Silviu Gongonea (n. 27 septembrie 1980, Drăgășani) urmează cursurile Facultății de Litere din Craiova. În prezent este lect. univ. dr. în cadrul aceleiași facultăți. Este autorul a două volume critică literară: Gellu Naum: aventura suprarealistă (Ed. Aius, Craiova, 2013) și O incursiune în cadrul avangardei literare românești (Ed. Universitaria, Craiova, 2021). A publicat volumele de versuri Încălzirea mâinilor (Ed. Aius, Craiova, 2009), A doua natură (Ed. Aius, Craiova, 2017) și Formele de bază (eseu despre poezie) (Ed. Aius, Craiova, 2024).
Poemul deschis. Fragment
Să fii atât de real
să fii exact unde vrei să fii
și să îți dai seama de asta
am rămas cu singurătatea
am îmbătrânit cu teama că nu am fost iubit
cu teama de a da crezare unei impresii
că nu sunt omul perfect pe care l-am vrut
sunt mic dar asta mă face viu, vorba cuiva
sunt fericit în nefericirea mea
Am auzit o poveste: un pescar a ridicat undița de carbon sub cablurile de înaltă tensiune
avea câte un punct în fiecare călcâi. pun pariu că a prins peștișorul de aur
să fii exact unde trebuie să fii. așadar pot fi două povești diferite
despre aceeași dragoste
Mă plimb uneori pe Lipscani, mă plimb sub vitrine curate
manechine în costume la dungă
cu fericirea nu poți cumpăra nimic
Despre blândețe
despre iertarea ta despre oasele mele
ieșite prin pielea de circumstanță
numai de bine
Te iert că mă poți ierta
să te temi că îți va răni sentimentele
să te temi că va ajunge să doarmă cu cărțile
să te temi că respirația-i neplăcută îți va tăia din nou aerul
firele de tensiune
îmi amintesc de praștiile atârnânde,
mă împiedic de câte o piatră în drumul meu spre stația de la Selgros
25-ul mă duce întotdeauna spre pântecele orașului
mestec Orbit ca acum 20 de ani și mă gândesc la defectele mele
tușesc și din gâtlej sună un fluier
Poemul mâhnirii
Un nor firav ca un corp viu
fără glorie
acum trei luni nu l-aș fi observat
seva lui se ridică invizibilă deasupra orașului
l-am pus pe desktop să îmi amintească de noi
captiv în chenarul luminescent nu mă bucură nu mă întristează
apusul îl învăluie straniu
în jur numai beton și sticlă, ușile sunt închise
cu siguranță îndrăgostiții au avut timp să îl zărească
am buzele uscate pielițele au devenit niște cioburi fine
ar fi bun un pahar cu apă
măcar ține golul departe
O arșiță rea a pus stăpânire pe acoperișuri pe cer, doar seninul și sentimentul
de pustiu doar lipsa de viață. vrăbiile nu mai survolează locurile unde se ridica o pădure de antene deformate de valurile căldurii deșertul de smoală le înghite subțirile gheare
Pufi și-a găsit loc sub crengile viguroase ale cireșului a săpat apoi între tui cât să-și facă
o groapă răcoroasă visează un nor purpuriu ridică din când în când botul în aer
dă din coadă la câte o adiere
nu îi înțeleg pe cei care vorbesc despre înstrăinare
dar trebuie să îi cred. închise rămân ușile
la ferestre folii de aluminiu sclipesc precum niște cuburi 3D
poate că este în inima lor o teamă
iar teama aceasta poate crește ca un mormânt
ce paralizează toate simțurile
aș zice că norul doar pare stingher
firesc este să dorm într-un pat uscat
dar seceta îmi irită pielea îmi electrizează părul hainele
mă face nefiresc de nervos
poți ajunge singur într-o vară ca asta
îmi trece viața prin fața ochilor
o spun cu mâhnire pentru mine cu bucurie pentru ce rămâne
și un simplu nor te poate face fericit
depinde de care parte privești
Într-un iulie fierbinte, mă gândesc că peste cartierul nostru tot mai prăfuit
puterea nopții va aduna ce pare pierdut
multe furtuni neanunțate au trecut cândva pe aici
o mulțime de corpuri păreau că se zvârcolesc o mulțime de lumini le marca ruptura și apropierea, iar ploaia rece se întorcea pe pământ
Visez o ploaie
care să spele tot
a doua zi să se însenineze
Sunt foarte trist
sunt tot mai convins că trăim două anotimpuri
cum sunt viața și moartea
am ajuns să confund tandrețea cu un nor într-un peisaj urban aproape sterp
vorbirea ploii nu despre un ținut deluros este
în acea realitate înflorește ogorul proaspăt arat
perechea în haine uzate am fi putut fi noi
Poemul echilibrului
Avea privirea învinșilor
se putea citi amarul
ca o pasăre străvezie
stropi de apă de la aspersorul grădinii i-au ciugulit ușor mâinile
i-au desferecat în treacăt zâmbetul
soarele s-a arătat o clipă de după nor
sclipind în bolul de sticlă
apa se învârtea grăbită
până a vărsat-o strecurând-o printre degete –
a păstrat zmeura
Lângă gardul dinspre apus crește un zmeur remontant, înflorește tot anul face rod toamna târziu până cade bruma și pânzele de păianjen se întind departe. Năsturel i s-a așezat cuminte la picioare atingându-i sandalele
a privit-o apoi a închis ochii și a tors
de la o vreme umblu năuc
E 22:23 cu puțin peste simetrie peste echilibrul care ne leagă. ora mea e diferită de ora ei și asta mă doare sau greșesc căutând paritatea în bătăile inimilor la distanță.
vreau să-i scriu un poem. literatura este unul dintre lucrurile care ne leagă
Inima i-a devenit o catedrală goală
fără ecouri fără suspine
în cutele pernei firele de păr au scris
un cadavru delicios
literatura e o legătură indestructibilă
A mâncat una câte una zmeura privind în gol
simțea nevoia să fie iubită
dar nu ar fi știut să recunoască
norii s-au strâns într-un imens bol fumuriu
mi-o imaginez cum stă cu ochii întredeschiși aplecată peste pervaz
respirând aerul proaspăt
nu tragem același aer în piept
e 22:23
cu mult peste cât poate îndura
O pajiște uriașă
linia pe tocul ușii
făcută cu creionul, stângaci
fiica noastră s-a înălțat iar un centimetru
în el stau aventurile firii
un pic din liniștea zilei de duminică
acceptarea e
purgatoriul micii noastre istorii
Așadar un semn trasat cu emoție
postura de școlăriță călcâiele lipite privirea ta încordată curiozitatea ei
orice aventură se încheie într-un punct
de el ne temem
ușurătatea cu care visăm imponderabilitatea starea de bine paliativele
câte ne fac fericiți
vor fi însemnate
și șterse.
am luat parte
recunosc
mâna mi-a tremurat inima mi s-a strâns o bucurie m-a cuprins recunosc soarele s-a dus până în celălalt capăt al universului și s-a întors
am adunat mereu firimiturile dinspre mine, am lăsat mereu o linie imaginară
mi-am aranjat mereu terfeloagele
nu vreau să rănesc
Ai plâns
toții anii măsurați
ți-ai șters lacrimile
pe furiș
atâtea chestii neînsemnate trecătoare
care ne definesc
Firesc
Uzina Ford, dimineața
o fortăreață din fier forjat și minarete de sticlă
lapte al zorilor
să întâlnești din întâmplare demnitatea copacilor uscați
pe strada celui care i-a dat numele
să trăiești și să mori cu neclintire
La Sud de oraș apa tulbure se prăvălește pe Jiu
rotirea vechilor mori e o promisiune nestinsă
din parcul sălbatic sunetele animalelor sunt împinse de zbaturile aurii
spune-mi cât păstrezi din dragostea noastră
să mă pot ierta în sfârșitul bun pe care toți îl merităm
priveliște a inimii, în acest ținut fabulos
pe străduțele care dau mereu în Henry Ford
împărțim pe la streșini cu vrăbiile
cuiburi din fire de iarbă uscată și puf
din care se ridică guri nefiresc de mari pe o viață firavă
Căderea e beție cu aripi
cât timpul subteran se adâncește
separăm rațiunea de intuiție
brațul stâng de cel drept
și mă tem de această despărțire
și mă tem tot mai des că teama devine firească
și e un cântec frumos
ființe pregătite pentru marile întinderi
mai ușoare decât aburul
nestrăbătute de nicio voință
Citește și:
- [CRITIC GUEST] Simona-Grazia Dima: „Un Machiavelli inocent”
- Vezi mai mulți invitați ai rubricii CRITIC GUEST – AICI