutia craniană și s-a înfipt precipitat între fesele tale imediat ce ți le-ai prins cu unghiile perfect ojate și mi le-ai desfăcut larg în față. Îmi trag hainele la loc pe mine cât pot de repede și prin asta, fără vorbe, te determin cumva și pe tine să te îmbraci și să te repliezi, deși mi-e limpede că ai fi preferat să mai rămânem o vreme îmbrățișați așa, goi, contopiți. Apoi, deodată, simt că ți-aș putea spune că te iubesc, cu toate că mai întâi ar trebui să mă autoconving de asta ca să ți-o pot spune. Poate că ai merita, poate că aș merita și eu, dar ezit. Cu o sclipire nebănuită de luciditate mă întreb dacă chiar e cazul, dacă nu-i cumva mult prea devreme și dacă nu e, de fapt, cel mai prost moment pe care l-aș putea alege pentru a-ți face o astfel de declarație, adică după ce tocmai ne-am futut. Evident că mai naiv și mai penibil de-atât nu s-ar putea. Mi-e jenă să recunosc dar mi s-a mai întâmplat, disperarea mea e atât de mare încât, la cald, sunt capabil să spun tot felul de lucruri idioate pe care, după ce trece fierbințeala momentului, să le regret. Orice fraier știe că așa ceva nu se face. Cu chiu cu vai, în timp, am început să-mi învăț lecția. Deci mă abțin, tac și aștept să văd cum evoluăm în continuare. Deocamdată mă bucur că n-a intrat taică-tu peste noi în timp ce ne-am tras-o. Dealtfel, e o premieră. N-am mai fost niciodată în situația să fac sex cu o femeie cu taică-su-n casă. Nici nu mi se va mai întâmpla. Ne aprindem câte o țigară și ne reluăm cafelele. Începem să povestim mărunțișuri și bârfe de parcă numai pentru asta ne vedem azi. Sunt intrigat că nu spui nimic de maică-ta, de absența ei evidentă, dar nu-mi vine să te întreb unde e, ce-i sau ce-a fost cu ea, de ce ești numai tu cu taică-tu în acest apartament cu două camere uzat și desuet. Mi-e teamă de ce-aș putea afla, mă gândesc că dacă ai vrea să vorbești despre subiectul ăsta ai vorbi și că poate, la un moment dat, când o să vrei, o să-mi spui tu singură fără să te întreb. Mă strecor afară fără să mai dau ochii cu taică-tu, fie că a plecat între timp sau e în cealaltă cameră, nu mai contează, mă simt ușurat, mă bucur că nu sunt nevoit să-l întâlnesc după ce tocmai ne-am futut alături, în camera ta. Rămâne să ne auzim la telefon însă trece o săptămână întreagă până să se întâmple asta. Te sun o dată și nu-mi răspunzi, așa că decid să nu insist. Dacă vrei să-mi vorbești, să ne mai vedem, va trebui să mă suni, să reiei tu firul conversației. Mie deocamdată îmi ajunge doza de adrenalină pe care mi-ai administrat-o, sunt supraîncărcat de trăiri și senzații, pesemne că sunt mult mai slab decât mă credeam, mă simt fragil, casant și, contrar a ce m-aș fi așteptat după prima noastră partidă de sex, foarte irascibil.
În câte o noapte, când simt că am mai multă încredere în mine și mai mult curaj, iau paginile scrise și le dau foc în baie una câte una, le las să cadă în veceu și trag apa, pentru că sunt convins că după această ardere ritualică nu pot scrie decât mult mai coerent tot ce scriu, pentru că scrisul ăsta chinuitor care nu-mi dă pace și la care încă nu pot să renunț, tot scrisul, e dincolo de mine și în mine, vine din mine și de altundeva prin mine și nu se termină și nu se pierde niciodată, nu am cum să-l pierd chiar dacă mă străduiesc, se îndepărtează și se apropie întruna, se rotește permanent în jurul meu ca un satelit, se prăbușește în mine, mă pulverizează, apoi mă recompune.
Ne impunem fiecare un timp de gândire, fără vreo coordonare prealabilă. Până la urmă mă suni, după vreo zece zile. Salut, ce faci, bine, tu, bine. Fii atent, merg la o nuntă, hai cu mine. Te întreb la ce nuntă. Nu contează, e o prietenă foarte bună de-a mea, se mărită, stă la munte, vino, ești prietenul meu, doar nu mă lași să merg singură. Bine, zic, deci sunt prietenul tău. Sigur că ești. Sigur că sunt. Sunt prietenul tău, așa e, deci acum suntem împreună. Ne-am futut o singură dată și-ți aduci aminte de mine după două săptămâni. Da, îmi răspunzi, suntem împreună. Închidem și rămân singur cu gândurile mele, mă întreb în ce fel suntem împreună, cum suntem, pentru că nu simt chestia asta, chiar nu o simt, și încerc să-mi dau seama cum se-ntâmplă ceea ce se-ntâmplă între noi, cum funcționează treaba asta, orice o fi ea, prietenie, sex de probă, relație, cum s-o chema. Ne întâlnim în gară, nu clădirea nouă, paralelipipedul anost și sec, cutia impersonală prost tencuită din prezent, ci clădirea veche cu ziduri istorice și farmec romantic, cea pe ale cărei trepte lucioase rotunjite de timp, pe când aveam vreo opt ani, venit acolo cu maică-mea să așteptăm nu știu ce rudă care sosea în vizită, l-am văzut pe soldatul acela blond cu ochi albaștri despărțindu-se cu ochii în lacrimi, injectați de disperare, de iubita lui care l-a îmbrățișat și s-a îndepărtat, apoi s-a mai uitat o dată în urmă în timp ce el împietrise în capul scării cu privirea lipită de ea, de trupul ei, de părul ei învolburat, răvășit, de spatele ei cambrat, după ce se sărutaseră îndelung de parcă ar fi urmat să fie despărțiți de moarte. Ne luăm de mână și urcăm în tren. Până la munte alte gări, alte trenuri în goană pe lângă trenul nostru, ne descoasem relația incipientă punct cu punct, ce cauți tu la mine, ce văd eu la tine, de ce am început așa, de ce nu altfel, cum ai intrat în viața mea, cum vrei să intru eu în a ta, de ce lucrurile par că nu se leagă și care sunt contraargumentele, tocmai că de-abia încep, sau nu, compuneri, descompuneri, ba nu, ba da, ba nu, șabadabada-șabada-bada. Și deodată, în timp ce fumăm pe culoarul întunecat cu geamul deschis și vântul fluturându-ne prin păr, fără să mă previi în vreun fel, de parcă vorbele te iau chiar și pe tine pe sus de nu le mai poți controla debitul și forța, îmi spui că te-ai săturat să cauți, să testezi, să experimentezi, că ai avut parte la viața ta de tot felul de cretini și de idioți și că gata, de-acum vrei să te potolești, să te așezi, să-ți faci o familie și un copil. Or, mă sperie teribil ce aud că-mi spui. Încerc să te iau rațional, cel puțin asta îmi imaginez. Uite, abia suntem la jumătatea facultății, nici nu știm ce e cu noi, ar fi bine mai întâi să ne terminăm studiile, cum poți să te gândești deja la un copil. Adică da, și eu am avut anul trecut viziunea asta, chiar mi s-a-ntâmplat, că la un moment dat aș putea avea un copil și chiar mi-ar plăcea, ar fi o bucurie, iar dacă s-ar întâmpla mi-aș dori să fie băiat și cred că știu și cum aș vrea să-l cheme dar asta e o chestie pur teoretică, am avut trăirea asta, am încercat s-o limpezesc, cred că într-un fel chiar am interiorizat-o suficient de bine încât dacă s-ar întâmpla întocmai așa să nu mă ia prin surprindere, dar totuși știu că nu are cum să mă surprindă așa ceva, să mi se-ntâmple pe nepusă masă, pentru că lucrurile de genul ăsta se întâmplă numai dacă vrei, dacă le planifici, pentru că suntem deja suficient de adulți să știm să folosim prezervativele și anticoncepționalele. Îmi spui că da, desigur, dar și că simți că nu mai ai timp de așteptat, că nu mai vrei să aștepți, că nu mai ai ce să aștepți, că simți că îmbătrânești de la o zi la alta și că asta te îngrozește și că de-asta vrei un copil și că dacă eu nu sunt pe aceeași lungime de undă, dacă nu vreau, dacă nu pot, dacă nu mă simt în stare, nu-i nicio problemă doar că trebuie să știm cum stăm, ce vrem unul de la celălalt cu adevărat, ca să nu ne pierdem timpul degeaba. Și că, bineînțeles, mă lași să mă gândesc, dar că nu trebuie să-mi imaginez că am prea mult timp la dispoziție pentru că tu nu-ți mai dai voie să pierzi timpul pentru că ai pierdut prea mult timp până acum și din păcate asta e, îți pare rău că ne-am întâlnit atât de târziu și că eu trebuie să suport consecințele lipsei tale de coerență și maturitate de până acum dar că asta e, asta e, în general viața e de căcat, nu știi niciodată la ce să te aștepți. Rămân mofluz pe culoar, privesc în gol prin geamul murdar undeva dincolo de peisajul care se derulează haotic și nu observ când reintri înfrigurată în compartiment, te pui într-un colț de banchetă și ațipești.
Acum vreo două săptămâni mi-a trecut prin cap să încerc să mă șterg la cur cu câteva pagini abia scrise dar nu am reușit, eram prea beat ca să o pot face, de fapt, deși eram complet turmentat, mi-am pus destul de articulat problema dacă după aceea aș mai fi fost în stare să le dau foc, dacă nu cumva ritualul arderii ar fi fost compromis de brutalitatea intenționată a gestului, dilemă la care încă nu am găsit răspuns, nu am destulă încredere nici curaj că aș putea s-o fac fiindcă pesemne mi-am atins o limită cu ideea asta smintită, mi-am provocat o nouă zvâcnire de orgoliu care m-a luat prin surprindere și pe care trebuie să mă străduiesc s-o suprim cu orice preț, să mi-o extirp cu tot cu bucăți de carne, cartilagii și oase dacă nu se poate altfel.
La munte suntem cazați în casa miresei, sunteți super-prietene. E vineri seara, se dezlănțuie o petrecere de pomină, cu apropiați și rude, de mă întreb cum vor mai fi oamenii ăștia în stare să petreacă și mâine la nuntă. Se ascultă obsesiv-compulsiv Phoenix, Nunta, ce-om mai rupe la opinci și-om face gropi adânci, dară nu ne vom opri până în zori de zi ș.a.m.d. Ne oprim totuși devreme, înainte de miezul nopții suntem cu toții în pat, ca să avem timp să dormim suficient de bine încât să ne refacem până seara care urmează. Casa miresei, deși mare, cu etaj și vreo șase camere inclusiv livingul, pare neîncăpătoare pentru câte persoane trebuie să găzduiască în noaptea dinaintea nunții. Nouă ne-au dat un pat pliant într-o cameră despărțită de camera părinților miresei printr-un glasvand elegant dar extrem de fragil prin care răzbate orice zgomot cât de mic. Imediat ce ne cuibărim sub pătura mițoasă și se sting luminile începem să ne pipăim, să ne sărutăm și să ne întărâtăm unul pe altul. Pare complicat să facem sex dat fiind că patul nostru scârțâie oribil la cea mai mică mișcare așa că, intuindu-ne precis unul pe celălalt, ne coordonăm fără efort mișcările și începem să ne masturbăm reciproc. Nu-mi dau seama dacă, în timp ce mă freci, fierbințeala trece din penisul meu în palma ta umedă sau mai degrabă invers, dar mi-e limpede că mă cuprinde o furie a explorării, probabil pentru că n-am avut când s-o fac până acum, îți desfac clitorisul erect apoi mă apuc să-ți scormonesc vaginul, mai întâi cu un deget, apoi cu două, apoi, brusc, încerc cu patru, și-atunci mă obligi să mă opresc pentru că te doare. Îmi retrag mâna și, nu știu cum, într-o fracțiune de secundă înțeleg că nu se va mai întâmpla nimic, în aceste condiții nici măcar să ne masturbăm nu avem cum, cel puțin nu așa cum fierb eu s-o facem. Trag adânc aer în piept, ne calmăm și ne dăm silința să adormim îmbrățișați decent. Știu sigur că dimineață o să mă trezesc înaintea tuturor și-o să merg să mă-nchid în baie ca să mă termin singur și neconsolat, să-mi ejaculez frustrarea și s-o ignor. Duminică la prânz, după nunta de pomină, mireasa și toată familia ei insistă să nu plecăm, să mai rămânem pentru că distracția de-abia acum începe, pentru că ne simțim atât de bine, pentru că suntem atât de faini, pentru că hai s-o facem lată, trei zile și trei nopți ca-n povești și-așa mai departe. Eu unul de-abia aștept să plec, să revin acasă la rutină și comoditate, să-mi continui vacanța sau ce mai rămâne din ea, să te iau cu mine și să petrecem în doi cât timp ne mai rămâne până la întoarcerea la facultate, să vedem ce-i cu noi, ce ni se-ntâmplă și cum și dacă, dar tu vrei să mai rămâi. Ne punem într-un colț cu cănile mari cu cafea fierbinte în mâini, tu încotoșmănită cu o pătură groasă, eu tremurând în blugi, ca să stabilim cum facem. Am deja un fir de bănuială că dacă mă hotărăsc să nu rămân înseamnă că totul între noi se termină, că probabil trebuie să mă desprind de tine și să plec spre gară înainte ca tu să te simți obligată să-mi spui să fac exact asta. Nevoia presantă de lămurire e mai mult din partea mea fiindcă tu știi deja ce vrei, ești foarte hotărâtă să rămâi. Pe măsură ce insist să plecăm, să vii cu mine, să putem fi singuri ca să dăm un pic de timp relației noastre să crească, să se stabilizeze, cel puțin așa înțeleg, așa văd eu lucrurile, devii tot mai nerăbdătoare, agasată, plictisită. Probabil că ai înțeles deja din noaptea care a trecut că eu, deocamdată, nu am nevoie decât de sex, dacă nu de timp să ne cunoaștem mai bine, să luăm lucrurile pas cu pas, să vedem cum și încotro ne mișcăm. Or, tu nu ai timp de așa ceva, mi-ai spus-o deja, nu mai ai chef să-ți dai timp, ai impresia că e deja târziu pentru tine, mi-ai spus-o foarte clar și răspicat, tu vrei să-ți faci o familie și un copil acum, deci și eu trebuie să mă decid acum, aici, pe loc. Mi-ai dat un pic de timp dar picul ăla se termină fix în acest moment, nu mai poți avea răbdare, n-am decât s-o iau cum vreau. Când îmi repeți asta te suspectez de un calcul pe care nu îl pricep, pe care, evident, mi-l ascunzi, mă gândesc că în mod sigur trebuie să ai un motiv ascuns, o motivație suficient de puternică încât să te facă să nu vrei să mi-o dezvălui, altfel nu ai putea fi atât de încrâncenată, atât de fixată pe ideea de a procrea. Cu cât îți vorbesc mai mult și încerc să fiu mai convingător îmi dau seama că nu am nicio șansă să te conving de echilibrul și justețea raționamentelor mele. Pe de altă parte, de azi-dimineață, după ce am ieșit din baie și te-am găsit trează și am văzut cum mă privești, mi-am impus pe cât îmi stă în putere să fac un efort să mă obiectivez, așa că te observ cu oarecare distanță. Prinsă cum ești în atmosfera de sărbătoare din jurul nunții super-prietenei tale, ești ca o molie mare cu ochi lăptoși îngreunați de un puf orbitor care nu te mai lasă să vezi limpede ce se întâmplă în jurul tău, azi-noapte gravitai cu o privire hulpavă în jurul luminii orbitor de albe a rochiei de mireasă pe care încep să înțeleg că ți-o dorești cu disperare chiar dacă asta ar însemna să te lași arsă de lama ei incandescentă. Lumina aia te hipnotiza cu așa o forță încât totul în jurul tău părea că se distorsionează, lucrurile, oamenii, măștile, nu mai aveau contur, se contopeau într-un întuneric atotcuprinzător, rudele, prietenii, nuntașii, mirele, nimeni și nimic nu mai avea importanță. Nu o mai vedeai decât pe mireasa cu obrajii încinși de surescitare și extaz, universul ți se redusese la strălucirea ei diafană care te-a cuprins cu toată căldura, te-a inclus, te-a devorat. Deși nu i-ai prins buchetul, la final, după toate celelalte fete, ea ți-a pus și ție pe cap voalul ei străveziu. De dimineață ți l-ai aranjat cu grijă, ți l-ai prins în păr cu o duzină de agrafe și de atunci îl porți așa cum își poartă o regină coroana, toată lumea ne zâmbește cu dragălășenie și probabil își imaginează că facem planuri de căsătorie, arătăm atât de potriviți, nimeni de aici nu știe de când suntem împreună, nici măcar mireasa ta super-prietenă. Voalul ăla, în contrast cu părul tău atât de negru și cu ochii tăi și mai negri care mă sperie, te fac extrem de frumoasă, trebuie să recunosc, dar frumoasă într-un fel înspăimântător căci contrastul este extrem de puternic. Fără ruj, nemachiată, cu pielea mătuită de reflexele difuze ale albului de pe creștet, trăsăturile îți apar rigide, înghețate într-o transă din care nu-mi pot imagina cum ai putea evada altfel decât asemeni Madonnei în negru din Frozen, prăbușindu-te pe spate și spărgându-te și izbucnind într-un stol de păsări negre la contactul brutal cu solul unui deșert crăpat de secetă sub picioarele noastre sau metamorfozându-te în câinele uriaș și negru al melancoliei tale gotice. Îmi spui că văd numai ce vreau să văd, numai ce aleg conștient, numai ce pot pipăi, dar că în viață ar trebui uneori și să mă las dus de câte-un val impulsiv, să trăiesc momentul, clipa, ce dacă e duminică și ar fi trebuit să ne întoarcem acasă, mireasa ne-a invitat să mai rămânem o zi la ea să continuăm petrecerea, așa că tu vrei să onorezi invitația asta și să te bucuri alături de prietena ta cea mai bună în cel mai important moment al vieții ei. Îți dau dreptate însă nu mă simt la fel de implicat emoțional în toată povestea asta a nunții, mă aflu aici numai datorită ție și pentru că am vrut, vreau să fiu cu tine, nu pentru că mi-am dorit să vin la nuntă. Cum vrei ca viața să-ți dea ceva, orice, dacă nu te deschizi spre ea, dacă rămâi blocat într-un plan mărunt pe care ți l-ai făcut pentru un sfârșit de săptămână oarecare cum că te vei mișca dintr-un punct a în alt punct b și din cauza asta nu te abați de la traseu indiferent de ce oportunități sau lucruri deosebite îți ies în cale, îmi spui pe nerăsuflate. Îți răspund că tocmai asta încerc să fac, să mă deschid, să fiu altfel, să fiu cu tine, de asta te-am însoțit la nuntă, și că punctul ăsta numit munte a fost planul tău de sfârșit de săptămână, nu al meu, invitația pe care ai primit-o acum câteva luni de zile și la care nu vrei să renunți deși între timp ți-am apărut eu pe traseu. Că din punctul meu de vedere tu ești cea care se comportă rigid dar îmi dau seama că mi-e foarte greu să te conving de asta fiindcă te arăți cât se poate de opacă la argumentele mele. Tragem din aceeași țigară pe care ne-o pasăm unul altuia la fiecare două fumuri, când se termină aprindem alta, apoi alta, apoi încă una. Cei din jur ne lasă în pace, inclusiv proaspăta căsătorită care ne aruncă ocheade complice prin care pesemne ne încurajează să ne aprofundăm relația anticipând imaginativ că o să ajungă să joace și ea la nunta noastră. Ce-om mai rupe la opinci și-om face gropi adânci, răsună din boxe hitul preferat al mirilor reluat la nesfârșit.
Ce naiba fac, ce naiba am făcut până acum, pe ce vârf de munte am fost, unde sunt, pe ce cărări ascunse oricărei perspective, în ce peșteră, pe ce lună sau traiectorie de cometă, în ce gaură de vierme sau fund de noapte, scriu pur și simplu fără să-mi înțeleg resorturile, doar ca să redau, fără întrebări esențiale, pretins scrib fără niciun fel de întrebare, incoerent, haosat, prăbușit într-un non-scris devorator, scrisul pentru scris, nimic pentru nimic, nicicum pentru nimeni. Nu sunt scriitor și nu o să fiu niciodată, sub nicio formă nu trebuie să fiu, sub niciun pretext nu trebuie să scriu.
În cele din urmă pornim spre gară, trenul nostru urmează să plece după-amiază. Sper absurd, nejustificat, că odată ajunși acolo te vei răzgândi și te vei sui cu mine în tren, deși îmi repeți că vii doar ca să mă conduci. Tot drumul, pășind unul alături de altul, nu mai găsim ce să ne spunem. Îmi spui că o să te întorci și tu acasă a doua zi. Te rog să mă suni când ajungi. Îmi autoimpun justificarea că rămânerea ta la munte e absolut firească, e normal să fii alături de prietena ta cea mai bună în timp ce eu mai am de făcut câteva lucruri, pretexte de rezolvat pe-acasă, diverse prostii mărunte, așa cum am motivat gazdelor plecarea mea singur. Explicațiile le-am dat de fapt numai pentru mine, ca să-mi salvez cumva onoarea, asta îmi imaginez, ție oricum nu-ți pasă, nu ai de ce să dai nicio explicație nimănui, lucrurile stau așa cum stau și oricum nu bagă nimeni în seamă dinamica ciudată a relației noastre, toți cei din jur sunt prea prinși de euforia petrecerii, puteam să ne luăm și la palme, nu ar fi părut decât o glumă, mai ales că alcoolul curge gârlă în prima zi după nuntă ca și ieri, ca alaltăieri. Mă sui pe treptele vagonului și rămân acolo privindu-te cum stai calmă pe peron cu voalul alburiu în păr și expresia înghețată, practic absentă, de parcă știai dinainte că așa urmează să se încheie scurta și ciudata noastră poveste. Mă privești de jos cu ochii tăi lăcrimoși și înspăimântător de negri și cârlionții tăi de Betty Boop, de-acum implacabilă, impunătoare, de parcă tu ai fi deasupra mea, și îmi spui cu un ton concluziv să nu uit, în viață, să fiu și un pic nebun. Îți receptez spășit vorbele dar, brusc, îmi devine imposibil să mai ignor faptul că acesta este momentul în care ne despărțim definitiv, momentul pe care tu l-ai ales ca punct final al extrem, penibil de scurtei noastre relații și că după acest moment nu am să te mai revăd vreodată. Bine, îți spun fără convingere, o să țin minte, ne vedem acasă. Atât, deși îmi vine să strig la tine, să te întreb de ce nu vrei să mai continuăm, de ce nu-mi mai dai nicio șansă așa cum ai părut că o faci până azi-dimineață, de ce ești atât de dură și impenetrabilă, de ce îmi ascunzi adevăratele motive pentru care mă tratezi așa cum mă tratezi, de ce nu vrei să vorbim deschis dacă pretinzi că ești deschisă către viață și către lucruri frumoase care să-ți aducă bucurie, de ce mă lași să plec, de ce nu-mi dai voie să te cunosc mai bine, de ce nu vrei să știi cine sunt de fapt. În timp ce trenul se pune în mișcare mă simt deodată patetic, jalnic, groaznic de dramatic, exagerat și, mut de frustrare, mă las tentat să te acuz de cum mă simt, deși îmi dau seama că ceea ce se-ntâmplă se-ntâmplă și din cauza mea, pentru că nu reușesc să fac față situației, nu mă pricep să-ți pătrund resorturile și motivațiile, sunt neputincios și nepriceput. Mă simt ca un copil abandonat, suit într-un tren cu destinație necunoscută de o mamă denturată care, ca o supremă Lilith cu priviri ucigătoare, răzbunătoare a cine știe cărui destin nefericit, nu vrea decât să scape de detestata ei progenitură, iar asta mă face să mă cutremur de neputință, spaimă și silă de mine în timp ce mă prăbușesc cu capul în mâini pe o margine de banchetă în compartimentul gol. Nu mă suni nici luni, nici marți. Miercuri nu mai rezist și te sun eu. Îmi răspunde tatăl tău și îmi spune că ai plecat înapoi la câmpie, la facultate. Înghit în sec. Sunt nevoit să accept realitatea așa cum e. Nu știu dacă plâng, posibil să o fac sau doar să-mi imaginez că o fac.
Fără hrană, fără esență, fără rost, doar scris, aer și lumină, câteva săptămâni de supraviețuire până la suprimarea definitivă a oricărui orgoliu și a oricărei posibilități de continuare, fără apă, fără curgere, fără flux, câteva ore până la disiparea completă, scris-abandon, deshidratare severă și uitare, doar aer, întuneric, haos, apoi lumină. Nu trebuie să scriu, sub niciun pretext nu trebuie să fiu.
Nu mai știm nimic unul de celălalt până în toamnă când, la reluarea cursurilor, mă văd din nou cu Corina. În trecere, încercând să par nepăsător, o întreb ce mai știe de tine. Îmi spune că îți merge bine, te-ai căsătorit cu un profesor de muzică și ești gravidă. Sunt șocat, nu-mi pot disimula reacția dar nici nu vreau s-o fac. Nu au trecut mai mult de două-trei luni de când ne-am despărțit în gara de munte. Îmi spun că nu e posibil așa ceva sau, dacă e, poate că de fapt ești gravidă cu mine. O suspectez pe Corina că mă minte, apoi îmi dau seama că nu ar avea de ce să facă asta și mă întreb dacă să te caut la tine la cămin, să vin să-ți bat la ușă, dar mi-e teamă să nu provoc vreo scenă dat fiind că acum ești și măritată și gravidă. O întreb pe Corina ce părere are și bine fac, pentru că-mi spune că imediat ce te-ai căsătorit ai renunțat la facultate și te-ai mutat la soțul tău, înapoi în orașul nostru. Totuși nu mă pot stăpâni, de cum revin acasă în vacanța de iarnă, undeva după mijlocul lui decembrie, pun mâna pe telefon și te sun pe singurul număr de telefon pe care mi l-ai dat, cel de acasă de la taică-tu. Îmi răspunzi și-mi spui că am noroc că te găsesc acolo. Pari relaxată dar foarte detașată, vocea ți-e mai răgușită decât mi-o amintesc, îmi vorbești rece, funcționărește, de parcă rezolvi apelul unui client al serviciului poștal, o problemă de serviciu, nimic altceva. Te întreb ce mai faci, dacă ești bine, îți spun că-mi pare rău că nu mi-ai mai dat niciun semn, prostii din astea. Îmi răspunzi că nu mai aveai ce semn să-mi dai, doar mi-am dat și eu seama. Da, mi-am dat seama, și undeva dincolo de perete îți văd ochii întunecați, atât de negri că mă sperii. Îți spun într-o doară că am auzit de la Corina că te-ai fi măritat și că ai fi gravidă. Felicitări, adică chiar ești gravidă, atât de repede, chiar ești. Da, îmi confirmi, dar stai liniștit, nu e al tău. Ești sigură, te întreb precipitat, cu teamă însă, nu știu de ce, sau știu, cu o firavă speranță. Sunt sigură, îmi răspunzi administrativ, fără ton. Și-n clipa aceea nu mai pot decât să tac și să ascult secundele de tăcere căzând cu pocnet între noi ca niște bulgări de pământ înghețați aruncați pe un sicriu. Păi bine, atunci, multă sănătate, la revedere, mă forțez absurd să scuip cuvintele cu gura uscată. Bine, mulțumesc, ai grijă de tine, îmi răspunzi mată. Și tu, îmi auzim de la capătul nopții vocea suprapusă cu tonul de apel terminat.
Citește și:
- [CARTEA SĂPTĂMÂNII] Sorin Smărăndescu: „blurat”
- Vezi mai mulți invitați ai rubricii CRITIC GUEST – AICI
