[CRITIC GUEST] Bogdan Belu: „Aventuri cu Belu”

Sunt Belu, sufletul plin de aventură și zâmbetul care nu dispare niciodată de pe buze. Energia mea curge din natură, din fiecare val al oceanului, fiecare rază de soare care îmi mângâie fața și fiecare adiere a vântului de munte. Sunt spontan și dinamic, trăiesc clipa cu intensitate și am mereu o dorință arzătoare de a explora, de a învăța și de a împărtăși bucuria vieții. Natura este casa mea, locul unde mă conectez cu tot ce este mai bun. Iubesc să simt nisipul sub picioare, să alerg cu soarele pe cer sau să mă las purtat de valuri. Îmi place să culeg scoici și pietre, mici comori pe care doar cei cu inima deschisă le pot găsi. Fie că sunt pe o plajă pustie sau în vârf de munte, mă simt acasă, legat de pământ, de apă, de tot ce este viu.

Belu și aventurile copilăriei

1. Aventura pe lacul înghețat: Jocuri pe gheață și o salvare neașteptată

Iernile copilăriei mele erau întotdeauna un prilej de aventură. În acele vremuri, frigul era nemilos, iar lacul, pe care vara ne plimbam cu barca și pescuiam, se transforma într-un imens patinoar natural. Deși nu am fost vreodată mare fan al patinajului, mă simțeam întotdeauna atras de ideea de a aluneca pe gheață alături de prietenii mei. Zăpada ne făcea derdelușuri lungi pe mijlocul lacului, iar concursurile noastre de alunecare erau pline de râsete și voie bună. Ne provocam să vedem cine reușea să alunece cel mai departe, fiecare avântându-se cu forță în jocul iernii.

Dar poate cel mai amuzant era hocheiul nostru improvizat. Nu aveam patine, dar nu ne împiedicam de acest detaliu. Din crengi groase ne făceam crose, iar un puc improvizat dintr-o cutie goală de conservă era suficient pentru a ne distra ore întregi. „Ne simțeam adevărați campioni,” chiar dacă, uneori, mai cădeam pe gheața alunecoasă.

Ca orice copil, eram fascinați de gheață și de puterea ei. Când nu eram ocupați cu jocurile, încercam să spargem bucăți din gheață cu pietre sau chiar cu bolovani. Era o misiune aproape imposibilă – gheața era mult prea groasă pentru puterile noastre de copii. Însă asta nu ne oprea să încercăm din nou și din nou, în speranța că, de data aceasta, vom reuși.

Într-o zi de iarnă senină, după ce toți prietenii mei plecaseră acasă, am rămas pe lac doar eu și un prieten venit în trecere la Moneasa. Voia să profite de acea zi minunată și să mai stea pe gheață, așa că am decis să îi țin companie. Lacul era tăcut și acoperit de o lumină albăstruie de iarnă, dar liniștea nu avea să dureze prea mult.

În timp ce ne jucam, prietenul meu a insistat să mai spargă câteva bucăți de gheață aproape de mal. Părea o provocare mai mare decât de obicei, dar, dintr-o dată, s-a auzit un trosnet ascuțit. „Gheața a cedat!” Prietenul meu s-a prăbușit în apă până la piept, cu mâinile și capul deasupra suprafeței înghețate. Fața lui s-a transformat instantaneu dintr-un zâmbet jucăuș într-o expresie de șoc. Înghețat și speriat, nu știa cum să reacționeze.

Eu eram deja pe mal, dar am sărit imediat să-l ajut. Gheața era alunecoasă și lacul adânc, iar el era mult prea greu din cauza hainelor ude. M-am străduit să-l trag de mâini, dar în ciuda eforturilor mele, nu reușeam să-l scot din apă. Mi-am dat seama că singura soluție era să merg să chem un adult.

Am fugit cât am putut de repede și am adus ajutor. În scurt timp, prietenul meu a fost scos din lac, ud și tremurând, dar teafăr. Spre surprinderea mea, de îndată ce pericolul a trecut, amândoi am început să râdem de toată întâmplarea. „Nu a fost chiar atât de rău,” a spus el, încă uimit de ce i se întâmplase.

Privind în urmă, acea zi de iarnă pe lacul înghețat mi-a rămas vie în memorie. A fost o lecție despre prietenie, curaj și despre cum natura poate fi frumoasă, dar neiertătoare dacă nu o respectăm. Aventurile copilăriei mele au fost pline de astfel de momente, când am învățat să ne adaptăm și să fim pregătiți pentru orice, chiar și pentru lucrurile neașteptate.

Lecție de viață: Prietenia și învățarea din greșeli

Prietenia adevărată se vede în momentele de încercare, iar uneori greșelile ne dezvăluie cele mai importante lecții. Natura ne oferă aventuri minunate, dar ne cere respect și atenție. Când te confrunți cu o situație neașteptată, nu te lăsa copleșit de frică. Învață din greșelile tale și transformă-le în oportunități de a deveni mai puternic și mai înțelept. Și nu uita, dacă ți-o cauți, o pățești.

2. Aventura de pe conductă: Lecția unei căderi neașteptate

Era luna august a anului 1986, chiar după ce împlinisem 6 ani. Eram la bunici, în Moneasa, împreună cu sora mea, Ioana, care era mai mare decât mine cu un an și patru luni. Într-o sâmbătă, părinții noștri au venit să ne viziteze. Ne-am bucurat împreună, am mâncat, le-am povestit despre noile invenții pe care le-am creat împreună cu bunicul, iar după aceea am plecat să validăm – așa cum ne plăcea să spunem – o înghețată în stațiune.

După ce ne-am luat rămas bun de la părinți, ne-am îndreptat spre casă, distanța fiind de mai puțin de un kilometru. În drum, aproape de casă, la vreo 100 de metri, trebuia să trecem un pod, paralel cu o conductă de apă de aproximativ 40 de centimetri diametrul. Pe conducta aceea trecusem de multe ori, atât dus, cât și întors. Dar, în acea zi, mi-a venit o idee care părea plină de adrenalină la momentul respectiv.

„Hai să facem concurs!” i-am propus surorii mele. Ea urma să meargă pe pod, iar eu pe conductă. Amândoi ne-am pregătit, ne-am întors capul unul spre celălalt, ne-am zâmbit și am pornit. Totul părea în regulă până la jumătatea traseului, când am alunecat. M-am agățat cu disperare de conductă cu mâinile, dar brațele mele mici nu au putut să mă susțină. Am căzut în vale, în albia râului de dedesubt.

Până în acel moment, îmi amintesc fiecare detaliu. Dar după ce am pierdut contactul cu conducta, totul s-a șters. Mi-am pierdut cunoștința în timp ce cădeam. Ioana, speriată, a strigat la oamenii din apropiere să vină să mă ajute. Apa din râu nu era adâncă, dar instinctul ei de a cere ajutor a fost salvator. Nu ar fi putut să mă ridice singură și să mă ducă acasă.

M-am trezit în patul bunicilor. Bunicul mă ținea în brațe, mă ștergea și mă îmbrăca cu haine curate. Apoi, cât de repede a putut, a alergat cu mine la dispensar. Îmi aduc perfect aminte de doamna doctor, cât de blândă și atentă a fost. Mi-a vorbit frumos, mi-a explicat fiecare instrument pe care urma să-l folosească pentru a-mi închide rana. În final, am primit trei copci la frunte, chiar lângă sprânceana dreaptă, deasupra ochiului.

După ce m-am vindecat, am revenit la aventurile mele obișnuite. Dar când părinții s-au întors după două săptămâni, tata s-a speriat văzând cicatricea și m-a certat. Bunicul, ca de obicei, mi-a luat apărarea. El înțelegea că, dincolo de aventurile copilăriei, era normal să greșești și să înveți din asta.

Sfat pentru părinți:

Accidentele se întâmplă,… și indiferent de cât de mult ne dorim să îi protejăm pe copii, nu putem evita toate situațiile periculoase. Când copilul este deja accidentat, certatul nu ajută. În schimb, e important să arătăm înțelegere și sprijin. Lecțiile cele mai valoroase vin nu din frică, ci din dialog și reflecție. Copiii vor învăța mult mai bine dacă simt că sunt susținuți în momentele dificile.

Lecție de viață: Învață din greșeli și prețuiește sprijinul celor dragi

În viață, greșelile sunt inevitabile, dar fiecare greșeală ascunde o lecție prețioasă. Este important să învățăm din aceste experiențe și să fim recunoscători pentru sprijinul celor dragi. Familia și prietenii sunt cei care ne ajută să ne ridicăm atunci când cădem, la propriu și la figurat. În loc să te lași doborât de frică sau de rușinea unui eșec, folosește fiecare cădere ca pe o oportunitate de a deveni mai puternic și mai înțelept.

Citește și:

• [CRITIC GUEST] Marian Oprea: „Poeme pentru Monica Bellucci”
• Vezi mai mulți invitați ai rubricii CRITIC GUEST – AICI